Plâns prieten

Plâng când îmi aduc aminte că la naștere am plâns
când am simțit căldura mamei ca valul luminii solare peste chipul, inima și sufletul meu de ființă care se întâlnea cu lumea: prăpastia cu gura deschisă ce voia să mă cuprindă dar care se lovea de dragostea mamei.
Plâng când îmi aduc aminte de minutele care apropiau crengile înflorite să le sărut,
când îmi făceam mâna cozoroc și vorbeam soarelui de frigul iernii, ploile abundente, de ceață și despre norii pe care-i credeam a fi perdelele cerului ce nu fuseseră tivite de mâini femeiești,
Plâng când îmi amintesc cum îmi înflorea trupul sub tornadele ploilor în seceta verii arătând ca o floare galbenă de dovleac din care ieșeau amețite albinele atinse de apă…
Plâng când îmi aduc aminte cum îmi transpirau mânuțele când îmi vedeam sora și frățiorul mai mici în care mă regăseam nou născut,
Plâng greu când îl văd pe tata cu capul plecat în fața unei înștiințări care l-a dezbrăcat de haina militară,
… Plâng amintindu-mi de fericirea părinților care mă sărutau că l-am salvat pe Liviu din căzănelul cu apă din baie…
Plâng după diminețile ca mierea solară unde mă întindeam nestingherită de nimeni și mâncam struguri și lipie coaptă pe vatră,
Plâng după viile care se țineau după mine în miresme de tămâioasă până ieșeam din satul vacantelor, cu alt chip față de cel pe care-l aveam la venire: înnegrit de soare dar fericit de libertatea trăită pe deal …
Plâng după anii în care credeam că voi învinge orice în viață; câta putere și frumusețe sufletească îmi dădeau…
Plâng după clipele pe care nu am știut să le transform în atitudini fără sfârșit…
Plâng de bucuria binelui în care Dumnezeu m-a ocrotit, mi-a dăruit comori la care nu visam: familie, copii, nepoți și neprețuitul dar al scrisului