Psalmul 99 – Domnul împărățește! - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Domnul împărățește: popoarele tremură; El șade pe heruvimi: pământul se clatină.
2. Domnul este mare în Sion și înălțat peste toate popoarele.
3. Să laude oamenii Numele Tău cel mare și înfricoșat, căci este sfânt!
4. Să laude oamenii tăria Împăratului, căci iubește dreptatea! Tu întărești dreptatea, Tu faci dreptate și judecată în Iacov.
5. Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru, și închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui, căci este sfânt!
6. Moise și Aaron, dintre preoții Lui, și Samuel, dintre cei ce chemau Numele Lui, au chemat pe Domnul, și El i-a ascultat.
7. El le-a vorbit din stâlpul de nor; ei au păzit poruncile Lui și Legea pe care le-a dat-o El.
8. Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat; ai fost pentru ei un Dumnezeu iertător, dar i-ai pedepsit pentru greșelile lor.
9. Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru, și închinați-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt!”

Un psalm împărătesc

Psalmul 99 încheie seria psalmilor împărătești (93‑99), în care expresia „Domnul împărătește” apare ca un laitmotiv în fiecare dintre ei. Fiind dedicat Regelui Yahweh, psalmul repetă unele idei, deși în exprimări variate, pe care le întâlnim și în psalmii anteriori. Intenția autorului este evidentă: aceea de a-L preamări pe Dumnezeul lui Israel pentru calitatea Sa de Creator, Suveran absolut și Judecător.

Unii comentatori susțin că intonarea Psalmului 99 ar fi fost legată de ceremoniile Anului Nou, deoarece este menționată iertarea păcatelor (vezi vers.8). Oricare ar fi situația, este cert faptul că acest psalm este o cântare liturgică preexilică, închinată Regalității Divine, un imn exuberant, plin de vivacitate, și care ne cheamă pe toți la o închinare plăcută, inteligenta și plină de bucurie sfântă.

Ce face Dumnezeu

Autorul Psalmului 99 își construiește imnul mergând pe două direcții. Pe de o parte, el vorbește despre acțiunile lui Dumnezeu, despre ceea ce face pentru oameni, în general, și pentru poporul Său, în special. Pe de altă parte, psalmistul ne vorbește despre cum este Dumnezeul nostru, scoțând la lumină câteva trăsături ale caracterului Său, între care sfințenia este subliniată în mod repetat.

Prima acțiune divină amintită este guvernarea: „Domnul împărătește; popoarele tremură; El șade pe heruvimi, pământul se clătină” (vers.1). Construit pe un paralelism, acest verset prezintă în prima parte regalitatea lui Dumnezeu, pentru ca în partea a doua să fie prezentat rezultatul și rezonanța acestei realități asupra creaturilor Sale.

Faptul că Dumnezeu împărătește pe tronul slavei Sale asupra întregului Univers produce în inima creaturilor, fie din cer, fie de pe pământ, reverență și teamă sfânta. „Șederea” Domnului pe heruvimi este o aluzie evidentă la chivotul Legii, al cărui capac era privit ca fiind tronul lui Dumnezeu pe pământ. Pe acest capac erau doi heruvimi de aur, între ei manifestându-se prezența lui Dumnezeu.

Cea de-a doua acțiune divină este înfăptuirea dreptății: „Tu iubești dreptatea, Tu faci dreptate și judecată în Iacov” (vers.4up.). Fără aplicarea dreptății la judecată, prima acțiune („Domnul împărătește”) ar transforma guvernarea divină într-o tiranie la scară universală. Însă tocmai faptul că „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie…” (Psalmul 89,14), face ca guvernarea lui Dumnezeu să fie stabilă și credibilă.

Mergând mai departe pe direcția acțiunilor lui Dumnezeu, psalmistul privește în istoria sacră și se apleacă asupra dorinței lui Dumnezeu de a comunica cu copiii Săi: „Moise și Aaron, dintre preoții Lui, și Samuel, dintre cei ce chemau Numele Lui, au chemat pe Domnul și El i-a ascultat. El le-a vorbit din stâlpul de nor…” (vers.6.7pp.). Oare cum ar arăta o împărăție în care cel ce stă pe tron nu-și pleacă urechea la cererile și nevoile supușilor săi, neavând niciodată nimic de comunicat?

Următoarele acțiuni divine (a patra și a cincea) amintite în Psalmul 99 sunt iertarea și pedepsirea păcatului: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat; ai fost pentru ei un Dumnezeu iertător, dar i-ai pedepsit pentru greșelile lor” (vers.8).

Și acum să recapitulăm! Ce face Dumnezeu în calitatea Sa de Suveran absolut?

1) El guvernează. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că El dă legi, stabilește standarde și reguli în Univers, ceea ce conduce la o deplină ordine în Creația Sa. Dar această acțiune mai înseamnă ceva: că El Se implică în Creația Sa, adică este un Dumnezeu imanent. El nu este acea divinitate pe care o propovăduiesc deiștii, și care, după ce a creat Universul, Se retrage în spatele unei „perdele” transcendentale, lăsând lucrurile să decurgă de la sine.

