Psalmul 137 – Nostalgia sclavilor - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

„Pe malurile râurilor Babilonului, ședeam jos și plângeam când ne aduceam aminte de Sion.
În sălciile din ținutul acela ne atârnaserăm harpele.
Căci acolo, biruitorii noștri ne cereau cântări și asupritorii noștri ne cereau bucurie zicând: „Cântați-ne câteva din cântările Sionului!”
Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?
Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei!
Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!
Adu-Ți aminte, Doamne, de copiii Edomului, care, în ziua nenorocirii Ierusalimului, ziceau: „Radeți-l, radeți-l din temelii!”
Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ți va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut!
Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă!”

„Cântarea captivului”

Psalmul 137 este unic în întreaga carte a Psalmilor. Supranumit și „cântarea captivului”, dat fiind faptul că scrierea lui este legată de perioada captivității babiloniene, această elegie în tonuri funebre nu poate să nu trezească în inima cititorului o profundă compasiune pentru poporul evreu ajuns în robie.

În mod paradoxal, Psalmul 137 este o cântare a tăcerii. Robii evrei, aflați pe malurile râurilor Babilonului, copleșiți de nostalgia Țării Sfinte și îndurerați de situația lor prezentă, nu mai pot cânta. Nici chiar la solicitarea malițioasă a stăpânilor lor! Harpele lor agățate în sălcii sunt un semn al încetării cântului – o grevă a inimii care nu mai cunoaște bucuria de altă dată.

În această cântare a tăcerii, se unesc într-un amestec ciudat iubirea față de Ierusalimul distrus cu ura față de Babilonul victorios, mândria națională cu umilirea la care este supus poporul din partea noilor lui stăpâni, tristețea pentru nenorocirile abătute asupra poporului cu fericirea de a se vedea răzbunat pe vrăjmașii săi.

Un amestec de umbre și lumini, o frescă a nostalgiei și întristării pe care le resimte un popor fără patrie – acesta este Psalmul 137: o emblemă pentru toate tragediile umane, fie personale, fie colective.

Pe malurile înstrăinării

Distrugerea Ierusalimului în anul 586 î.Ch. a zguduit din temelii națiunea iudaică. Ecourile acestui tragic eveniment se mai aud și astăzi în sânul comunității israelite, care comemorează acest nefast eveniment istoric printr-o zi de doliu, post și lamentații. Din acest punct de vedere, Psalmul 137 este un memorial al exilului babilonian, în care Ierusalimul, cetatea martir, a devenit marea răstignită a tuturor națiunilor pământului.

Psalmul descrie starea de spirit a exilaților evrei, cu nota ei de tristețe pentru suferințele îndurate, și de nostalgie după cetatea iubită – Ierusalimul. Ei, cei care altă dată se duceau cu atâta bucurie la Ierusalim pentru a se închina lui Yahweh în templul Său, acum trebuie să-și plângă soarta pe malurile străinătății, nemângâiați și fără speranță.

„Pe malurile râurilor Babilonului stăteam jos și plângeam când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ținutul acela ne atârnaserăm harpele. Căci acolo biruitorii noștri ne cereau cântări și asupritorii noștri ne cereau bucurie, zicând: „Cântați-ne câteva din cântările Sionului!” (vers.1‑3).

Babilonul era cunoscut ca „țara multor ape” (vezi Ieremia 51,13). Cele două fluvii mari: Eufratul și Tigrul aveau o mulțime de afluenți, și o mulțime de canale străbăteau Babilonia de altă dată. Pe malurile acestor ape, evreii își plângeau soarta, curgerea apelor unindu-se cu râurile de lacrimi de pe obrajii și din inimile lor.

Cum să mai cânți imnuri de laudă în asemenea condiții? Harpele agățate în sălciile de pe mal nu înseamnă neapărat grevă sau răzvrătire împotriva unui Dumnezeu care a îngăduit suferința poporului, ci mai degrabă neputința de a te bucura când ești atât de departe de cetatea iubită și când știi că zidurile ei și ale templului sunt în ruine.

Și dacă această suferință nu era suficientă pentru un popor exilat, vrăjmașii știu să adauge sare pe rănile lor sângerânde. Cerându-le iudeilor să cânte unele dintre imnurile Sionului, stăpânii Babilonului îi ridiculizau pe robii evrei: „Vedeți ce mare este Dumnezeul vostru? Cântați-I acum, pentru că v-a abandonat în mâinile noastre! Aduceți-I laude, pentru că a îngăduit ca templul Lui cel sfânt să fie distrus!”

Însă a cânta un imn al Sionului la comanda asupritorilor ar fi însemnat un gest total nepotrivit pentru robii evrei. În asemenea condiții, imnurile lor de laudă ar fi fost doar „o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (vezi 1 Corinteni 13,1), o simplă înșiruire de sunete false și golite de conținut, o înjosire a demnității lor naționale.

De fapt, Psalmul 137 redă în tonurile sale elegiace conflictul dintre două cetăți, două culturi și două religii cu totul diferite: Ierusalimul și Babilonul. Pe plan spiritual, acest conflict milenar continuă și astăzi. Ierusalimul ceresc, văzut de apostolul Ioan ca fiind „mireasa Milelului” (vezi Apocalipsa 21,9) este într-un conflict pe viață și pe moarte cu Babilonul spiritual pământesc, „locașul dracilor” și „închisoarea oricărui duh necurat” (vezi Apocalipsa 18, 2), care „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (vezi Apocalipsa 14,8).

