Meditații teologice (7)

1. Binele pe care-l poate face omul înzestrat cu libertate spirituală este atât de bineplăcut lui Dumnezeu încât Dumnezeu îngăduie existenţa răului în lume. Dacă Dumnezeu ar face tot binele care-i stă-n putinţă ce merit ni s-ar mai cuveni nouă oamenilor, ce aspirație mai înaltă am mai avea noi ca specie, ce sens ar mai putea avea existenţa noastră altfel lipsită de orice virtute, responsabilitate ori demnitate morală?

2. Dacă Dumnezeu nu există, atunci viaţa aceasta este întradevăr un vis, o goană inutilă după vânt. Este drept că până ajungem să-l căutăm sau să-l găsim pe Dumnezeu urmăm atâtea căi şi atâtea iluzii încât viaţa ni se pare ea însăşi o iluzie inutilă şi înşelătoare. Dacă n-ar fi codul genetic şi instinctul de supravieţuire implantate în eul nostru, dacă n-am fi fost dintru început programaţi cu un destin şi cu voinţa absurdă şi implacabilă de a duce mai departe acest vis de nemărginire şi de nemurire, cu siguranţă că nici moartea n-ar mai fi făcut vreun sens. Aşa că oricât de inutilă ar fi această pasiune numită viaţă există în ea totuși speranţa unui deznodământ pe care moartea îl ascunde în adâncul ei zăvorât cu lacătele încuiate ale misterului.

3. Prin sita rărită a sistemului juridic omenesc se strecoară totuşi atâtea crime nepedepsite, săvârșite în numele libertăţii. Ba mai mult, sistemele juridice reprezintă de multe ori un sofisticat procedeu de protejare a păcatului omului viclean, păcătos, fără de scrupule, care “se descurcă”, a omului fără Dumnezeu care acceptă ispita demonică de a face orice să trăiască fie numai cu pâine.

4. Spre deosebire de animale, omul nu se hrăneşte numai cu energie materială, cu pâine ci şi cu orice energie divină, cu har, cu orice cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu. Aceasta pare a fi singura diferență dintre om și animal.

5. Ateii sinceri s-ar putea să aibă parte de îngăduință dumnezeiască pentru lipsa lor de credinţă. Poate nu este vina lor că nu au fost blagosloviți cu darul imaginaţiei şi al intuiţiei metafizice.

6. Începând cu revoluția franceză și continuând cu sistemele politice și ideologice hegeliene și marxiste, statul a fost deificat și proclamat garantor suveran al drepturilor omului. Decalogul a fost înlocuit cu legile omenești, cu o lungă listă de drepturi și mai puține îndatoriri și responsabilități. Singurul responsabil se pare că ar fi Dumnezeu care nu a reușit să creeze decât o lume perfectibilă, nu perfectă cum se aștepta sau își închipuie omul fără Dumnezeu al cărui plan de creație a lumii exclude ipoteza divină.

7. Contrar principiilor tradiției religioase Dumnezeu se separă de lume, se retrage tot mai departe în sferele divine ale transcendentului în timp ce omul se arată tot mai interesat de treburile lumii acesteia astfel încât unitatea între cele văzute și cele nevăzute se subțiază și se dizolvă în abis. Rămas singur omul își pierde credința religioasă și în ultima instanță sfârșește prin a se resemna și implica în diverse pardigme de gândire și ideologii bazate pe scepticism, agnosticism și ateism militant.

8. Iisus nu mai va veni a două oară în lumea aceasta să fie răstignit din nou. O singură răstignire a fost deajuns. A doua sa venire va fi în slavă să judece lumea aceasta care dorește să-l răstignească din nou.

9. Sedus de confortul cotidian omul postmodern nu mai poate vedea dincolo de obscurul orizont materialist. Nu mai poate întrezări lumina speranței de dincolo de tenebrele refugiului sau psihologic. Nici nu mai poate trece prin noaptea sufletului ca apoi să poată trăi epifania unei noi transfigurări, a apropierii de Dumnezeu.

10. Nu numai a cunoaște câte ceva despre Dumnezeu, ci a-l cunoaște pe Dumnezeu, sau mai bine zis de a se face cunoscut de Dumnezeu, aceasta este adevărata chemare și menire a omului înduhovnicit.

11. Omul neȋndumnezeit își face tot mai vizibilă prezența în zbuciumul tot mai grotesc al istoriei. La icoana lui magică se închină toți îngerii căzuți, toți monștrii cu față umană. Omul fără nici un Dumnezeu intră pe poarta deschisă a veacului ziua în amiaza mare și nimeni nu are curajul să dea de veste de sosirea sa în cetate. Această ființă se comportă mai mult ca demonii decât ca oamenii cu frică de Dumnezeu.

12. Există și o credință demonică. O credință bazată pe cunoștințe care poate muta munții. Adepții acestei credințe își pot da chiar trupul să fie ars pe rug, dar nu din iubire ci din mândrie. De aceea Iisus le va spune la judecată din urmă acestor tipuri de credincioși că nu i-a cunoscut niciodată.