Psalmul 132 – Jurământul omului și jurământul lui Dumnezeu - Comentariu biblic

Categoria: Comentariu biblic

O cântare a treptelor

„Doamne, adu-Ți aminte de David și de toate necazurile lui!
Adu-Ți aminte cum a jurat el Domnului și a făcut următoarea juruință Puternicului lui Iacov:
„Nu voi intra în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc,
nu voi da somn ochilor mei, nici ațipire pleoapelor mele
până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuință pentru Puternicul lui Iacov.”
Iată, am auzit vorbindu-se despre el la Efrata, l-am găsit în ogorul Iaar…
„Haidem la locuința Lui, să ne închinăm înaintea așternutului picioarelor Lui! …
Scoală-Te, Doamne, vino la locul Tău de odihnă, Tu și Chivotul măreției Tale!
Preoții Tăi să se îmbrace în neprihănire și credincioșii Tăi să scoată strigăte de bucurie!
Pentru robul Tău David, nu lepăda pe unsul Tău!”
Domnul a jurat lui David adevărul și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.
Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și învățăturile Mele pe care li le voi da, vor ședea și fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie.”
Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui și a zis:
„Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit.
Îi voi binecuvânta din belșug hrana, voi sătura cu pâine pe săracii lui.
Voi îmbrăca în mântuire pe preoții lui și credincioșii lui vor scoate strigăte de bucurie.
Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu,
voi îmbrăca cu rușine pe vrăjmașii lui și peste el va străluci cununa lui.”

O cântare a Sionului

Între cele cincisprezece „cântări ale treptelor” (120‑134), supranumite și „cântările suirilor” sau „ale ascensiunilor”, Psalmul 132 ocupa un loc aparte. Este un imn regal cu aluzii mesianice, o cântare a Sionului intonată, ca și celelalte „cântări ale treptelor”, cu ocazia pelerinajelor din timpul marilor sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor.

Tematica psalmului este foarte variată. Se vorbește despre dinastia regală davidică, despre templul și chivotul legământului, despre jurământul lui David făcut lui Dumnezeu, dar și despre jurământul lui Dumnezeu făcut împăratului.

Cele două jurăminte reprezintă scheletul Psalmului 132:

– Jurământul lui David (vers.2), aprobat de Dumnezeu, prin care împăratul se angajează să construiască în Ierusalim un locaș sfânt, care să adăpostească chivotul legământului

– Jurământul lui Dumnezeu (vers.11), prin care El alege dinastia lui David pentru a conduce destinele poporului Israel

Dacă jurământul lui David este dominat de dorința fierbinte a împăratului de a vedea chivotul Domnului așezat într-un locaș sfânt, jurământul lui Dumnezeu ne vorbește despre fidelitatea Sa în împlinirea promisiunilor făcute lui David.

În acest psalm, avem zugrăvită relația corectă și ideală între om și Creatorul său. Dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu, așezându-L pe primul loc în viața sa, Dumnezeu nu va rămâne dator. El promite nenumărate binecuvântări celor credincioși, rămânând fidel promisiunilor făcute. Cine are de câștigat din această relație ideală? Ambele părți, căci omul este fericit și binecuvântat de cer, iar Dumnezeu este fericit pentru că are copii fericiți pe pământ.

Ce bine ar fi dacă cei peste șapte miliarde de locuitori ai planetei ar cunoaște binecuvântările unei astfel de relații fericite și mântuitoare cu Dumnezeu! Oare cum ar arăta lumea noastră?

Jurământul lui David

Deși nu găsim relatat acest jurământ al lui David în istoria sacră, faptul că este citat în Psalmul 132 îi conferă suficientă credibilitate și autenticitate: „Doamne, adu-Ți aminte de David și de toate necazurile lui! Adu-Ți aminte cum a jurat el Domnului și a făcut următoarea juruința Puternicului lui Iacov: „Nu voi intra în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei, nici ațipire pleoapelor mele, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuință pentru Puternicul lui Iacov” (vers.1‑5).

Afirmația: „nu voi da somn ochilor mei, nici ațipire pleoapelor mele” este tipic orientală, fiind întâlnită și în Cartea Proverbelor, însă într-un context cu totul diferit (vezi Proverbe 6,4). Mesajul pe care îl transmite juruința lui David este un mesaj de dragoste față de Dumnezeu. Faptul că împăratul este dispus să renunțe temporar la adăpostul locuinței sale, la confortul său și chiar la orele de odihnă, doar pentru a se dedica construirii unui sanctuar pentru Dumnezeul său, ne arată cât de mult Îl iubea David pe Dumnezeu.

Ca om, David ar fi putut găsi numeroase pretexte ca să amâne construirea acestui locaș sfânt, dedicat Numelui lui Dumnezeu. Oboseala după ani lungi de persecuție din partea lui Saul, grijile inerente ale împărăției, problemele de la graniță și multe altele l-ar fi putut determina pe împărat să-și alcătuiască o altă lista a priorităților.

Însă dragostea nu face astfel de compromisuri. Cine iubește cu adevărat, va pune în capul listei priorităților sale persoana iubita cu tot ce este legat de aceasta. Niciun obiect, nicio altă persoană, nicio altă preocupare nu va lua locul persoanei iubite acolo unde există dragoste adevărată.

