Judecătorul care rabdă judecata

Este o imagine care ar trebui să ne cutremure inima. Singurul care are dreptul să judece întreaga lume stătea legat, tăcut și lovit, primind o sentință nedreaptă de la oameni păcătoși. Judecătorul suprem acceptă să fie umilit de propria Sa creație. Aceasta este marea lecție a smereniei din Săptămâna Patimilor, dar este și o oglindă dureroasă pentru lumea de astăzi.

​Din păcate, se vede tot mai des un fenomen care rănește sufletul credinței. Mulți oameni au părăsit locul de ucenici care stau smeriți la picioarele Domnului și s-au urcat, cu o îndrăzneală de necrezut, direct pe scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Există această ispită de a se crede mici dumnezei care știu totul, care văd totul și care au dreptul să dea verdicte despre viața oricui. Acești judecători de ocazie se uită la omul de lângă ei și, în loc să-i vadă durerea sau lupta, îi vânează imediat greșeala. Ridică degetul, arată spre el și, cu un aer de sfințenie falsă, îl taie cu vorba, îl dau la o parte și îl condamnă în inima lor.
​Acești oameni ocupă locul lui Dumnezeu ori de câte ori pun etichete definitive. Când spun despre cineva că „nu are nicio șansă”, că „e prea păcătos” sau că „nu merită iertarea”, ei Îi spun de fapt lui Dumnezeu: „Dă-Te la o parte, că știm noi mai bine cine trebuie salvat și cine nu”.

Este o mândrie care îi orbește complet. Ei uită că toți suntem făcuți din aceeași țărână, că fiecare are slăbiciuni ascunse și că, fără mila Domnului în fiecare dimineață, nimeni n-ar sta în picioare.
​E foarte ușor pentru ei să ridice piatra atât timp cât refuză să-și privească propriile palme. Astăzi, tribunalele lor nu mai sunt în clădiri de piatră, ci la colț de stradă, prin adunări sau pe internet, la amvon. Judecă cum se îmbracă celălalt, cum vorbește, cum se roagă sau de ce a ales să tacă. S-au transformat dintr-o familie de frați într-o armată de procurori care caută mereu nod în papură. Dar în tot acest timp, Judecătorul Cel drept îi privește cu o răbdare infinită. El le rabdă mândria, le rabdă tupeul cu care îi fură atribuțiile, așteptând pur și simplu ca piatra să le cadă din mână.
​Tragedia cea mai mare este că acești oameni fac toate acestea crezând că îi fac un serviciu lui Dumnezeu. Lovesc în suflete folosind versete ca pe niște arme, rănind inimi și folosind adevărul ca pe un ciomag, uitând că Iisus n-a venit să strivească trestia frântă. Ei nu înțeleg că nici-o inimă plină de critică și de venin nu poate fi, în același timp, plină de Duh Sfânt. Când judecă, ei ridică un zid de nepătruns între ei și cer.

​Ar fi nevoie de o coborâre urgentă de pe aceste tronuri improvizate. Ar trebui să-și amintească faptul că datoria omului pe pământ este să ajute și să iubească, nu să împartă sentințe divine. În fața măreției lui Dumnezeu, orice deget arătat spre altul este o dovadă de rătăcire. Până la urmă, în fața veșniciei, nimeni nu va fi întrebat pe câți oameni a reușit să-i „pună la punct”, ci pe câți a reușit să-i privească prin ochii milei, lăsând judecata în seama Celui care singur poate vedea ce este în adâncul inimii.
Diana G. U.