text Comentarii biblice

Psalmul 65 – Ziua recunoștinței - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David. O cântare.

„Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion și împlinite vor fi juruințele care Ți-au fost făcute.
Tu asculți rugăciunea, de aceea toți oamenii vor veni la Tine.
Mă copleșesc nelegiuirile, dar Tu vei ierta fărădelegile noastre.
Ferice de cel pe care-l alegi Tu și pe care-l primești înaintea Ta, ca să locuiască în curțile Tale! Ne vom sătura de binecuvântarea Casei Tale, de sfințenia Templului Tău.
În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării!
El întărește munții prin tăria Lui și este încins cu putere.
El potolește urletul mărilor, urletul valurilor lor și zarva popoarelor.
Cei ce locuiesc la marginile lumii se înspăimântă de minunile Tale. Tu umpli de veselie răsăritul și apusul îndepărtat.
Tu cercetezi pământul și-i dai belșug, îl umpli de bogății și de râuri dumnezeiești, pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească:
îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaia și-i binecuvântezi răsadul.
Încununezi anul cu bunătățile Tale și pașii Tăi varsă belșugul.
Câmpiile pustiei sunt adăpate și dealurile sunt încinse cu veselie.
Pășunile se acoperă de oi și văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie și cântă.”

Un imn de recunoștință

Cadrul rustic în care ne introduce Psalmul 65 ne trezește pofta de viață. Și câtă nevoie avem de aceasta când cei mai mulți dintre noi trăiesc într-un mediu atât de artificial! Degajat de problemele și grijile sale cotidiene, psalmistul își ia timp pentru a contempla natura mereu fascinantă. Făcând lucrul acesta, el vede dincolo de minunile ei pe Dumnezeul Creator, Cel vrednic de toată lauda, cinstea și închinarea.

Parcă ni-l imaginăm pe David stând într-o grădină superbă, plină de verdeață și flori, pe malul plin de viață al Iordanului sau la marginea unui câmp, în care lanurile de grâu unduiau sub adierea vântului, meditând la frumusețile care i se desfășurau înaintea ochilor.

Asemenea lui, mulți oameni admiră și astăzi cartea naturii, fiind copleșiți de frumusețea ei. Însă nu toți reușesc să-L vadă pe Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor în „filele” ei. Și aceasta pentru că „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii” doar dacă „te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (Romani 1,20).

După Scriptură, natura este cea de-a doua carte care ne vorbește despre puterea, inteligența, imaginația și caracterul Creatorului. Dar oare câți „chiriași” ai acestui vast și complex „apartament” se mai gândesc la adevăratul Proprietar?

În împrejurările în care David a scris acest psalm, el era fericit. Era o zi liniștită, fără tensiuni și îngrijorări, o zi în care psalmistul nu scapă ocazia de a-și aminti de binefacerile lui Dumnezeu, lăudându-I Numele pentru ele.

Din cauza naturii noastre decăzute, nu ne stă în fire să ne îndreptăm spre Dumnezeu cu cuvinte de recunoștință și laudă când totul ne merge bine. Îl căutam pe Dumnezeu mai ales când dăm de greutăți. Atunci Îi facem tot felul de promisiuni, doar-doar ne va ajuta să fim izbăviți din ele. Însă câți dintre noi Îl căutăm pe Creator în zilele senine și liniștite? Câți dintre noi Îl căutăm doar așa, de dragul Lui, fără să urmărim cine știe ce interese egoiste?

Aici este marea diferența între „omul după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22) și omul firesc și egoist. Omul de duzină.

„Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion!”

Izbăvit de tumultul încercărilor și al suferințelor trecutului, David se bucură din plin de clipa prezentă. Sunt oameni care încurcă filele calendarului. Unii, în loc să trăiască în prezent, bucurându-se de harul oferit lor de Dumnezeu, trăiesc doar în trecut, deschizând neîncetat „conservele” amintirilor. Alții dimpotrivă, trăiesc doar în viitor, fiind azi împovărați de îngrijorările zilei de mâine, acestea fiind de cele mai multe ori ireale și exagerate.