Desigur, David era conștient că Dumnezeul său nu va locui în mod fizic în sanctuarul pe care dorea sa I-l dedice. Însuși Solomon, descendentul dinastiei davidice, care a dus la bun sfârșit construirea templului, a trebuit să recunoască în rugăciunea sa de consacrare a sfântului locaș: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile și cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă; cu cât mai puțin casa aceasta pe care Ți-am zidit-o eu” (1 Împărați 8,27).

David nu își ascunde dorința de a construi un locaș dedicat Numelui lui Dumnezeu. Iar chivotul legământului, care adăpostea Legea și în care se afla concentrată întreaga voință divină, era pentru el, ca de altfel pentru întregul popor Israel, un simbol al prezenței divine.

Istoria Cronicilor ne arată că David „a pregătit un loc chivotului lui Dumnezeu și a ridicat un cort pentru el” în Ierusalim, noua capitală a poporului Israel (vezi 1 Cronici 15,1). Astfel, invitația făcută de psalmist întregului popor este pe deplin justificată: „Haidem la locuința Lui, să ne închinăm înaintea așternutului picioarelor Lui!” (vers.7).

Acolo, înaintea simbolului prezenței divine, împăratul înalță o rugăciune fierbinte către Dumnezeu: „Scoală-Te, Doamne, vino în locul Tău de odihnă, Tu și chivotul măreției Tale! Preoții Tăi să se îmbrace în neprihănire și credincioșii Tăi să scoată strigăte de bucurie! Pentru robul Tău, David, nu lepăda pe unsul Tău” (vers.8‑10).

Oare va răspunde Dumnezeu la o rugăciune ca aceasta? Când omul tânjește după prezența divină, oare va rămâne Dumnezeu indiferent și insensibil?

Jurământul lui Dumnezeu

Nu, la o astfel de rugăciune Dumnezeu nu poate rămâne indiferent. Când omul face un pas – un singur pas mic și timid spre Dumnezeul sau – El face restul, venindu-i în întâmpinare. Juruinței lui David, Dumnezeu îi răspunde cu un jurământ. Iar când Dumnezeu promite ceva prin jurământ, nimeni și nimic nu poate sta în calea împlinirii promisiunilor Sale.

„Domnul a jurat lui David adevărul și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul Tău de domnie un fiu din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și învățăturile Mele, pe care vi le voi da, vor ședea și fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie” (vers.11.12).

Poate exista în această viața o promisiune mai prețioasă decât aceasta? Ce își poate dori mai mult un părinte pentru urmașii săi, după ce el va trece pragul mormântului?

Însă jurământul lui Dumnezeu cu privire la dinastia davidică este condiționat. În acest jurământ există un „dacă” legat de alegerile pe care urmau să le facă descendenții familiei regale. Iar istoria sacră ne arată, din nefericire, că nu toți urmașii lui David au călcat pe urmele sale în privința credinței. Oare cum ar fi arătat istoria poporului Israel dacă toți descendenții familiei lui David ar fi fost cel puțin la fel de credincioși lui Dumnezeu cum a fost tatăl lor?

Finalul psalmului este o asigurare divină că rugăciunea lui David cu privire la noul locaș sfânt dedicat Numelui Său a fost ascultată: „Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuința a Lui și a zis: „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit” (vers.13.14).

Iată ce rezultate are o relație ideală între om și Dumnezeu. Într-o astfel de relație, bazată pe dragoste și respect reciproc, când omul își dorește ceva, el împlinește de fapt voia lui Dumnezeu. Și invers, când omul se străduiește să împlinească voința divină, ajunge să constate cu bucurie că își împlinește propriile dorințe și aspirații. Acesta este idealul relației dintre om și Dumnezeu, dintre creatură și Creatorul său. Iar rezultatele ei sunt doar binecuvântări cerești.

„Îi voi binecuvânta din belșug hrana, voi sătura cu pâine pe săracii lui. Voi îmbrăca în mântuire pe preoții lui și credincioșii lui vor scoate strigăte de bucurie. Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu. Voi îmbrăca cu rușine pe vrăjmașii lui și peste el va străluci cununa lui” (vers.15‑18).

Belșug, bunăstare, bucurie, fericire, ocrotire și, în final, mântuire. Ce altceva își poate dori un om muritor? Însă aceste binecuvântări nu vin de la sine, ci sunt urmărea unei relații vii, curate, dezinteresate și mântuitoare cu Dumnezeu. De aceea, nu ar trebui să facem ordine în prioritățile noastre? Nu merită să-L punem pe Dumnezeu, și tot ce este legat de Numele Său, pe primul și cel mai bun loc în viața noastră?

Iar dacă facem lucrul acesta, nu din vreun interes egoist, ci pur și simplu de dragul Lui, pentru că-L iubim și ne face plăcere să ne aflăm în preajma Lui, este cu atât mai bine. Dumnezeu nu va rămâne niciodată dator nimănui.

sursa: https://www.loribalogh.ro/