Psalmul 116 – „Paharul izbăvirilor” - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele.
2. Da, El Și-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viața mea.
3. Mă înfășuraseră legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului și durerii.
4. Dar am chemat Numele Domnului și am zis: „Doamne, mântuiește-mi sufletul.”
5. Domnul este milostiv și drept și Dumnezeul nostru este plin de îndurare.
6. Domnul păzește pe cei fără răutate: eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit.
7. Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ți-a făcut bine.
8. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi și picioarele de cădere.
9. Voi umbla înaintea Domnului, pe pământul celor vii.
10. Aveam dreptate când ziceam: „Sunt foarte nenorocit!”
11. În neliniștea mea, ziceam: „Orice om este înșelător.”
12. Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?
13. Voi înălța paharul izbăvirilor și voi chema Numele Domnului;
14. îmi voi împlini juruințele făcute Domnului, în fața întregului Său popor.
15. Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El.
16. Ascultă-mă, Doamne, căci sunt robul Tău: robul Tău, fiul roabei Tale, și Tu mi-ai desfăcut legăturile.
17. Îți voi aduce o jertfă de mulțumire și voi chema Numele Domnului;
18. îmi voi împlini juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor,
19. în curțile Casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime! Lăudați pe Domnul!”

Un psalm de mulțumire

Ca parte a grupului de psalmi intitulat „Hallelul egiptean” (113‑118), Psalmul 116 este un poem de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, în care autorul își arată recunoștința pentru izbăvirea primită în timpul unei perioade de criză. Termenul ebraic „hallel” înseamnă „laudă”, de la el provenind îndemnul „Aleluia!”, atât de familiar comunităților creștine (de la ebraicul „Hallelu-Yah”, care înseamnă „Lăudați pe Domnul!”)

Încă din cele mai vechi timpuri, psalmii care alcătuiesc „Hallel-ul egiptean” au fost cântați în cadrul ceremoniilor legate de sărbătoarea Paștelui. Se crede că acest psalm a fost cântat de Iisus și ucenicii Săi după instituirea Sfintei Cine, în noaptea vânzării Sale (vezi Matei 26,30).

Din punct de vedere tematic, Psalmul 116 este un amestec de idei, în care întâlnim lamentația, relatarea unor necazuri din trecut, rugăciunea de implorare, recunoștința pentru ajutorul primit și juruința făcută lui Dumnezeu. Ca și în cazul altor psalmi de acest gen (30, 32, 34), Psalmul 116 începe prin relatarea izbăvirii oferite de Dumnezeu autorului (vers.1.2), după care el amintește circumstanțele dureroase prin care a trecut (vers.3). Urmează o rugăciune de implorare a ajutorului divin (vers.4), apoi răspunsul din partea Domnului (vers.5‑11) și câteva promisiuni ale psalmistului de a da mărturie înaintea adunării despre puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (vers.12‑19).

Poate că semnul cel mai distinctiv al psalmului este promisiunea autorului de a aduce o jertfă de mulțumire Celui care l-a izbăvit din necaz (vers.17), pe care David Îl numește în Psalmul 68,20 cu apelativul „Dumnezeul izbăvirilor”.

Așadar, asemenea multor altor poeme care intră în componența „Cărții de Laude” a poporului Israel, Psalmul 116 s-a născut și el din suferințele și necazurile inerente acestei vieți. Asemenea nufărului imaculat care se ridică deasupra noroiului negru în care își are înfipte rădăcinile, cântările de laudă ridică sufletul omului din mizeria pământului nostru spre imaculatele sfere cerești.

Fie că e vorba de David, Solomon, Asaf, Moise, fiii lui Core, Etan Ezrahitul sau alți autori de psalmi, cu toții au știut să imortalizeze în versuri și cântec sentimentele lor de recunoștință la adresa lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta i-a înnobilat, pregătindu-i să facă față cu bine altor crize și încercări ale vieții.

Cartea Psalmilor se încheie cu Psalmul 150, însă cel cu numărul 151 așteaptă să fie scris. Oare cine îl va scrie? De ce nu am fi noi autorii lui?