David însă știe să trăiască în prezent, fără să uite trecutul și fără să neglijeze viitorul. El nu face lucrul acesta în mod egoist, încercând să stoarcă ultima picătură de plăcere din ceea ce i se oferă, ci își îndreaptă gândul de recunoștință către Dătătorul tuturor binecuvântărilor de care se bucură.

În Psalmul 65 întâlnim trei motive de laudă ale psalmistului:

1) Pentru însușirile morale ale lui Dumnezeu (vers.1‑5)

2) Pentru puterea și maiestatea lui Dumnezeu, manifestate în Creația Sa (vers.6‑8)

3) Pentru recolta bogată (vers.9‑13)

Chiar dacă acum este liniștit în atmosfera relaxantă a naturii, psalmistul nu uită promisiunile făcute lui Dumnezeu în zilele tensionate în care avusese atâta nevoie de ajutorul divin. De aceea, el își reînnoiește aceste juruințe, ca unul care știe că înaintea lui Dumnezeu cuvântul dat contează mult. Mult mai mult decât ne imaginăm noi, cei care ne jucăm adesea cu promisiunile făcute cu atâta ușurință, dar pe care apoi uităm să le împlinim: „Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion, și împlinite vor fi juruințele care Ți-au fost făcute. Tu asculți rugăciunea, de aceea toți oamenii vor veni la Tine” (vers.1.2).

Nu știm exact la ce evenimente și împrejurări concrete se referă psalmistul aici. Însă cu certitudine el vorbește de cazuri concrete în care Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. În bucuria unei astfel de experiențe, el face o afirmație care oglindește mai degrabă dorința sufletului său decât realitatea: „Tu asculți rugăciunea, de aceea toți oamenii vor veni la Tine” (vers.2).

Ar fi minunat să vină acea zi în care toți oamenii să se întoarcă la Dumnezeu din toată inima. Însă viața ne dezvăluie o cu totul altă față a naturii umane. Deși Dumnezeu îi umple de binecuvântări și pe cei buni și pe cei răi, deși El ascultă multe rugăciuni rostite sau nerostite, totuși puțini se întorc spre El cu inima plină de recunoștință. Iar exemplul celor zece leproși vindecați de Iisus, dintre care doar unul (și acela samaritean!) s-a întors să-I mulțumească, este edificator. (vezi Luca 17,11‑18) Uneori, cei pe care-i considerăm străini de adevăr știu să fie mai recunoscători lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite decât fiii Împărăției.

„Dumnezeul mântuirii noastre!”

În atmosfera idilică ce-l înconjoară, David nu uită că este o biată ființa păcătoasă, care tocmai din acest motiv nu merită să primească aceste binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Amintirea păcatelor trecutului îl face să recunoască: „Mă copleșesc nelegiuirile”. Însă el nu este fără speranță, căci Îl cunoaște prea bine pe Dumnezeul său, despre care spune cu toată încrederea: „Dar Tu vei ierta fărădelegile mele” (vers.3).

Pe un astfel de om, iertat și primit de Dumnezeu, David îl consideră cu adevărat fericit: „Ferice de cel pe care-l alegi Tu și pe care-l primești înaintea Ta, ca să locuiască în curțile Tale! Ne vom sătura de binecuvântarea casei Tale, de sfințenia Templului Tău!” (vers.4).

Sunt multe minuni pe care le vedem în jurul nostru. De asemenea, sunt multe minuni pe care le face Dumnezeu în propria noastră viață. Însă cea mai mare dintre ele este minunea mântuirii noastre. Și cum minunile sunt inexplicabile prin definiție, nimeni nu poate înțelege pe deplin minunea salvării omului păcătos.

Este o taină care va rămâne neexplicată chiar și în veșniciile care vor urma, motiv pentru care Biblia o numește „taina evlaviei” (vezi 1 Timotei 3,16). Căci cine dintre cei mântuiți, dintre îngerii sfinți sau dintre locuitorii lumilor necăzute în păcat va putea explica vreodată cum a putut Dumnezeu să ne iubească atât de mult încât să dea pentru mântuirea noastră pe unicul Său Fiu Prea Iubit.