Conflictul acesta este real și va dura până la sfârșit, până când Dumnezeu va spune: „Destul!” Iar noi, fiii secolului al XXI-lea, ne aflăm fie într-o tabără, fie în alta.

Dorul de patrie

Robia babiloniană a fost de departe o robie mult mai ușoară decât cea egipteană. Evreii duși în exil au avut dreptul să întemeieze familii și să construiască locuințe, să înceapă afaceri și să ducă o viață apropiată de normal (vezi Ieremia 29,5‑7).

Timp de șaptezeci de ani, cât a durat exilul babilonian, evreii au dus o viața suportabilă, unii dintre ei chiar prosperând. Cu toate acestea, dorul de țară nu putea fi înăbușit. Oricât de bine o duceau în Babilon, acesta rămânea un „pământ străin” (vers.4) în care ei nu-și puteau găsi liniștea, sensul existenței și al demnității lor naționale. Pentru evrei, Babilonul era de două ori străin: odată pentru că el aparținea unui alt popor, iar în al doilea rând pentru că el era exponentul unei religii păgâne.

Gândul lor se îndrepta zi de zi, oriunde i-ar fi condus cărările vieții, spre cetatea mult iubită, dar aflată acum în ruine – Ierusalimul. Era posibil ca, aflați la așa o mare depărtare și într-un mediu cu totul păgân, într-o altă cultură și plecați din țara de un număr atât de mare de ani, ei să-și uite rădăcinile?

Parcă dorind să elimine o asemenea posibilitate sumbră, psalmistul rostește un jurământ cu blestem: „Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!” (vers.5.6).

Însă amintirile duioase despre cetatea lor mult iubită erau umbrite de alte amintiri, nu la fel de plăcute. Memoria națională a reținut tot răul pe care două popoare l-au făcut poporului Israel: Edomul și Babilonul. Oare poți uita acest rău când țara ta este în paragină, Ierusalimul și templul sunt în ruină, iar poporul nimicit? Da, de iertat, poți ierta răul care ți s-a făcut. Însă de uitat, nu poți să uiți. Cicatricile îți vor aduce mereu aminte de el.

În pofida înrudirii lor cu israeliții, edomiții s-au purtat mereu cu dușmănie față de ei de-a lungul timpului, bucurându-se ori de câte ori Israel trecea printr-o criză națională și profitând de orice ocazie pentru a-i face rău. Așa s-a întâmplat și în cazul campaniei militare a lui Nebucadnețar împotriva Ierusalimului.

Profetul Obadia descrie pe larg atitudinea ostilă a edomiților față de Israel în timpul campaniei lui Nebucadnețar (Obadia 10‑14), sprijinul pe care l-au dat babilonienilor, jaful făcut în țară și masacrarea israeliților, rudele lor de sânge. Pentru tratamentul inuman pe care l-au aplicat unui popor-frate, Edomul a fost deseori mustrat de profeții Vechiului Testament (vezi Ieremia 49,7; Plângeri 4,21; Ezechiel 25,12‑14; Ioel 3,19; Amos 1,11).

Având în minte toate atrocitățile săvârșite de edomiți fraților lor israeliți, psalmistul rostește o imprecație (blestem), cerând de la Dumnezeu răzbunare: „Adu-Ți aminte, Doamne, de copiii Edomului, care în ziua nenorocirii Ierusalimului ziceau: „Radeți-l, radeți-l din temelii!” (vers.7).

În ceea ce privește Babilonul, vrăjmașul principal al Ierusalimului, psalmistul rostește o „fericire” ciudată: „Ah, fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ți va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă!” (vers.8.9).

Uciderea pruncilor nevinovați ai popoarelor cucerite era o practică crudă, dar obișnuită în războaiele din vechime (vezi 2 Regi 8,12; Isaia 13,16; Osea 10,4). Și pentru ca tratamentul inuman fusese aplicat chiar de Babilon, autorul încheie psalmul enunțând o lege a vieții: „Cum ai făcut, așa ți se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău” (vezi Obadia 15).

„Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7,2).

Un mesaj actual

Astăzi, Biserica lui Christos se află pe malurile râurilor Babilonului modern, deplângând starea decăzută a lumii și așteptând cu înfrigurare eliberarea. Dacă ești un creștin adevărat, niciodată nu te vei simți cu adevărat acasă pe acest pământ, căci orice copil al lui Dumnezeu are simțământul că în această viață el este doar un „străin și călător” (vezi Evrei 11,13 ), în căutarea „unei patrii mai bune, adică o patrie cerească” (vezi Evrei 11,16).

Oricâte oferte ademenitoare ți-ar oferi Babilonul lumii acesteia, ele sunt doar mărgele de sticlă în comparație cu adevăratele valori pe care le aduce cu sine Ierusalimul ceresc. Aștepți și tu „cetatea care are temelii tari, al cărui meșter și ziditor este Dumnezeu” (vezi Evrei 11,10 )? Sau te-ai resemnat cu ceea ce-ți oferă Babilonul modern în care ne-am născut cu toții?

Trupește, încă suntem legați de acest Babilon pământesc. Suntem încă robii lui, fie că recunoaștem, fie că negăm această realitate. Însă încotro se îndreaptă inima ta? Are Ierusalimul ceresc, cu tot ce presupune numele lui, un loc în cele mai frumoase gânduri și sentimente ale tale? În curând va veni eliberarea. Dar în care tabără vei fi găsit?

sursa: https://www.loribalogh.ro/