Mândria celor smeriți

Mândria celor smeriți

Este o mândrie care nu se vede ușor. Nu strigă, nu se arată în vorbe mari, nu se laudă pe față. Se ascunde sub cuvinte smerite și sub fapte care par bune. Omul spune despre sine că este mic, că nu valorează nimic, că este păcătos. Dar în adâncul inimii sale se socotește mai bun decât alții. Aceasta este mândria fățarnică, mândria celor ce par smeriți.

Un astfel de om se smerește cu gura, dar nu și cu inima. Spune „iertare”, dar se supără când este mustrat. Se numește pe sine păcătos, dar îi judecă pe ceilalți. Se socotește nimic, dar așteaptă să fie văzut și apreciat pentru această leoădare de sine. Când nu primește atenție, se întristează. Când este trecut cu vederea, se tulbură. Toate acestea arată că în inimă nu este smerenie, ci mândrie ascunsă.

Această mândrie este mai primejdioasă decât mândria arătată, pentru că îl înșală pe om. Cel mândru pe față știe, într-un fel, că are o problemă. Dar cel mândru sub mască de smerenie se crede deja pe calea cea bună. El nu mai caută îndreptare, pentru că socotește că a ajuns. De aceea, greu se vindecă.

Mândria celor smeriți se vede mai ales în raport cu aproapele. Omul se compară mereu, chiar dacă nu spune. Se bucură în ascuns când altul cade și se întristează când altul este lăudat. Spune că nu îl interesează părerea oamenilor, dar suferă când este mustrat sau nedreptățit. Spune că se leapădă de sine, dar se apără de fiecare dată când i se atinge imaginea.

Adevărata smerenie este cu totul altceva. Omul smerit nu se gândește la cât este de smerit. El își vede păcatele și slăbiciunile fără deznădejde. Nu se compară cu nimeni și nu caută să se arate altfel decât este. Nu judecă, pentru că se vede pe sine mai rău decât toți. De aceea, are pace.

Cel smerit primește mustrarea fără tulburare. Nu pentru că nu doare, ci pentru că nu se apără. El știe că Dumnezeu vede tot și îi lasă Lui dreptatea. Primește necazul ca pe o cercetare și ocara ca pe o lecție. Nu se socotește vrednic de cele bune și nu se miră când vin cele grele.

Mândria fățarnică îl face pe om aspru cu ceilalți și îngăduitor cu sine. Smerenia adevărată îl face blând cu ceilalți și aspru cu sine. Mândria vorbește mult despre greșelile altora. Smerenia vorbește puțin și se roagă mult. Mândria caută liniștea din afară. Smerenia poartă liniștea în inimă.

Leacul mândriei ascunse este simplu, dar greu de trăit: să nu ne apărăm, să nu ne îndreptățim și să ne vedem păcatele.

Dumnezeu nu caută cuvinte frumoase, nici gesturi arătate. El caută inimă zdrobită și smerită. Unde este smerenie adevărată, acolo este har. Iar unde este har, nu mai este nevoie de lauda oamenilor. Omul trăiește simplu, merge drept și își pune nădejdea nu în sine, ci în mila lui Dumnezeu.
Diana G. U.