Din gura morții la viață

Din gura morții la viață

Autor: Diana14 | Album: Gânduri | Tematica: Diverse
Resursa adaugata de DianaGU in 14/11/2025
Din gura morții la viață

Eram căzută în tăcerea adâncă, acolo unde nici lacrimile nu mai au glas, unde trupul se face umbră,
iar sufletul — o amintire.
Moartea mi-a suflat în inimă frigul ei, iar eu eram risipită ca praful în vânt.

Nu știam ce este rugăciunea,
dar din ruina mea s-a ridicat un suspin. Și acel suspin l-a chemat pe Dumnezeu, fără cuvânt, fără formă, fără putere — doar din dor.

Și El a venit. Nu ca un foc, ci ca o tăcere care strălucește. Nu ca o judecată, ci ca o mângâiere. A pășit în întunericul meu fără frică,
a coborât în mormântul ființei mele, și acolo, în gura morții, a rostit cuvântul care naște lumi: „viață.”

Atunci am simțit cum totul se mișcă din nou: cum cenușa devine pământ, cum pământul naște iarăși floare, cum mireasma se ridică spre cer ca o rugăciune fără sfârșit.

Din gura morții a făcut poarta vieții, din rana mea — o fântână, din tăcerea mea — o poezie. Și am înțeles: moartea nu e un zid, ci o respirație care se întoarce spre început. Nu e un sfârșit, ci o chemare de dincolo de sfârșit.

Am văzut cum umbra se pleacă în fața luminii, cum moartea se rupe ca o coajă uscată în jurul unei semințe vii.

Dumnezeu a intrat în moarte ca într-un templu părăsit.
A făcut din mormânt un început, din întuneric — drum.

Eu, cea care am fost prizonierul fricii, am învățat să respir din nou. Nu cu plămânii, ci cu sufletul.
Am simțit cum moartea se retrage încet în fața păcii Sale.

Acum știu: viața nu e darul începutului, ci darul învierii.
Nu se primește o dată, ci mereu, ori de câte ori ne lăsăm găsiți în moartea noastră.

Din gura morții am ieșit plin de Dumnezeu.

În inimă mi-a rămas — urma palmei Sale calde, în suflet — o pace care nu se mai teme.

Și merg acum prin lume
ca un om care a văzut dincolo. Îmi port cicatricile ca pe niște ferestre,
prin care intră lumina Lui.
Din gura morții ce-i flămândă,
În viață eu am răsărit,
Purtând în mine amintirea,
A nopții ce-i fără sfârșit,
În urma mea era cenușă,
Căci din mormânt m-a înviat,
Lumina cea care nu arde,
Prin ea Isus viață mi-a dat.
Diana. G. U.