Psalmul 117 – Chemare la adorarea Creatorului - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-L, toate popoarele!
2. Căci mare este bunătatea Lui față de noi și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!”

Esențe puternice, ambalaje mici

Asemenea esențelor care se păstrează în ambalaje mici, Psalmul 117 conține în cele doar două versuri ale sale o temă majoră, care nu-și va pierde niciodată prospețimea, nici chiar în veșnicie: lăuda la adresa Creatorului.

Este cel mai scurt psalm dintre cei 150 care alcătuiesc Cartea Psalmilor, însă scurtimea lui a fost considerată întotdeauna un semn al armoniei și al esențializării. În versiunea King James a Bibliei, Psalmul 117 reprezintă al 595‑lea capitol din cele 1189 de capitole ale Scripturii, fiind practic mijlocul Bibliei.

Este demn de reținut faptul că acest poem scurt aparține grupului de psalmi care alcătuiesc „Hallelul egiptean” (113‑118), cântați sau recitați cu ocazia Sărbătorii Pascale. Termenul ebraic „hallel” înseamnă „laudă” și stă la baza îndemnului „Aleluia!” (de la „Hallelu Yah”), care tradus înseamnă „Lăudați pe Domnul!”

Înțelegând mesajul universalist al psalmului, un comentator (A. Chouraqui) afirmă: „Sunt două versete pentru cele două părți ale omenirii, pe care Regele Mesia le va reuni în unitatea iubirii și a adevărului: pe de o parte Israel, poporul preot și mesager al lui Dumnezeu, și pe de altă parte națiunile păgâne, supuse celor șapte porunci ale lui Noe. Și toți vor cânta într-un singur cor harul și adevărul Domnului.”

Iată, așadar, că nu doar esențele materiale se păstrează în ambalaje mici, ci și cele spirituale. Câtă teologie adâncă se găsește ascunsă în texte mici ca: „Iisus plângea” (vezi Ioan 11,35), „Bucurați-vă întotdeauna!” (vezi 1 Tesaloniceni 5,16) sau „Rugați-vă neîncetat!” (vezi 1 Tesaloniceni 5,17). Oare vom reuși vreodată să le epuizăm înțelesurile?

Cuvintele, chiar dacă sunt puține la număr, nu sunt altceva decât o poartă spre un tărâm ce se cere explorat, până vom găsi filonul de aur al gândului lui Dumnezeu pus în ele.

Lauda – elementul permanent al închinării

Parafrazând afirmațiile apostolului Pavel din a doua parte a „Imnului iubirii” (1 Corinteni 13), putem spune fără teama de a greși: „Lauda nu va pieri niciodată. Cererile în rugăciune se vor sfârși; plângerile vor înceta, izvorul lacrimilor va seca. Dar lauda la adresa lui Dumnezeu nu va înceta niciodată.” De ce? Pentru că lauda reprezintă elementul permanent al închinării, iar închinarea pe care ființele inteligente din Univers o aduc Creatorului lor nu va înceta cât timp vor dăinui cerurile.

Plasat exact în mijlocul Bibliei, Psalmul 117 reprezintă o chemare adresată tuturor națiunilor pământului de a-L lăuda pe Domnul pentru bunătatea și îndurarea Sa, manifestate față de poporul Său. Cele două trăsături esențiale ale caracterului lui Dumnezeu: bunătatea și credincioșia sunt o încurajare pentru orice om care se confruntă cu instabilitatea, răutatea și nesiguranța existenței pe pământ. În mijlocul acestora, omul care se încrede în Dumnezeu se poate odihni liniștit în dragostea Sa.

Citând din Psalmul 117 (vezi Romani 15,11), apostolul Pavel leagă lauda la adresa lui Dumnezeu de întruparea lui Christos, ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Avraam. Conform acestor promisiuni, toate familiile pământului urmau să fie binecuvântate în el (vezi Geneza 12,3).

Într-adevăr, va fi oare veșnicia suficientă pentru a epuiza laudele tuturor creaturilor inteligente, mai ales ale celor răscumpărați de pe pământ, pentru ceea ce a făcut Christos pentru omenire? Oare după un mileniu, după un milion sau un miliard de ani petrecuți în atmosfera curată a cerului, departe de orice suferință și neîmplinire, și bucurându-se zi de zi de noi orizonturi ale cunoașterii, cei mântuiți vor ajunge vreodată să se plictisească în a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut pentru ei?

Așa după cum izvoarele nu pot fi încătușate, la fel și lauda ființelor cerești va izbucni în modul cel mai natural, spontan, neregizat și neimpus. Relația dintre Creator și ființele create este o „șosea” cu dublu sens: în timp ce lauda se îndreaptă dinspre creatură spre Creator, dinspre Dumnezeu spre om se revarsă un potop de binecuvântări.

Dar cine are mai mare nevoie de laudă: Dumnezeu sau omul? Desigur, inima de Tată a Creatorului este fericită atunci când copiii Săi manifestă dragoste și recunoștință față de El. Orice părinte se bucură de o astfel de atitudine din partea copiilor săi.

Însă de lauda la adresa lui Dumnezeu avem nevoie îndeosebi noi. De ce? Pentru că acest gest ne păstrează într-un raport corect cu Creatorul nostru. Lăudându-L permanent, noi conștientizăm cât de mare este El și cât de mici suntem noi; realizăm cât de dependenți suntem de dragostea Sa, câtă nevoie avem de comuniunea cu El și cât de mult suntem binecuvântați în prezența Sa.

Lauda la adresa lui Dumnezeu ne ferește de o viață trăită pe „picioroangele” înălțării de sine, ajutându-ne să răspândim în jurul nostru parfumul plăcut al modestiei și smereniei.

De aceea, lăudați pe Domnul toate națiunile lumii, toate metropolele, orașele și satele! Lăudați Numele Lui dimineața, la prânz și seara, lăudați-L necontenit! Lăudați-L cu buzele, cu mintea, cu inima, dar mai ales prin viața voastră! Lăudați-L în mijlocul bunăstării, dar și în mijlocul încercărilor! Lăudați-L la plecare și la venire, în copilărie, tinerețe, maturitate și bătrânețe! Lăudați-L chiar și pe pragul mormântului! „Căci mare este bunătatea Lui față de noi și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!” (vers.2).

sursa: https://www.loribalogh.ro/