Despre Păcate și Libertate

• Omul are în general tendința și obișnuința să se dezvinovăţească, să raţionalizeze şi să-şi justifice neputinţele şi păcatele trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti. Păcatul odată exonerat intelectual sfârşeşte prin a umbri înțelegerea omenească făcând-o potrivnică firii. Datorită influenței nefaste a păcatului asupra omului nevoile inerente firești, naturale, sunt deviate moral, ontologic și spiritual de la rostul normal al acestora.

• Ordinea morală dumnzeiască, legile sfinte, au fost și sânt necesare fiindcă păcatul nestrunit și lăsat la voia întâmplării pătrunde în templul duhului sfânt, ia ostatece gândurile bune, frumoase și curate, orbește şi tulbură simțurile omenești deturnându-le de la o percepere reală și obiectivă a sensului adevărat al realității. Datorită păcatului însăși voința liberă a omului în loc să-l apere pe om sfârșește prin a-l înrobi păcatului.

• Iubirea pentru Dumnezeu este cea mai puternică armă a omului împotriva ispitelor şi a păcatelor. Iubirea este o expresie și dovadă a libertății omului, a sinergiei voinței omenești cu harul divin. O fire care se lasă biruită de patimi nu mai este liberă, iar omul aflat sub umbra păcatului nu mai poate iubi cu adevărat. Fiindcă în ultimă instanță a păcătui este un act de egoism şi de narcisism. A păcătui este a te iubi doar pe tine însuţi, neţinând seamă sau folosindu-te pe nedrept de semen. Numai iubindu-ne mai puțin pe noi înșine putem iubi mai mult pe alţii și pe Dumnezeu.

• Iubirea creștină începe cu deşertarea chenotică de sine, cu renunțarea la noi înșine, la ceea ce credem că ni se cuvine, pentru binele aproapelui, care în ultimă instanţă este şi adevăratul bine pe care ni-l facem chiar nouă înşine. Acest fel de deșertare de noi înșine nu este spre stingere, ci mai degrabă este smerenie care duce la viață, la umplere, părtășie și împărtășire cu harul sfântului duh.

• Omul este creat de Dumnezeu să fie liber. Însă o libertate greșit înțeleasă și cu nesocotință irosită nu este libertate. Nu există libertate mai desăvârşită și mai adevărată decât aceea de a ne învrednici să facem voia lui Dumnezeu.

• Paradoxul darului libertății umane constă și dintr-un risc divin asumat de Dumnezeu cu propria sa creație. Este riscul providenţial de a avea totul sau nimic. Dumnezeu este sfânt şi perfect şi nu se poate mulţumi cu jumătăţi de măsură. Dumnezeu nu putea crea omul după chipul şi asemănarea Sa fără să-l fi conceput potenţial ca pe o maximă realizare. Riscul libertății de iubire investit de Dumnezeu în om este de fapt riscul perfecțiunii lui Dumnezeu spre adeverirea perfectibilității umane, urcuş duhovnicesc al fiinţei din slavă în slavă.

• Botezul șterge din om urmele păcatului, dar nu și voința omenească și libertatea omului de a hotărî în continuare pe care cale alege să meargă. După botez însă harul lucrează tainic și lăuntric dinlăuntru înspre afară, spre deosebire de duhul rău care ispiteşte şi atacă pe omul botezat din afară nu din lăuntru. Libertatea dobândită prin botez este adevărata libertate fiindcă duce la viaţă, la viaţa trăită în duhul adevărului.

www. marinmihalache. com