Declarație de dragoste

Psalmul 116 începe cu o declarație de dragoste neașteptată: „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Și-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viața mea” (vers.1.2).

Este o declarație scrisă și publică pentru toate generațiile care urmau să se nască pe pământ, și pe care autorul (oricare ar fi acesta) o face fără să fie constrâns, fără să fie motivat de interese meschine, ci cu toată sinceritatea. De fapt, aceasta nu este singura declarație de dragoste de acest fel din Cartea Psalmilor. În Psalmul 18, David aproape că ne șochează prin declarația sa directă și abruptă din primul verset: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea.”

Să fim sinceri cu noi înșine: Câți dintre noi, cei care afirmăm că Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, cu tot cugetul și cu toată puterea noastră, facem astfel de declarații directe, fie în public, fie în rugăciunea personală, intimă? De câte ori I-am spus Tatălui ceresc că Îl iubim necondiționat, nu doar atunci când ne merge bine și „grânarele” vieții sunt pline, ci și atunci când cerul existenței noastre este de plumb, iar pământul de sub picioare pare de aramă? De câte ori mărturisim că Îl iubim pe Dumnezeu doar de dragul Lui, și nu din interese egoiste, din teama de a nu fi pedepsiți sau de ochii lumii?

Când Mântuitorul ni L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru, intenția Sa a fost, printre altele, și aceea de a ne ajuta să înțelegem câte ceva din ceea ce simte inima Lui de Dumnezeu. Care tată din lumea aceasta nu tânjește după dragostea copiilor lui? Oare inima Tatălui ceresc nu este și ea flămândă și însetată după un cuvânt de dragoste din partea copiilor Săi de pe pământ?

Urechile Sale aud zilnic milioane de cereri, plângeri, nemulțumiri și acuzații din partea celor care se consideră copiii Săi. Dar câți dintre ei își iau curajul să-I spună, măcar din când în când, în rugăciunea tainică a căminului: „Tată, te iubesc!”?

Scriptura este plină de declarații de dragoste din partea lui Dumnezeu:

„Domnul mi se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31,3).

„V-am iubit”, zice Domnul. Și voi ziceți: „Cu ce ne-ai iubit?” (Maleahi 1,2).

„De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43,4).

Dumnezeu nu Se rușinează să ne spună public că ne iubește, deși nu merităm dragostea Lui. Noi de ce ne rușinăm să-i mărturisim dragostea noastră, deși El o merită din plin?

Declarația de dragoste a psalmistului nu este o emoție de moment, ci mai degrabă un angajament de loialitate față de Cel care Și-a plecat urechea pentru a împlini cererile sale. Este o dragoste ecou, al cărui izvor nu se află în om, ci în Cel care este dragoste prin însăși natura Sa (vezi 1 Ioan 4,8 up.), o dragoste pe care „Dumnezeu a turnat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (vezi Romani 5,5). Da, „noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (vezi 1 Ioan 4,19).

„Sudorile mormântului”

Nu cunoaștem criza prin care a trecut autorul Psalmului 116, însă din versurile acestui poem înțelegem că a fost o criză majoră, o problemă de viață și de moarte: „Mă înfășuraseră legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului și durerii. Dar am chemat Numele Domnului și am zis: „Doamne, mântuiește-mi sufletul” (vers.3.4).

Din nefericire, unii comentatori ai Scripturii au încercat să găsească în aceste versuri argumente în favoarea teoriei existenței unui iad veșnic, în care sufletele celor nelegiuiți ar fi chinuite în vecii vecilor. Însă atenție! Expresiile: „legăturile morții” și „sudorile mormântului”, pe care autorul le aplică propriei sale persoane, ne arată că în psalm sunt descrise experiențe dramatice din timpul vieții, nicidecum nu e vorba de eventuale trăiri ale sufletului său după moarte. Sunt experiențele sale din care a fost izbăvit de Dumnezeu și în urma cărora dragostea sa față de Izbăvitorul său izbucnește asemenea unui izvor care nu poate fi încătușat.

