Despre Puterile Întunericului

“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor†întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Efeseni 6:12

● Dumnezeu este iubire și fără de Dumnezeu nu există iubire adevărată. Iadul este regretul sufletelor veșnic sortite singurătății și pierzării prin separarea de Dumnezeu, separare pe care unii oameni prin libera voință și-o aleg în timpul acestei vieți. Și suferința și sigurătatea omului în timpul vieții pe pământ sunt grele atunci când omul nu este iubit și nu poate iubi pe nimeni și nimic. Dar singuratatea cea mai apăsătoare este aceea de a supreviețui sufletește și veșnic într-o lume în care lipsește total iubirea.

● Iadul este o formă de căință și „po-căință” prea târzie.

● Iadul nu este un loc de pedeapsă divină sadică ci o formă de revendicare, un act de respect al lui Dumnezeu față de voința liberă a omului de a alege să trăiască o viață fără iubire de om și de Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosuluiș nici a celui rău. Dumnezeu voiește ca omul să fie viu și să iubească fiindcă de aceea l-a creat. De aceea nu-l anihilează nici pe om nici măcar pe diavol. Sunt creațiile Sale. Pentru Dumnezeu, „a fi”, indiferent de condiție, este infinit mai prețios și caritabil decât „a nu fi” deloc. Prin iad Dumnezeu le permite unora să supraviețuiască în condiția în care singuri și-au ales-o, aceea de a fi separați de Dumnezeu. Dumnezeu le onorează și le respectă voința.

● Condiția celor din iad este atât de dureroasă pentru faptul ca viermele vieții nu moare și veninul remușcării continuă să te țină conștient și lucid de ireversibila condiție existențială.

● Deocamdată diavolul nu este încă în iad. Nu s-au închis încă pecețile cărții sfinte. Este pe cum se pare cu noi și printre noi pe pământ. Din păcate și nefericire, nu ducem prea multă lipsă de dovezi de aceasta.

● Iadul trebuie cumva să existe. Alminteri de ce suntem atât de disperați când se apropie noaptea existenței? Și nu numai noi, ființe inteligente, lucide și raționale, ci și celelalte viețuitoare cu un instinct de conservare mult mai avansat decât al oamenilor. Cât se zbate o biată furnică și chiar un vierme să trăiască, să supraviețuiască.

● Dacă în această lume unde binele și răul sunt încă amestecate precum umbra ne simțim străini și însingurați duhovnicește, cât de întunecată și fără de speranță trebuie să fie noaptea iadului unde lumina a fost separată definitiv și ireversibil de întuneric?

● Diavolul ar putea fi chiar gelos pe apostazia omenească. Fiindcă din câte știm nici el nu s-ar fi declarat, nici dovedit până acum a fi un ateist convins. Din cartea sfântă aflăm că diavolul chiar crede că Dumnezeu există, numai că din răzvrătire și mândrie refuză să I se închine, să-L iubească pe Dumnezeu. Dar de crezut, crede. Postește post negru toată ziua și noaptea, este inteligent și lucrează.

● Acolo unde nu mai este evlavie, rugăciune, smerenie, sfințenie, unde nu se mai aude glasul lui Dumnezeu nici măcar îndepărtat precum un ecou, se deschide larg orizontul profan, se intrevad granitele nepăzite, largi deschise, de liberă trecere ale iadului.

● Inteligența luciferică, inteligența care mișcă mai ales mințile orgolioase peste măsură, ne ispitește continuu să căutam să facem pace chiar și cu păcatul, cu minciuna, cu urâtul. Este complicitatea și duplicitatea precum a lui Iuda care în noaptea trădării îl și sărută pe Iisus. Este aidoma minții noastre care se crede suficient de inteligentă să-l înșele chiar și pe Dumnezeu, pactizând deopotrivă și cu binele și cu răul în același timp.

● Pacea lumii acesteia pe cât este de dorită, este totuși până la urmă o pace falsă. Pacea lui Dumnezeu este iubire, adevăr și dreptate, nu împăcare și compromis cu răul, urâtul și minciuna.

● Păcatul de neiertat al lui Iuda n-a fost acela ca l-a trădat pe Iisus, ci mai degrabă ca n-a avut încredere în mila, dragostea și iertarea lui Dumnezeu, luându-și singur viața. Nu mai puțin, dar Iuda se chiar și pocăise aruncând înapoi arginții vânzării. Petru se lepădase și el de trei ori, Pavel fusese și el la început dușman al crucii. Și prin harul și iertarea lui Dumnezeu au devenit mai apoi cei mai mari apostoli ai bisericii.

● A nega existența diavolului este o mare eroare „gnosologică”. A-i da diavolului mai multă importantă decât i se cuvine este o greșală de discernământ, de evaluare spirituală.

● Puterea este o dimensiune „naturală”, energie de care ființa are nevoie să înainteze în trecerea dintr-o parte în cealaltă a spectrului electromagnetic, de la neființă la ființa și înapoi. Adevărul este însă o dimensiune spirituală a ființei, este busola de orientare a acului electromagnetic fără de care lesne ne-am rătăci pe oceanul incertitudinilor.

● Rutina, chiar cea religioasă, poate fi un fel de moarte spirituală. Repetiția și monotonia cercului, imposibilitatea de creștere și de ieșire din condiția acestei existențe este de asemenea un fel de început de iad. De aceea poate ideea de iad nici nu ne mai sperie. Pentru unii, însuși din inerția existenței, însuși iadul adevărat ar însemna o schimbare. Și de aceea poate chiar așteaptă iadul, îl propovăduie. Și se bucură dacă tot mai mulți oameni vor încapea acolo. Numai că singuratatea între mulți, nu înseamnă că iadul ar deveni mai suportabil.