text Comentarii biblice

Psalmul 120 – Un strigăt în mijlocul strâmtorării - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

O cântare a treptelor

„Către Domnul strig în strâmtorarea mea, și El m-ascultă.
Doamne, scapă-mi sufletul de buza mincinoasă, de limba înșelătoare!
Ce-ți dă El ție, ce-ți aduce El ție, limbă înșelătoare!
Săgeți ascuțite de războinic, cu cărbuni aprinși de ieniper.
Vai de mine că locuiesc la Meșec, că locuiesc în corturile Chedarului!
Destul mi-a locuit sufletul lângă cei ce urăsc pacea.
Eu sunt pentru pace, dar de îndată ce vorbesc eu, ei sunt pentru război.”

O cântare a „suirilor”

Fiind primul dintr-o serie de cincisprezece psalmi întitulați „Psalmii treptelor” (120‑134), cel cu numărul 120 îl are probabil că autor pe David. Se crede că împreună cu Psalmul 121, cele două cântări au fost compuse de David la scurt timp după moartea lui Samuel. Dispariția acestuia a fost o grea lovitură pentru tânărul uns ca împărat, care se vedea acum la discreția vrăjmașilor săi, a lui Saul în mod special.

Sensul expresiei „o cântare a treptelor” din preambul este destul de incert. Unii comentatori sunt de părere că acești psalmi erau cântați probabil de leviți în picioare, pe cele cincisprezece trepte ale templului, care duceau din curtea femeilor în cea a bărbaților.

Alți comentatori susțin că „Psalmii treptelor” au fost compuși pentru a fi cântați de iudeii întorși din robia babiloniană. Însă, conform opiniei generale, aceste imnuri erau cântate de pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim cu ocazia marilor sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor.

Din acest motiv, o traducere mai apropiată de adevăr ar fi: „o cântare a suirilor”, cu referire la pelerinajele la Ierusalim din timpul acestor sărbători. Ascensiunea pelerinilor pe Muntele Sionului, pe care era construită Sfânta Cetate și templul, poate fi asociată cu călătoria poporului Israel din Egipt spre Canaan, sub călăuzirea lui Dumnezeu, dar și cu repatrierea iudeilor după exilul babilonian. Toate aceste călătorii reprezentau o mărturie vie a distanțării poporului ales de practicile idolatre ale popoarelor păgâne din jur, și a consacrării sale față de unicul și viul Dumnezeu.

Din punct de vedere tematic, Psalmul 120 este o lamentație. Ajuns în Sion, credinciosul rememorează suferințele pe care a fost nevoit să le suporte din partea vrăjmașilor săi, după care cere pedepsirea acestora, proclamând bunătatea lui Dumnezeu care l-a izbăvit din necaz.

Și, deoarece suferința nu ocolește nicio ființă umană, acest psalm se adresează tuturor oamenilor. Dacă vom înțelege și vom trăi mesajul său, viața noastră va deveni în mod cert „o cântare a suirilor” spre noi culmi spirituale, spre un caracter înnobilat și plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Lupta cu „buza mincinoasă”

Tema omului drept, care este persecutat de vrăjmașii săi, este prezentă și în acest psalm încă din primele versuri. Autorul (cel mai probabil David) se vede într-o situație de criză după moartea lui Samuel. Oameni imorali, cu „buza mincinoasă” și „limba înșelătoare” îl înconjoară, dorindu-i pieirea. Să fie vorba de Saul și de acoliții lui? Este foarte posibil.

Ceea ce ne interesează mai mult decât oricare alt detaliu este modul în care psalmistul a știut să-și gestioneze criza. De regulă, ce face un om în astfel de situații? Caută soluții, cere ajutorul prietenilor și pune în mișcare toate pârghiile omenești pe care le are la dispoziție pentru a ieși din criză.

Ce face însă psalmistul în această situație? Ne spune chiar el la începutul psalmului: „Către Domnul strig în strâmtorarea mea, și El m-ascultă. Doamne, scapă-mi sufletul de buza mincinoasă, de limba înșelătoare!” (vers.1.2).

Ai încercat vreodată să te lupți corp la corp cu minciuna? Probabil ai observat că în timp ce minciuna ocolește pământul, adevărul de abia se încheie la șireturi. Dacă vrei să te lupți cu minciuna folosindu-te tot de minciună, ai pierdut războiul înainte de a-l începe. De ce? Pentru că întotdeauna se va găsi o altă minciună mai mare și mai credibilă decât cea pe care ai aruncat-o în luptă.

Iar dacă vrei să lupți folosindu-te doar de armele adevărului, atunci ai nevoie de Cel care S-a intitulat pe Sine: „Calea, Adevărul și Viața” (vezi Ioan 14,6). Doar El te poate învăța cum să folosești „armura” cât mai eficient și cum să-ți încingi mijlocul cu adevărul (vezi Efeseni 6,14), astfel încât orice armă a minciunii îndreptată împotriva ta să fie demontată șurub cu șurub.

