Psalmul 95 – Invitație la închinare -Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

„Veniți să cântăm cu veselie Domnului și să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus de toți dumnezeii.
El ține în mână adâncimile pământului și vârfurile munților sunt ale Lui.
A Lui este marea, El a făcut-o, și mâinile Lui au întocmit uscatul:
veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
Căci El este Dumnezeul nostru și noi suntem poporul pășunii Lui, turma pe care o povățuiește mâna Lui… O, de ați asculta azi glasul Lui! –
„Nu vă împietriți inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masă, în pustie,
unde părinții voștri M-au ispitit și M-au încercat, măcar că văzuseră lucrările Mele.
Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta și am zis: „Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile Mele. „
De aceea am jurat în mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea!”

Un imn de sărbătoare

Psalmii 95‑100 reprezintă un grup de „imnuri de sărbătoare” menite să cheme poporul la închinare. Acești psalmi oscilează între laudă la adresa lui Dumnezeu și motivul acestor laude. Fiind primul din acest grup, Psalmul 95 este supranumit și „Psalmul de invitație”, în tradiția iudaică fiind intonat la intrarea în Sabat, seara, la apusul soarelui.

Psalmul este structurat în două părți distincte. Prima parte (vers.1‑7) reprezintă o invitație la închinare adresată poporului lui Dumnezeu, în timp ce a doua parte (vers.8‑11) conține un avertisment solemn împotriva necredinței și a neascultării.

Din cauza naturii noastre decăzute, adesea ne pierdem elanul în ce privește proiectele bune începute, ne pierdem „dragostea dintâi” în lucrarea lui Dumnezeu și pentru semenii noștri, pierdem curajul de a întreprinde acțiuni noi. Obosim chiar să-I aducem închinarea cuvenită lui Dumnezeu.

De aceea, din când în când avem nevoie de un suflu nou, de o nouă angajare și de o nouă invitație din partea cerului. Autorul Psalmului 95 ne invită din nou la închinare, însă nu o închinare formală, rece și lipsită de conținut, ci una plină de bucurie.

Iar apatiei noastre spirituale, căreia Dumnezeu este nevoit să-i pună diagnosticul crud, dar real: „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort” (vezi Apocalipsa 3,1), îi prinde bine o astfel de invitație.

Bucurați-vă!

Dacă avem ceva de învățat din Psalmi, și dacă avem ceva de îndreptat în relația noastră cu Dumnezeu, atunci acel lucru este bucuria închinării. O mare parte a creștinătății din zilele noastre a uitat să se bucure în momentele de închinare, fie publică, fie personală.

Catedralele imense și reci, figurile livide și triste din icoanele bizantine, dar și ceremoniile complicate și solemne la care participă credincioșii induc imaginea unui Dumnezeu rece și distant, un Dumnezeu care nu are plăcere să ne vadă bucuroși și fericiți.

Aceasta este însă o imagine deformată a adevăratului Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Săi, de ce acceptăm atât de greu adevărul că El Se bucură de bucuria noastră și inima Lui de Tată tresaltă când ne vede fericiți?

Psalmii, în general, și Psalmul 95, în special, ne invită la o închinare plină de bucurie. O bucurie atât de mare încât nu poate fi oprită, după cum un izvor nu poate fi încătușat: „Veniți să cântăm cu veselie Domnului, și să strigam de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!” (vers.1.2).

Invitația este făcută, însă psalmistul nu se oprește aici. E ușor să afirmi un lucru, însă cât de greu este să-l și argumentezi! De aceea, autorul ne prezintă și motivele pentru care avem nu doar datoria, ci și privilegiul să ne bucurăm când Îi aducem închinare lui Dumnezeu.

Motive de bucurie în închinare

În viața de toate zilele, putem accepta subordonarea destul de ușor, dar cu condiția ca ea să fie justificată. Nu ne este deloc greu să ne supunem unei persoane superioare nouă, cu calități pe care le admirăm și care ne tratează cu respect. Nu același lucru se întâmplă față de o persoană pe care nu o considerăm superioară nouă și care nu ne respectă demnitatea.

De ce Dumnezeu, nu numai că merită supunerea și închinarea ființelor create, dar această închinare I se aduce cu o imensă bucurie? Nimeni nu se îndoiește de faptul că El este infinit superior ființelor create. Chiar autorul Psalmului 95 recunoaște acest lucru: „Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus de toți dumnezeii” (vers.3).

