Căderea ce mântuie

Căderea ce mântuie

Exista în inimă o taină mai adâncă decât înălțarea: căderea.
Toate lucrurile vii cad— frunza, steaua, omul din nevinovăție.
Căderea nu este o pierdere; uneori, căderea este drumul pe care harul coboară spre noi.
Adam după ce a căzut a înțeles ce este rușinea, dorul, iubirea.
Omul care cade devine un căutător al luminii.
Cunoașterea căderii nu este o pedeapsă, este un moment de a deosebi binele de rău. Este o naștere în libertate, nu poți ști că poți alege binele până nu știi ce este răul.
Nimeni niciodată nu ar fi putut atinge un Dumnezeu perfect. Dar un Dumnezeu care s-a lăsat răstignit, care coboară în carne să simtă durerea, să cunoască moartea, acela poate fi iubit. În acest mod, căderea devine locul unde Dumnezeu și omul se întâlnesc.
Din ruina unei ființe se ridică templul iubirii.

Căderea este o modelare, nu este un sfârșit, până și sămânța cade în pământ ca să învie.
Fiecare prăbușire ascunde o altă formă de înălțare, prăbușirea ascunde disperarea care în acele momente devine o rugăciune.
Dumnezeu nu a venit să repare lumea, El a venit să o transforme. Nu ridică din noroi doar ca să curețe, ci dă un chip.
Doar cel care cade poate fi ridicat,
Doar cel care strigă poate fi auzit.
Doar cel care cade în noapte, poate recunoaște zorii.
Diana G. U