Cuvintele poetice și Cuvântul

● Poezia este o formă de organizare a realității sensibile din noi după modelul structurii cosmice create de Dumnezeu. Pentru a putea fi însă făcută perceptibilă pentru sensibilitatea omenească poezia se revelează ca umbră a Cuvântului, a Logosului divin. In penumbră, în matricea stilistică se formează astfel corpusul crepuscular poetic. Doctrina teologică și principiile estetice se dizolvă şi se dispersează în imagine devenind invizibile, dar perceptibile. Ordinea asocierii inspirate a cuvintelor ca formă a spiritului, ori a spiritului întrupat în cuvinte nu este o logică dependentă de coerenţa sau veridicitatea unui anumit sistem estetic, filozofic ori teologic.

● Cuvintele au încărcătură spirituală, emoțională, estetică, dar nu sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Prin cuvinte se predică Împărăția Cuvântului. Mulți ascultând cuvintele propovăduite ajung la cunoașterea adevărului și pot deveni liberi. Mulți însă se pot rătăci și mai mult idolizând cuvintele, urmând mai mult litera cuvintelor care ucide și ignorând spiritul care este dătător de viață.

● Cuvintele ne sunt de folos să comunicăm în lumea aceasta, temporară. În împărăția lui Dumnezeu cuvintele omenești își pierd importanţa, nu mai sunt necesare fiindcă vom avea parte de o cunoaștere directă, îl vom vedea pe Dumnezeu, gloria Sa, vom vedea „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9) În fața unei astfel de frumuseți divine nu poți rămâne decât mut, înmărmurit sau fără de cuvinte, fericiți însă de sublimul viziunii gloriei divine.

● Poetului religios i s-a darul să cunoască taina cuvintelor care vin din Cuvânt, care se adună după regulile sacre ale sintaxei și sunt legate de firul nevăzut și inspirația Duhului precum mărgele pe ață spre a crea un colier frumos, o lume, un univers subiectiv.

● Intenția, dorința de a-L slăvi pe Domnul, nu trebuiesc însă inhibate de faptul că versurile pe care le scrie poetul creștin nu sunt estetic și valoric la înălțimea mesajului. Fiindcă există și poezie scrisă cu mare măiestrie profesională, încântătoare, dar lipsită de miezul adevărului și de mesajul evanghelic pe care credinciosul și biserica vor să le comunice, să fie dreaptă mărturie pentru luminarea și mângâierea celor care-l caută pe Domnul și vor să se mântuiască. Dilema sau trilema literară și estetică după care poezia trebuie înțeleasă ca artă pentru artă, artă cu tendință sau tendință cu artă rămâne deschisă.

● Darul și talentul de a scrie poezie religioasă ori creștină, chiar foarte reușită ori genială nu este suficient prin sine pentru mântuire. Dar accesul căpătat prin procesul creației poetice la conștiința cosmică, la adâncurile de taină ale revelației divine și ale Cuvântului reprezintă o invitație, o posibilitate, o motivație în plus ca poetul să-și deschidă larg mintea și sufletul să primească din plinătatea de har a Duhului Sfânt, să capate înțelegerea și cunoașterea mai profundă a gloriei lui Dumnezeu.

● Poetul creștin poate iubi natura, poate scrie despre frumusețea naturii, a creației lui Dumnezeu, iar cuvintele sale inspirate sunt un mijloc de a-L redescoperi pe Dumnezeu, lucrarea mâinilor și a minții Sale, fiindcă arta autentică păstrează în esenţa sa chipul primordial, divin sădit de Dumnezeu în creaţie încă de la geneză. Spre deosebire de poetul secular, naturalist, care își dedică și îşi închină creația sa poetică naturii şi lumii, poetul creștin îşi dedică talentul Creatorului naturii, poetului, şi al lumii.

● Există o legătură între Cuvântul lui Dumnezeu și limbajul poetic, între teologie și poezie, între canonul biblic și libera inspirație poetică a omului care are o brumă de credință și de talent literar, un talant al exprimării artistice pe care vrea să le folosească în lucrarea de mântuire și întru slavă Domnului. Pentru poetul din afară bisericii, pentru care cel mult canonul sfintei scripturi este înțeles numai ca un un text literar și sacru, de multe ori poezia ca atare este de fapt un fel de religie personală. În simbolurile și metaforele poeziei, acesta descoperă o lume dincolo de realitatea cotidiană, percepută prin simțuri, văzută de ochi, transformată electromagnetic în imagini mentale pe paravanul cerebral. De asemenea, intuițiile pe care le are poetul secular din atingerea de expresivitatea și sonoritatea cuvintelor îl fascinează în așa măsură încât la un moment dat acesta ajunge să creadă în cuvinte, în puterea acestora de a deschide perspective și viziuni noi asupra realității. Un astfel de poet binecuvântat cu sensivitate estetică, ajunge să venereze frumusețea poemelor ca pe niște zei sau idoli fascinanţi şi inofensivi care îi îngăduiesc să intre în noaptea misterelor spre a descoperi acolo o realitate poetică, o lume de vis. Când însă poetul se trezește din acest vis și primește revelația adevărului, când Duhul Sfânt îi descoperă și vocația sa religioasă, credința în Cuvântul lui Dumnezeu, o furtună nebuloasă de contradicții începe să-i frământe conștiința. Atunci poetul trebuie să aleagă între fascinația poetică dată de talentul și creativitatea sa, darul de a scrie poezie, de a se folosi de cuvinte și a sluji cuvintelor, și credința și dorința de a sluji prin cuvinte Cuvântul Însuși, Logosul divin. Atunci poetul care primește revelația Adevărului se întreabă dacă nu cumva fascinația sa poetică este de fapt o ispită intelectuală, o curiozitate de a explora realități suprasensibile, curiozitate care, fără o busolă spirituală, poate duce la rătăcire prin pădurea de simboluri și incertitudini.

● Proprietarul cuvintelor este Logosul, Cuvântul Însuși al lui Dumnezeu. Cuvintele îi iluminează pe poeți și pe oameni, dar lumina nu este în cuvinte ci în Cuvânt. Cuvintele au putere asupra celor care le citesc ori ascultă fiind purtătoare de duh. Cuvintele poetice ni se transmit prin om, dar atunci când sunt inspirate nu vin de fapt de la oameni. Oamenii, poeții sunt soliile, mesagerii unui spirit, bun sau rău, urât sau frumos, tradus pentru noi în limbă poetică. Cuvintele poetului religios, ale celui care crede în Cuvânt vin de la Cuvânt și se întorc în Cuvânt, în gloria divină a frumosului și iubirii prin care omul îl slăvește pe Creator și creația sa. Coroana creației divine, a gloriei lui Dumnezeu care este omul, dar gloria este doar a lui Dumnezeu care trebuie slăvit prin cuvânt.