Psalmul 147 – Laudate Dominum! - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm.
2. Domnul zidește iarăși Ierusalimul, strânge pe surghiuniții lui Israel;
3. tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile.
4. El socotește numărul stelelor și le dă nume la toate.
5. Mare este Domnul nostru și puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.
6. Domnul sprijină pe cei nenorociți și doboară pe cei răi la pământ.
7. Cântați Domnului cu mulțumiri, lăudați pe Dumnezeul nostru cu harpa!
8. El acoperă cerul cu nori, pregătește ploaia pentru pământ și face să răsară iarba pe munți.
9. El dă hrană vitelor și puilor corbului când strigă.
10. Nu de puterea calului Se bucură El, nu-Și găsește plăcerea în picioarele omului.
11. Domnul iubește pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.
12. Laudă pe Domnul, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane!
13. Căci El întărește zăvoarele porților, El binecuvântează pe fiii tăi în mijlocul tău;
14. El dă pace ținutului tău și te satură cu cel mai bun grâu.
15. El Își trimite poruncile pe pământ, Cuvântul Lui aleargă cu iuțeală mare.
16. El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenușa.
17. El Își azvârle gheața în bucăți: cine poate sta înaintea frigului Său?
18. El Își trimite Cuvântul Său și le topește; pune să sufle vântul Lui, și apele curg.
19. El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile și poruncile Sale.
20. El n-a lucrat așa cu toate neamurile și ele nu cunosc poruncile Lui. Lăudați pe Domnul!

Un psalm „aleluia!”

Fiind al doilea din grupul ultimilor cinci psalmi ai „Cărții de Laude” a lui Israel, numiți și „psalmii aleluia”, cel cu numărul 147 este prin excelență un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu. Plin de entuziasm și motivat de un puternic sentiment de recunoștință, autorul invită poporul să-L laude pe Dumnezeu pentru binecuvântările revărsate atât asupra poporului Său, cât și asupra întregii Creații.

Este una dintre cele mai frumoase lucrări ale literaturii sacre, în care Yahweh este prezentat ca Dumnezeul Creației și al răscumpărării, Dumnezeul naturii și al istoriei, Dumnezeul tuturor popoarelor, dar și al lui Israel, Dumnezeul spațiului și al timpului.

Spre deosebire de alți psalmi, aici nu întâlnim lamentații, cereri sau imprecații. Singura temă este lauda și mulțumirea față de un Dumnezeu care este în același timp Împărat al Universului, dar și un Tată plin de grijă față de creaturile Sale.

Din versurile psalmului răzbate emoția puternică a autorului. Acesta este copleșit pe de o parte de măreția lui Dumnezeu, iar pe de altă parte de grija Sa delicată față de creaturile Sale, aplecându-Se asupra celor cu inima zdrobită pentru a le lega rănile. Pentru psalmist, rezidirea Ierusalimului și întoarcerea robilor din exil este cea mai puternică dovadă a bunătății lui Dumnezeu, trezind în sufletul său cele mai alese sentimente de recunoștință și mulțumire.

E greu să-L lauzi pe Dumnezeu? Dacă privești cu atenție în jurul tău, dar și în propria ta viață, vei găsi atât de multe motive de laudă încât viața aceasta nu-ți va fi suficientă pentru a le enumera. De aceea e nevoie de o veșnicie întreagă …

Recunoștința – podoaba caracterului

Se spune adesea că recunoștința este o „rara avis” („pasăre rară”), greu de găsit prin „grădinile” caracterelor oamenilor. Și pentru că o întâlnim atât de rar, ni se pare cu atât mai prețioasă.

Conștient de valoarea ei în relațiile dintre oameni, dar mai ales în relația omului cu Dumnezeul său, psalmistul începe cântarea sa de laudă cu îndemnul adresat semenilor săi de a-și manifesta recunoștința față de Dumnezeu prin laude la adresa Lui: „Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm” (vers.1).

De fapt, ce vrea să spună psalmistul prin cele trei argumente pe care le aduce în sprijinul ideii de laudă? În primul rând, el ne arată că manifestarea recunoștinței față de Creator prin laude este un gest frumos din punct de vedere moral. De câte ori în viață nu am avut parte de gustul amar al nerecunoștinței din partea unor oameni pe care i-am ajutat și cărora le-am dorit binele suprem!

Pe de altă parte, cât de frumos ni s-a părut gestul oferirii chiar și a unei singure flori, alături de un zâmbet plin de recunoștință pentru un bine pe care l-am făcut! Dacă recunoștința înfrumusețează relațiile interumane, conferindu-le parfum și culoare, cu atât mai mult ea conferă frumusețe relației dintre om și Dumnezeu, ridicând-o la un nivel superior, ca între doi buni prieteni.

