Psalmul 61 – Rugăciunea unui exilat - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Către mai-marele cântăreților. De cântat pe instrumente cu coarde. Un psalm al lui David.

1. „Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
2. De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!
3. Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului.
4. Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău; să alerg la adăpostul aripilor Tale.
5. Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculți juruințele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău.
6. Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!
7. În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui!
8. Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruințele.”

Când arzi de nerăbdare

Uneori ne este dat să trăim niște sentimente aparte. Aflându-ne în călătorie sau trăind într-o ambianță neplăcută, ni se pare că timpul trece greu și locul în care ne aflăm este incomod. Și atunci ardem de nerăbdare să ajungem acasă, să scăpăm din mediul și împrejurările chinuitoare în care ne-a adus viața. Tânjim după căldura căminului nostru, după dragostea celor dragi, după o viață tihnită și lipsită de stres.

Cu siguranță că David a trăit și el astfel de sentimente atunci când a scris Psalmul 61, despre care unii comentatori afirmă că ar fi fost compus pe vremea când el se afla în exil din cauza răzvrătirii fiului său Absalom.(vezi 2 Samuel 15).

Se crede că acest psalm era cântat de creștinii primelor secole în fiecare dimineață la serviciile de închinare. Și nu este de mirare acest lucru, deoarece trăirile pe care le zugrăvește David în versurile sale le-au avut de-al lungul istoriei toți cei exilați și persecutați din cauza credinței lor, toți cei care, în dorul lor după Împărăția cerească, s-au simțit pe acest pământ ostil doar niște „străini și călători” (vezi Evrei 11,13).

Pentru noi, cei care trăim la cumpăna dintre prezent și veșnicie, aflându-ne chiar pe pragul Împărăției lui Christos, acest psalm are o valoare aparte. Căci strigătul plin de dor al psalmistului: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine” (vers.2) este echivalentul rugăciunii fierbinți a Bisericii lui Christos din toate timpurile: „Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” (Apocalipsa 22,20).

Dor de sanctuar

Psalmul începe cu un strigăt izvorât dintr-o inimă mâhnită din cauza depărtării de locul întâlnirii cu Dumnezeu, din cauza depărtării de sanctuar: „Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea! De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” (vers.1.2).

Afirmația psalmistului: „de la capătul pământului strig către Tine” ni se pare stranie. Și aceasta pentru că, dacă aplicăm acest psalm la exilul lui David în timpul loviturii de stat dată de fiul său Absalom, distanța la care se afla față de Ierusalim nu era mai mare decât echivalentul a două zile de mers pe jos.

Însă hiperbola ne spune ceva, nu despre distanța în kilometri față de sanctuar, ci de starea sufletească a psalmistului în acea perioadă. David se simțea atât de departe de Casa lui Dumnezeu de care îi era dor, încât sufletește se simțea ca și când s-ar fi aflat la capătul pământului.

Astfel de sentimente le avem fiecare dintre noi, când arzi de nerăbdare să te bucuri de un lucru și când idealul ți se pare îndepărtat, greu de atins. Poate că ai avut planuri mari și ai consumat ani din viață pentru a le vedea împlinite. Dar, așa cum se întâmplă adesea, viața a luat o întorsătură neașteptată și toate idealurile tale par să se fi prăbușit în neant. Uneori ești nevoit să faci ocoluri lungi și obositoare, iar lucrurile merg într-o direcție nedorită, neplanificată. Astfel de crize existențiale îți aduc, alături de posibile remușcări pentru greșelile făcute, și un simțământ al inutilității vieții.

Poate ai încercat să lupți pentru idealurile tale, poate ai bătut la multe uși și nu s-a deschis niciuna, în final resemnându-te. „Stânca” ți se pare prea înaltă pentru puterile tale și pierzi orice speranță că o vei putea urca vreodată. Dacă ai trecut prin astfel de situații, atunci Psalmul 61 a fost scris și pentru tine. Mesajul lui este încurajator, căci ne prezintă experiența unui om alcătuit din același material ca și noi, dar care a găsit soluția.

David a știut la ce ușă să bată, a știut la cine să apeleze după ajutor și, în final, și-a atins idealurile pe care le crezuse pierdute. El a strigat către Dumnezeul lui, Cel despre care afirmă cu toată convingerea: „Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului” (vers.3).

Și dacă David, în ciuda căderilor sale și a experienței dramatice prin care a trecut, a știut să-și atingă în final idealurile, pentru noi de ce nu ar fi posibil?