Conștient de acest lucru, David Îl numește cu profundă reverență pe acest minunat Dumnezeu: „Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului” (vers.5).

Maiestatea lui Dumnezeu

În imnul său de laudă și recunoștință, David pornește de la minunile observate în viața personală, pentru a ajunge treptat la cele ce se întâmpla pe întregul pământ. Versetele 6‑8 vorbesc despre măreția Creatorului, așa cum este ea oglindită în Creația Sa: „El întărește munții prin tăria Lui și este încins cu putere. El potolește urletul marilor, urletul valurilor lor și zarva popoarelor. Cei ce locuiesc la marginile lumii se înspăimântă de minunile Tale: Tu umpli de veselie răsăritul și apusul îndepărtat” (vers.6‑8).

Totul: spațiul, timpul și istoria lumii se află sub controlul atent al Creatorului. Nimic din ceea ce se întâmplă pe pământ sau în Univers nu scapă privirii și grijii Sale atente. Dacă munții par să se clatine, El îi întărește; dacă marea ne înspăimântă cu valurile ei amenințătoare, El o potolește, poruncindu-I: „Taci! Fără gură!” (vezi Marcu 4,39); dacă lumea devine un cazan care fierbe, El „potolește zarva popoarelor” (vers.7).

Dacă astfel stau lucrurile, de ce s-ar teme un copil al Lui? Când Tata se află la cârma Universului și a vieții tale, ce rost are să tremuri și să-ți faci griji? „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi!” (1 Petru 5,7).

Ziua recunoștinței

Finalul Psalmului 65 este o mostră de poezie idilică. De la priveliștea falnicilor munți și a mării agitate, psalmistul se îndreaptă cu gândul la un câmp acoperit de roade bogate și la o pajiște pe care pasc liniștit turmele de oi. Versetele 9‑13 Îl zugrăvesc pe Dumnezeu ca un Agricultor plin de grijă față de natura creată, astfel încât recoltele să fie bogate și belșugul de hrană să fie la îndemâna tuturor: a oamenilor și animalelor deopotrivă.

„Tu cercetezi pământul și-i dai belșug, îl umpli cu bogății și de râuri dumnezeiești pline cu apă. Tu le dai grâu pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgarii, îl moi cu ploaia și-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bogățiile Tale și pașii Tăi varsă belșugul. Câmpiile pustiei sunt adăpate și dealurile sunt încinse cu veselie. Pășunile se acopăr de oi, și văile se îmbracă cu grâu; toate strigă de bucurie și cânta” (vers.9‑13).

Cât de inconștienți sunt unii oameni care nu văd, sau nu vor să vadă în toate aceste minuni mâna unui Dumnezeu plin de grijă față de creaturile Sale! La masa Sa mănâncă zilnic peste șapte miliarde de oameni și încă multe alte miliarde de viețuitoare necuvântătoare. Fără minunea germinației, oricât ar fi de grijulii agricultorii, oricât de corect ar întoarce brazdele de pământ, mesele noastre ar fi lipsite de pâine.

Fără ploaia căzută pe pământ și fără soarele aducător de viață, toate venind de la Creatorul tuturor lucrurilor, toate eforturile omului ar fi zadarnice. A-L scoate pe Creator din mijlocul Creației Sale, așa cum se încearcă astăzi, este o nebunie, căci gestul nu înseamnă altceva decât ruperea și îndepărtarea de singurul Izvor al vieții.

Însă când Îl lași pe Creator la locul care I se cuvine și când te mulțumești cu locul care ți se cuvine în Creația Sa, totul este în regulă. Atunci este armonie desăvârșită, atunci „toate strigă de bucurie și cânta” (vers.13). Nu doar în jurul tău, ci și în inima ta!

sursa: https://www.loribalogh.ro/