Meditații teologice (8)

1. Modernismul încearcă să rezolve dicotomia teologică și filozofică a raportului dintre om și Dumnezeu și soluția la care a ajuns a fost divinizarea naturii. Îl ucide pe Dumnezeu iar pe om îl ontologizează în istorie dezmoștenindu-l astfel de darul divin al libertății metafizice și transcedentale. Credința a fost înlocuită cu voința de putere. Rămas singur și fără noimă metafizică dar crezându-se pe sine puternic omul modern încearcă să se răzbune pe natură pe care vrea cu orice preț să o supună, de parcă natura ar fi dușmanul de moarte al omului.

2. Modernismul cartezian a încercat să-l prindă pe Dumnezeu cel infinit și să-l zăvorască în cușca rațiunii omenești finite ca astfel omului să nu-i mai fie frică de Dumnezeu și să devină liber. Omul modern are numai trup și minte. Nu mai este trup-suflet-duh și de aici i se trage moartea spirituală.

3. În paradis omul avea de toate, trebuia numai să îngrijească grădina creației. Și totuși omul s-a răzvrătit, nu i-a mai fost frică de Dumnezeu și s-a făcut neascultător. Dar neascultarea l-a costat veșnicia.

4. Și fiindcă toți ceilalți în jurul nostru sunt dominați de aceleași tendințe și propensități, sunt în aceeași condiție umană, toți suntem, declarat sau nu, într-un continuu război împotriva celorlalți și astfel suntem totodată în război împotriva noastră înșine. Omul a devenit cel mai mare pericol și dușman al omului, iar toate celelalte dezastre naturale ori “acte ale lui Dumnezeu” așa cum sunt numite astăzi sunt parte din lupta pentru existență.

5. Omul are capacitatea de a înțelege, de a analiza, de a concepe strategiile cele mai eficiente pentru a-și atinge machiavelic scopurile, pentru a-și satisface dorințele și pasiunile, pentru a supraviețui, pentru a domina și controla nu numai natura înconjurătoare ci și semenul, societatea, competitorii, pe Dumnezeu însuși dacă ar fi cu puțință.

6. În paradigma modernității trinitatea ontică premodernă, Dumnezeu-om-natură a rost redusă la dualitate, antinomie, la om-natură. În postmodernism natura tinde să dispară ca entitate în matricea ontică; rămâne doar omul singur, un microcosmos conștient de sine, un demiurg izolat în busola de eter a timpului obsedat să colonizeze infinitatea spațiului. Eliminând pe Dumnezeu, ipoteza divină, din trinitatea ontică toate calitățile și atributele divine au fost transferate naturii și asumate de om. Științei i-a revenit sarcina de a crea o narațiune metafizică comprehensivă care să explice realitatea și creația, iar artei și filozofiei datoria de a desacraliza natura, omul, creația și cultura religioasă. Numai că natura și natura omenească oricât de glorificate și divinizate ar fi de om tot creații finite rămân. Deocamdată cel puțin după câte se știe până acum omul nu este omnipotent, nici infinit, nici veșnic, nici n-a creat cerul și nici pământul.

7. Dialogul ecumenic ar trebui să înceapă mai degrabă de la spiritualitate decât de la teologie, de la instituții și organizații. Este mai ușor să găsești un numitor comun în cele ale duhului decât în cele omenești.