Meditații teologice (12)

1. Escatologia creștină este diferită de finalitatea existenței seculare. Pentru creștin viața este constituită din trei stadii: viața dinainte de Hristos (echivalentă la nivelul personal cu viața dinainte de botez); viața cu Hristos în Sfântul Duh (în Biserică); și viața eternă cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, după moartea pământească. Pentru cei necredincioși viața și creația se împart numai în două: dinainte de nașterea lor și cea din viața pământească.

2. Sunt religii care cred în escatologie, în conceputul teologic care dă un sens vieții și creației dincolo de realitatea imanentă. Creștinismul este însă singura religie care are la bază realitatea și certitudinea învierii. Această asigură o adevărată comuniune a omului cu Dumnezeu și o conștientă participare și împreună lucrare la starea fericirii veșnice.

3. Numai escatologia are un răspuns și dă un sens vieții și creației. Viața se împlinește în moarte prin botez; alminteri viața ar părea o iluzie deșartă, un vis fără sens, greu de suportat. Intrarea în existență, în plenitudinea acesteia se face prin poarta crucii. Restul fragmentar și confuz al vieții se limpezește numai în escatologie, în viața de dincolo de moarte. Starea de nesiguranță se clarifică în pragul morții fiindcă de atunci drumurile se separă după un sens ireversibil: spre rai ori spre iad. Această realitate ne ajută de fapt să înțelegem că sensul împlinirii existenței umane nu poate fi altul decât acela în comuniune cu Dumnezeu.

4. Există o dialectică a dezvoltării în raportul dintre moarte și omul ca persoană. Moartea ajută la maturizarea existenței, la revelarea misterului vieții însăși, după cum persoana se conturează mai precis și conștientizat ca formă de conservare în fața acestui examen transcedental. Este misterul morții care revelează persoanei umane destinația în eternitate.

5. La durerile morții pe cruce suportate de Iisus se adugă pe lungă durată implicățiile mistice și mântuitoare ale acestora, pilda unei pedagogii stoice creștine: din iubirea Fiului pentru Tatăl, din dorința de comuniune a omului cu Dumnezeu, Iisus acceptă împunsătura cuielor în trup și setea arșiței în suflet.

6. Mântuirea nu este numai pentru acele monade spirituale care înfloresc la umbra singurătății. Planul cosmic de mântuire ne leagă pe unul de altul prin duhul iubirii și ca mădulare ale aceluiași trup răscumpărat de Hristos.

7. Paradoxul libertății omenești se reflectă în faptul că omul ispitit de diavol acceptă non-sensul și absurdul existenței ignorând poruncile și iubirea lui Dumnezeu care i-ar aduce omului adevărata libertate.

8. Iadul este o pedeapsă veșnică dar și o dovadă de iubire a omului de către Dumnezeu care îi respectă omului libertatea de alegere. Dumnezeu acceptă voința omului fără a-l anula pe om existențial. Dumnezeu îi îngăduie omului să supraviețuiască în iad în condiția pe care omul și-a ales-o, aceea de se separa de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu a fi indiferent de condiția în care te afli este mai important decât aceea de a nu fi deloc.