Dumnezeu împărătește, și acest lucru înseamnă că nimic nu se întâmplă, fie în cer, fie pe pământ, fără știrea și fără aprobarea Lui. În viziunea Bibliei, nu există două forțe egale care se luptă la infinit pentru supremație, așa cum întâlnim în vechea religie persană, în care Ormuzd și Ahriman, cele două zeități antagonice, se luptă permanent, preluând puterea alternativ. Religia Bibliei ne prezintă un singur Domn care guvernează, în timp ce forțele răului au doar o libertate limitată de acțiune.

2) Dumnezeu nu guvernează oricum, ci cu dreptate. Iar dreptatea Sa în raport cu ființele create nu este altceva decât o altă formă a iubirii. Cum ar putea dragostea să fie morală, dacă ea nu ar avea contur și dacă nu ar fi și dreaptă în același timp?

3) Dumnezeu comunică cu ființele create, iar acest lucru se desfășoară în dublu sens: pe de o parte El îi ascultă pe cei care I se adresează, iar pe de altă parte El le vorbește oamenilor pe diferite căi: conștiință, natură, Scripturi, suferință, istorie și experiențe personale.

4) Dumnezeu iartă, dar și pedepsește. El iartă pentru că știe din ce suntem făcuți, și ne pedepsește pentru că știe ce vrea să devenim prin harul Său. Iertarea divină nu este slăbiciune, iar pedeapsa Sa nu este răutate. Ambele acțiuni divine poarta pecetea iubirii Sale infinite.

Iată doar câteva din acțiunile Marelui Împărat care „șade pe heruvimi”, pe cel mai înalt și onorat loc din Univers. În fața acestei realități, psalmistul nu-și poate reține îndemnul adresat tuturor oamenilor: „Să laude oamenii Numele Tău cel mare și înfricoșat… Să laude oamenii tăria Împăratului, căci iubește dreptatea!” (vers.3.4).

Cum este Dumnezeu

Psalmistul nu se rezumă doar la evidențierea acțiunilor lui Dumnezeu în calitatea Sa de Împărat. În starea noastră decăzută, uneori nu înțelegem caracterul cuiva, deși îi vedem clar acțiunile. Psalmul 99 încearcă în câteva cuvinte simple să creioneze portretul moral al Creatorului.

Dincolo de măreția lui Dumnezeu („Domnul este mare în Sion și înălțat peste toate popoarele” – vers.2), dincolo de faptul că Numele Lui este înfricoșat (vers.3) și de faptul că El iubește dreptatea (vers.4), există un cuvânt care sintetizează întregul portret moral al Creatorului: sfințenia.

Nu întâmplător, psalmistul repetă de trei ori, asemenea unui laitmotiv, expresia: „căci este sfânt”:

„Să laude oamenii Numele Tău cel mare și înfricoșat, căci este sfânt!” (vers.3).

„Închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui, căci este sfânt!” (vers.5).

În finalul psalmului, autorul repetă aceeași idee, însă de data aceasta referindu-se nu doar la o latură a Personalității divine, ci la întreaga Sa Persoană: „Căci Domnul Dumnezeul nostru este sfânt” (vers.9).

La fel ca și în viziunea profetului Isaia, în care serafimii cu fețele acoperite de aripi strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (vezi Isaia 6,3), autorul Psalmului 99 repetă de trei ori această chintesență a caracterului divin: la începutul, la mijlocul și în finalul psalmului.

De ce oare, din cele peste șapte miliarde de locuitori ai planetei doar o mică parte dintre ei se întorc cu fața spre Creator și Îl caută din toată inima? Răspunsul se găsește în acest atribut al naturii divine: sfințenia.

Omul păcătos, imoral și decăzut sub toate aspectele nu se simte bine în prezența unui Dumnezeu sfânt. Sfințenia Lui deranjează, iar oamenii decăzuți nu se simt confortabil lângă El. Mai mult decât atât, sfințenia Lui mustră și responsabilizează, cerând schimbarea vieții celui păcătos în toate aspectele ei. Ori tocmai acest lucru nu-l doresc oamenii păcătoși, căci ei nu doresc să fie deranjați în sistemul de valori pe care l-au ales.

În lume există însă și o „turmă mică”, alcătuită din cei care, deși sunt la fel de păcătoși ca și ceilalți oameni, au ales să-L iubească pe Dumnezeu tocmai datorită caracterului Său sfânt. Desigur, și pe ei îi deranjează sfințenia lui Dumnezeu în firea lor pământească. Însă ei tânjesc după ceva mai bun, după valorile cerului. Și ei sunt mustrați când își compară faptele și caracterul cu cele ale Împăratului ceresc. Însă ei doresc să fie ca El: sfinți și neprihăniți.

Unor astfel de oameni psalmistul le dă îndemnul final al Psalmului 99: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și închinați-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul Dumnezeul nostru este sfânt! (vers.9).

Urmarea? Contemplând zilnic sfințenia lui Dumnezeu, vom fi transformați, fără să ne dăm seama, după chipul Lui. Căci este scris: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18).

sursa: https://www.loribalogh.ro/