Calitatea Sa de Creator Îl face inegalabil în întregul Univers: „El ține în mâna adâncimile pământului, și vârfurile munților sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o, și mâinile Lui au întocmit uscatul” (vers.4.5).

Însă măreția lui Dumnezeu și calitatea Sa de Creator nu ar fi suficiente ca să trezească în noi o închinare plină de bucurie. Când psalmistul ne face invitația: „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (vers.6), el are în vedere acel element care ne determină să ne închinăm în mod liber și cu bucurie înaintea Lui: o relație bazată pe dragoste și respect reciproc.

Fără dragoste, măreția și atotputernicia divină ar putea să însemne tiranie. Iar tirania nu produce niciodată o închinare cu bucurie. Doar dragostea poate transforma o închinare din obligație sau teamă într-o închinare plină de bucurie.

Psalmistul vorbește în cântarea sa de relația personală și profundă dintre Dumnezeu și poporul Său: „Căci El este Dumnezeul nostru, și noi suntem poporul pășunii Lui, turmă pe care o povățuiește mâna Lui… O ! de ați asculta azi glasul Lui!” (vers.7).

Pentru autorul Psalmului 95, Dumnezeu nu este o divinitate rece, distantă și aflată undeva la miliarde de ani-lumină față de noi, ci El este „Dumnezeul nostru”, pe care-l zugrăvește ca pe un Păstor ce se îngrijește de turma Sa.

Având un astfel de Dumnezeu, de o măreție inegalabilă, dar care totuși Se pleacă cu dragoste ca să împlinească nevoile și celei mai umile „oi” din turma Sa, cum să nu ne închinăm cu bucurie înaintea Lui? Cum să nu-L lăudăm pentru ceea ce este și ceea ce a făcut El pentru fericirea și mântuirea noastră?

Când ajungi să-L cunoști așa cum este în realitate (nu cum este zugrăvit în imaginile din unele biserici), îți va fi imposibil să nu-L iubești, să nu-L admiri și să nu I te închini cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată inima și cu toată puterea ta. Aceasta este adevărata închinare. Nimic mai mult decât atât, nimic mai puțin decât atât!

Când inima își schimbă consistența

Finalul Psalmului 95 este un avertisment împotriva împietririi inimii și coruperii conștiinței. Făcând apel la memoria istoriei sacre, mai ales la cei patruzeci de ani petrecuți de Israel în pustie, în timpul Exodului, autorul atrage atenția asupra faptului că răbdarea lui Dumnezeu, deși este îndelungă, ea are totuși o limită.

Iar limita răbdării Sale este în strânsă simbioză cu starea inimii omului: „Nu vă împietriți inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masa în pustie, unde părinții voștri M-au ispitit și M-au încercat, măcar că văzuseră lucrările Mele. Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta și am zis: „Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile mele. De aceea, am jurat în mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea” (vers.8‑11).

Care este mecanismul misterios care transformă o inimă de carne, sensibilă și caldă, într-o inimă de piatră, nesimțitoare și rece? Nu doar refuzul constant de a asculta de voința lui Dumnezeu, ci și amânarea poate duce la împietrirea inimii.

Da, poți avea o inimă împietrită chiar și atunci când ai cele mai bune intenții, dar amânând clipa luării unor decizii salvatoare. Nu întâmplător psalmistul pune accentul pe cuvântul „azi”, atunci când în discuție este ascultarea de Dumnezeu: „O! de ați asculta azi de glasul Lui!” (vers.7).

Poporul Israel, deși a intrat în Canaan în cele din urmă, totuși nu a găsit odihnă în Țara promisă. Pentru că odihna mântuirii, prefigurată de cea a Sabatului, nu poate exista în absența unei relații vii și profunde cu Domnul păcii, Domnul Sabatului. Iată de ce autorul Epistolei către evrei, preluând ideile prezentate în finalul Psalmului 95, ne îndeamnă cu cea mai mare seriozitate pe fiecare dintre noi:

„Câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii… El hotărăște din nou o zi (o nouă ocazie n.n.): „Astăzi, zicând în David, după atâta vreme, cum s-a mai spus mai sus: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile! …Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare” (Evrei 3,15; 4,7.11).

Doar împlinind astăzi (nu mâine!) voia lui Dumnezeu descoperită în Cuvântul Său, ne putem bucura în închinarea pe care I-o aducem. Și doar pe calea aceasta vom găsi adevărata odihnă a mântuirii.7

sursa: https://www.loribalogh.ro/