În al doilea rând, recunoștința este una dintre cele mai plăcute trăiri atât pentru cel care o manifestă, cât și pentru destinatarul ei. Nimeni nu poate măsura cantitatea de endorfine pe care spiritul de recunoștință le produce în organismul uman, generând starea de bine, de împlinire și fericire. Și când te gândești că recunoștința nu costă nimic! Dar cât de mult bine face vieților noastre!

În al treilea rând, psalmistul ne atrage atenția că se cuvine să ne manifestăm recunoștința față de Dumnezeu, în special, dar și fața de oricare dintre binefăcătorii noștri, în general. Nu doar că este frumos și plăcut, dar este și drept să fim recunoscători. Este chiar o datorie morală pe care, din nefericire, atât de mulți oameni o neglijează.

Sunt animale care știu să-și manifeste recunoștința față de oamenii care le-au făcut bine, dar sunt și oameni al căror caracter nu este împodobit cu această virtute. Iată de ce îndemnul lui Iov este cât se poate de potrivit pentru astfel de oameni: „Întreabă dobitoacele, și te vor învăța, păsările cerului, și îți vor spune; vorbește pământului, și te va învăța, și peștii mării îți vor povesti” (Iov 12,7.8).

Un Dumnezeu transcendent și imanent

Deismul învață că Dumnezeul Creator, după ce Și-a încheiat lucrarea, S-a retras în dosul unei „perdele” transcendentale, făcând imposibilă comunicarea dintre creaturile Sale și El. Creștinismul vine însă cu o nouă lumină asupra Persoanei divine. Deși Creatorul este de o măreție imposibil de descris în cuvinte omenești, și de necuprins de mintea umană, El este în același timp imanent, coborând lângă cei întristați, legându-le rănile și îngrijindu-Se de nevoile creaturilor Sale.

Același Dumnezeu care este „puternic prin tăria Lui” și a cărui pricepere este fără margini (vers.5), care „socotește numărul stelelor și le dă nume la toate” (vers.4), este Cel care „sprijină pe cei nenorociți și doboară pe cei răi la pământ” (vers.6).

Motivele de laudă ale psalmistului sunt numeroase. Unele dintre ele vizează intervenția lui Dumnezeu în favoarea poporului Israel, pe care l-a izbăvit din robie (vers.2.3); alte motive se referă la grija lui Dumnezeu față de întreaga Creație, chiar și de cele mai neînsemnate necuvântătoare: „El acoperă cerul cu nori, pregătește ploaia pentru pământ și face să răsară iarba pe munți. El dă hrană vitelor și puilor corbului când strigă” (vers.8.9).

Un alt grup de motive de laudă este legat de binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă asupra copiilor Săi credincioși: „Domnul iubește pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui. Laudă pe Domnul, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! Căci El întărește zăvoarele porților, El binecuvântează pe fii tăi în mijlocul tău; El dă pace ținutului tău și te satură cu cel mai bun grâu” (vers.11‑14).

Aproape de finalul psalmului, autorul amintește un alt motiv de laudă la adresa lui Dumnezeu: suveranitatea Sa asupra întregii Creații, controlând legile naturii și ale Universului: „El dă zăpadă ca lâna, El presară bruma albă ca cenușa; El azvârle gheața în bucăți: cine poate sta împotriva frigului Său? El Își trimite Cuvântul Său și le topește, pune să sufle vântul Lui și apele curg” (vers.16‑18).

Poate nu întâmplător, lista motivelor de laudă pe care le amintește psalmistul se încheie cu un motiv special: Revelația divină încredințată poporului Israel: „El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile și poruncile Sale. El n-a lucrat așa cu toate neamurile, și ele nu cunosc poruncile Lui” (vers.19.20).

De fapt, toate celelalte motive de laudă amintite anterior își trag seva din Revelația divină, încredințată poporului lui Dumnezeu din vechime și transmisă apoi Bisericii Sale din Noul Testament. Fără această Revelație, nu am fi cunoscut nici măreția Creatorului, nici grija pe care o manifestă față de creaturile Sale. Fără Revelația Sa, binecuvântările de care ne bucurăm le-am fi considerat ceva normal, aparținând în mod natural vieții, iar principiile morale care ne călăuzesc viața le-am fi socotit ca izvorând din propria noastră conștiință, nu din Dumnezeu.

Mozaismul și creștinismul există pentru că Dumnezeu S-a revelat poporului Său, pe care l-a făcut depozitarul adevărului. Un adevăr care nu ar trebui îngropat ca talantul robului necredincios, ci care trebuie pus la schimbător, astfel încât toate națiunile lumii să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să se bucure de mântuirea Lui.

„Lăudați pe Domnul!”

sursa: https://www.loribalogh.ro/