„Aș vrea să locuiesc pe veci în cortul Tău”

 Sentimentul amar al depărtării de sanctuar, de locul în care psalmistul simțea prezența lui Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit, este zugrăvit de el în culori vii: „Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale. Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculți juruințele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău” (vers.4.5).

Parafrazând versurile psalmului, parcă îl auzim pe David spunând: „Nu mai suport să stau departe de Casa lui Dumnezeu. Vreau să ajung cât mai curând la sanctuar. Sunt atât de departe, sunt atât de izolat și cufundat în anonimat, încât nu se poate mai mult. Am avut un ideal, dar acum totul pare năruit. Cândva am crezut că voi putea singur să-mi ating obiectivele. Am încercat să escaladez munții de greutăți singur, dar am eșuat. De aceea, strig către Tine, Doamne. Doar Tu mă poți scoate din fundătura în care mă aflu și doar Tu mă poți sui pe stânca la care nu mai sper să ajung niciodată.”

Termenul „cort”, folosit de David în acest psalm, este mult mai profund decât pare la prima vedere. Desigur, psalmistul se referă la sanctuarul din acea vreme, dat fiind faptul că templul a fost construit mult mai târziu, pe vremea lui Solomon. Însă noțiunea de „cort” ascunde în ea niște semnificații adânci.

Prin definiție, cortul este un loc intim, amintindu-ne de beduinii deșertului, care se adună seara în jurul cinei, împărtășindu-și bucuriile și tristețile zilei care s-a încheiat. În cort distanțele dispar, iar drumul de la o inimă la altă inimă este cel mai scurt, creând condițiile unei comuniuni sufletești desăvârșite.

Vorbind în acești termeni despre cortul lui Dumnezeu și despre „stânca” la care tânjea să ajungă, înțelegem cât de doritor era David de a ajunge din nou în intimitatea prezenței lui Dumnezeu, de a I se închina nemijlocit, de a se bucura de Fața Sa și de a-I împărtăși simțămintele sale.

Nu întâmplător, scriind despre cetatea sfântă, Noul Ierusalim ceresc, „gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (vezi Apocalipsa 21,2), vizionarul Ioan o aseamănă cu un cort: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21,3).

În acest „cort” dorea David să locuiască pe vecie, căci doar acolo putea privi necontenit la Dumnezeul pe care-L iubea cu întreaga sa ființă. Oare în câte inimi de creștini moderni mai arde acest dor?

O lumină în întuneric

Exilul forțat în care se afla îl făcea pe David să trăiască sentimente deosebite. I se părea totul pierdut, idealurile i se păreau de neatins, iar depărtarea de Casa lui Dumnezeu i se părea de netrecut. Însă toate acestea până în clipa în care el s-a întors cu toată încrederea spre Dumnezeul său, strigând după ajutor.

Din acea clipă, în mijlocul întunericului care-l înconjura, apare lumina speranței. Iar finalul psalmului exprimă în doar câteva cuvinte această speranță renăscută după ce toate „corăbiile” vieții părea scufundate pentru totdeauna: „Tu adaugi zile la zilele împăratului; lungească-i-se anii pe vecie! În veci să rămână el pe scaunul de domnie înaintea lui Dumnezeu! Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruințele” (vers.7.8).

De acolo, din întunericul exilului, David primește asigurarea că zilele domniei lui nu vor avea sfârșit. Desigur, David privea dincolo de această viață efemeră la ziua în care va sta și el, alături de toți cei ce vor birui în lupta cu păcatul, pe un scaun de domnie înaintea lui Dumnezeu. Căci este scris: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21).

Dumnezeu a onorat încrederea necondiționată a psalmistului. L-a adus din exil și l-a așezat din nou pe tronul pe care-l credea pierdut pentru totdeauna, o „stâncă” la care nu credea că va mai putea ajunge vreodată.

Însă răsplata cea mai mare dată „omului după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22) va fi dată atunci când el va intra pentru totdeauna în „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” mântuiți, în societatea celor neprihăniți din locurile cerești.

Iată o experiență demnă de urmat. Dacă te identifici într-un fel sau altul cu experiența lui David, dacă te simți un exilat pe acest pământ, fiind un „străin și călător” spre patria cerească, fii sigur că va veni cât mai curând ziua în care vei intra și tu în „cortul lui Dumnezeu”, în intimitatea prezenței Lui. Și nimeni și nimic nu te va mai putea despărți de El. Pentru veșnicie!

sursa: https://www.loribalogh.ro/