Unii comentatori sunt de părere că purtătorul „buzei mincinoase” și a „limbii înșelătoare” este însuși regele Saul. Alții susțin că psalmistul îl are în vedere pe Doeg Edomitul, slujitorul regelui (vezi 1 Samuel 26,19).

Însă indiferent cine este „proprietarul” acestor buze mincinoase, viața lui David rămâne peste veacuri un model de urmat în perioade de criză. El nu și-a făcut singur dreptate, deși ar fi putut face lucrul acesta; nu s-a răzbunat pe vrăjmașii săi de moarte, deși a avut ocazia să o facă; și nu s-a lăsat dominat de resentimente, nici manipulat de sfaturile consilierilor săi.

David a alergat la Dumnezeu pentru izbăvire, iar aceasta i-a fost oferită. Iar psalmii scriși în urma acestor experiențe sunt o dovadă a intervenției pline de dragoste a lui Dumnezeu în favoarea copiilor Săi.

Plata păcatului

Vorbind în continuare despre „limba înșelătoare” a vrăjmașilor săi, autorul psalmului introduce un dialog imaginar, care începe cu o întrebare retorică: „Ce-ți dă El ție, ce-ți aduce El ție, limbă înșelătoare?” (vers.3). Cu alte cuvinte: Care va fi răspunsul lui Dumnezeu față de minciună și înșelăciunea de care se folosesc vrăjmașii psalmistului? Și pentru că răspunsul întârzie să vină, tot psalmistul este cel care îl pronunță: „Săgeți ascuțite de războinic, cu cărbuni aprinși de ieniper” (vers.4).

Textul poate fi interpretat fie ca o rugăciune a autorului, în care acesta Îi cere lui Dumnezeu să-i pedepsească pe vrăjmașii săi conform legii talionului, fie ca o imprecație (blestem).

Ieniperul de care se amintește în versetul 4 a fost identificat cu un copac cu multe ramuri, dar cu frunze puține, numit „grozamă”. Din lemnul acestuia, arabii fabrică și astăzi un mangal de bună calitate, care produce un foc foarte puternic.

Folosindu-se de metafora săgeților ascuțite de războinic și de cea a cărbunilor aprinși de ieniper, psalmistul le transmite un mesaj cât se poate de clar celor care-i arătau vrăjmășie, mesaj pe care apostolul Pavel îl va concentra mai târziu în patru cuvinte: „Plata păcatului este moartea” (vezi Romani 6, 23).

Într-un Univers condus de un Dumnezeu drept și sfânt, păcatul nu are niciun viitor. În consecință, nici cei care se lipesc cu plăcere de păcat nu au viitor. Chiar dacă pentru un timp păcatul și păcătoșii par să prospere, soarta lor este hotărâtă demult în sfatul ceresc. În Împărăția lui Dumnezeu, fie că vorbim de cer, fie că vorbim de pământ, doar neprihănirea are viitor. Iar Biblia ne oferă suficiente dovezi în acest sens.

Și dacă astfel stau lucrurile, de ce acum, cât încă mai este timp de har, să nu renunțăm la tot ce este mânjit de mizeria păcatului, alegând valorile veșnice?

Un far aprins în mijlocul mării înfuriate

„Vai”-ul din finalul Psalmului 120 zugrăvește condiția adevăraților copii ai lui Dumnezeu de-a lungul timpului, în mijlocul unei lumi ostile: „Vai de mine că locuiesc la Meșec, că locuiesc în corturile Chedarului! Destul mi-a locuit sufletul lângă cei ce urăsc pacea. Eu sunt pentru pace, dar de îndată ce vorbesc eu, ei sunt pentru război” (vers.5‑7).

Cele două locații geografice amintite de autor: Meșec și Chedar sunt folosite ca simboluri pentru ținuturile în care a fost exilat David în perioada în care fugea de mânia lui Saul și a acoliților săi. Expresia „cei ce urăsc pacea” poate fi o referire la perioada în care David a locuit în palatul regal al lui Saul, sau la acel timp în care, fiind nevoit să-și scape viața, psalmistul își căuta adăpost între păgâni, departe de patria sa.

Istoria vieții lui David, așa cum este raportată pe paginile Scripturii, ne arată că toate încercările sale de a trăi pașnic în propria lui țară au primit ca răspuns doar ură și vrăjmășie. O ură vecină cu moartea.

Neliniștea psalmistului este maximă. Obosit de atâta ostilitate din partea celor cărora le dorea doar binele, el simte că nu-și poate găsi odihnă într-o lume a urii, a violenței și a vrăjmășiei. Sufletul lui tânjește după acel liman al păcii, al armoniei și al dragostei eterne. Acesta este simțământul oricărui copil al lui Dumnezeu, care privește această lume ca pe un pustiu ce trebuie străbătut spre adevărata casă: patria cerească.

Despre acest simțământ al înstrăinării față de o lume ostilă adevărului, păcii, binelui și oricăror valori adevărate, ne vorbește atât de impresionant autorul Epistolei către evrei: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ… Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11,13.16).

Cum privești lumea în care trăim cu toții? Te simți aici ca acasă, sau tânjești după o lume mai bună, o lume în care domnește neprihănirea?

sursa: https://www.loribalogh.ro/