Văzând mâna lui Dumnezeu lucrând la izbăvirea sa din criză, și fiind copleșit de frumusețea caracterului Său, psalmistul mărturisește plin de bucurie: „Domnul este milostiv și drept, și Dumnezeul nostru este plin de îndurare” (vers.5). În același timp, el este conștient că, dacă ar fi hrănit răutate în inima sa, Domnul nu ar fi intervenit în favoarea lui: „Domnul păzește pe cei fără răutate; eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit” (vers.6).

După o astfel de izbăvire miraculoasă, poate chiar neașteptată pentru psalmist, ce poate să urmeze decât odihna, o odihnă pe care o cunoaște doar sufletul împăcat cu Dumnezeu: „Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ți-a făcut bine. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi și picioarele de cădere. Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii” (vers.7‑9).

Acestea sunt beneficiile unei relații vii, profunde și bazate pe dragostea și respectul reciproc dintre Tatăl ceresc și copiii Săi. Am putea oare să ne dorim mai mult decât atât?

„Paharul izbăvirilor” – „paharul” recunoștinței

Semnul distinctiv al Psalmului 116 este recunoștința – aceasta „rara avis”, pe cale de dispariție pe planeta noastră. Conștient de numărul mare de binecuvântări primite din partea cerului, psalmistul își pune o întrebare sinceră: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” (vers.12).

Dar poate omul să răsplătească Creatorului sau tot binele primit? Cu ce am putea plăti (răsplăti) măcar un minut din viața primită de la El? Ce am putea să-I dăm în schimb pentru cele peste 100 000 de bătăi de inimă dintr-o singură zi de viață? Dar pentru aerul pe care-l respirăm gratis și pentru apa și hrana care nu ne lipsește de pe masă? Cu ce am putea echivala ca valoare frumoasa nădejde a mântuirii și cu ce am putea prețui înaltul privilegiu de a fi numiți copii ai Împăratului împăraților și ai Domnului domnilor?

Cunoașteți undeva, pe glob, vreo valută cu care ar putea fi plătită Tatălui ceresc toate lucrurile bune pe care ni le dă în această viață și de care adeseori nici nu ne dăm seama? Psalmistul știa prea bine că în curțile cerești nu este acceptată o alta „valută” decât cea a recunoștinței. O „valută” forte, pe care Dumnezeu o apreciază și după care inima Sa de Tata tânjește atât de mult.

De aceea, autorul Îi face Celui care l-a izbăvit din „sudorile mormântului” și din „legăturile morții” o serie de juruințe: „Voi înălța paharul izbăvirilor și voi chema Numele Domnului; îmi voi împlini juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor… Îți voi aduce o jertfă de mulțumire și voi chema Numele Domnului, îmi voi împlini juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor, în curțile Casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime!” (vers.13.14.17‑19).

Cât de fericită este inima lui Dumnezeu când vede bobocii recunoștinței deschizându-se spre El în inimile copiilor Săi de pe pământ! Da, așa cum suntem noi: răi și inconsecvenți, slabi și atinși de mizeria păcatului, Îl putem face fericit pe Suveranul Universului. Iar atunci când relația cu Dumnezeu se bazează pe dragoste, aceasta generând fericire de ambele părți, nici măcar moartea nu ne mai sperie, căci „scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El” (vers.15).

Poate un lucru atât de rău cum este moartea să fie privită cu atâta seninătate și optimism? Da, când relația cu Dumnezeu este mântuitoare, se poate lucrul acesta. Dumnezeu nu privește suferința și moartea copiilor Săi cu indiferență și răceală. Însă El știe că pe acești copii ai Săi îi va avea lângă Sine o veșnicie întreagă, după învierea celor drepți.

Dacă și noi păstrăm în minte această perspectiva luminoasă, moartea nu va mai speria pe nimeni. Ea va fi doar o mică și insesizabilă paranteză între două vieți: cea de acum și cea veșnică. Iată de ce acest text (vers.15) era recitat de martirii care se îndreptau spre clipa morții cu frunțile senine.

Iată de ce un copil al lui Dumnezeu, care a înțeles ce înseamnă o relație mântuitoare cu El, poate să-L laude pe Dumnezeu oricând și în orice împrejurare. Chiar și pe pragul mormântului! De aceea, „Lăudați pe Domnul!” (vers.19).

sursa: https://www.loribalogh.ro/