Lumina întunericului

Lumina întunericului

În vremurile din urmă se vor ridica multe glasuri care vor spune: „Avem lumină.” Vor vorbi despre descoperiri, despre vedenii și despre cuvinte pe care pretind că le-au primit de sus. Dar nu orice lumină este lumină adevărată. Există o lumină care orbește, nu luminează; o lumină care strălucește pentru o clipă, dar lasă în urmă răni, tulburare și suflete zdrobite.

Domnul a avertizat de mult despre astfel de vremuri când spunea: „Păziți-vă de proroci mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” Ei par blânzi, par luminoși, vorbesc despre Dumnezeu, dar roadele lor arată altceva. În urma lor rămân frică, apăsare și inimă frântă.

Lumina care vine de la Dumnezeu nu apasă peste sufletul omului ca o povară de neîndurat. Ea nu strivește și nu aruncă sufletul în deznădejde. Lumina lui Dumnezeu aduce viață, aduce pace și nădejde chiar și atunci când mustră. Pentru că Dumnezeu, atunci când vorbește, nu urmărește să distrugă omul, ci să-l ridice.

Dar sunt și oameni care se grăbesc să vorbească în numele lui Dumnezeu fără ca Dumnezeu să-i fi trimis. Despre aceștia Dumnezeu a spus: „Eu nu i-am trimis, totuși ei aleargă; nu le-am vorbit, totuși prorocesc.” Ei rostesc cuvinte grele peste suflete și spun că acestea vin de la Dumnezeu. Dar cuvintele lor nu vindecă, ci rănesc.

Predicile lor nu aduc viață, ci tulburare. În loc să ridice pe cel căzut, îl împing mai adânc în deznădejde. Despre astfel de lucruri vorbește și Dumnezeu când spune că sunt oameni care întristează inima celui drept și rătăcesc sufletele.

Aceasta nu este lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se bucură de căderea omului. El nu rostește condamnări ca să zdrobească inimile. Cuvântul Lui poate mustra, dar mustrarea Lui este plină de dragoste și de milă. Chiar atunci când arată greșeala, Dumnezeu deschide și o cale de întoarcere. Pentru că Dumnezeu este Tată, nu judecător grăbit.

Omul poate rătăci mult. Poate greși de multe ori. Poate cădea iar și iar pe același drum. Dar cât timp în pieptul lui mai există o suflare, ușa milei lui Dumnezeu nu este închisă. Până în ultima clipă a vieții, omul se poate opri, poate suspina, poate spune un singur cuvânt de pocăință — și cerul îl aude.

Adevărata lumină nu se laudă pe sine și nu caută să stăpânească peste alții. Lumina lui Dumnezeu este smerită. Ea nu strigă că este lumină; ea doar luminează. În prezența ei, sufletul simte pace, simte îndreptare și dorința de a se apropia de Dumnezeu.

Căci nu orice lumină este de la Dumnezeu. Dumnezeu spune că „satana se preface într-un înger de lumină”. Deci întunericul nu vine cu întuneric. De aceea omul trebuie să privească nu doar la cuvinte, ci la roade. Pentru că lumina adevărată lasă în urma ei viață, iar lumina falsă lasă răni.

Nu orice glas trebuie urmat și nu orice cuvânt trebuie primit ca fiind de sus. Dumnezeu nu lasă în urma Lui ruine sufletești. El nu seamănă frică fără nădejde.

Acolo unde este Dumnezeu, există întotdeauna viață. Există întotdeauna o cale de întoarcere. Există întotdeauna speranță.

Și poate tocmai aceasta este cea mai mare lumină: că omul nu este pierdut atâta timp cât încă poate să se întoarcă spre Dumnezeu.
Diana G. U.