Psalmul 114 – Minunile Exodului - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

„Când a ieșit Israel din Egipt, când a plecat casa lui Iacov de la un popor străin,
Iuda a ajuns locașul Lui cel sfânt și Israel, stăpânirea Lui.
Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi:
munții au sărit ca niște berbeci și dealurile, ca niște miei.
Ce ai tu, mare, de fugi și tu, Iordanule, de te întorci înapoi?
Ce aveți, munților, de săltați ca niște berbeci, și voi, dealurilor, ca niște miei?
Da, cutremură-te, pământule, înaintea Domnului, înaintea Dumnezeului lui Iacov,
care preface stânca în iaz și cremenea în izvor de ape.”

„Adu-ți aminte!”

Psalmul 114 ne vorbește despre măreția lui Dumnezeu așa cum a fost oglindită în evenimentele legate de Exodul poporului Israel. Datorită frumuseții imaginilor artistice și a armoniei sale interioare, acest psalm, deși scurt, este o bijuterie a literaturii sacre.

Având o formă perfectă: patru strofe alcătuite din câte două versuri fiecare, și fiind străbătut de un dramatism aparte, acest poem de aducere aminte este folosit în slujbele de la sinagogă în timpul Sărbătorii Pascale.

Privind în urmă, în istoria sacră, psalmistul nu mai sesizează distanța în timp între unele evenimente marcante care au însoțit Exodul poporului evreu. Pentru el, trecerea Marii Roșii și a Iordanului nu mai sunt separate de cei patruzeci de ani de peregrinare prin pustiu. Sub impresia lăsată de măreția lui Dumnezeu, desfășurată în minunile care s-au succedat una după alta în timpul Exodului, autorul trece peste timpii morți ai istoriei, încercând să compacteze și să rețină din ea doar lucrurile cu adevărat demne de rememorat.

Nu știm dacă psalmistul a văzut dincolo de evenimentele istorice evocate, înțelegând semnificația lor pentru poporul lui Dumnezeu de mai târziu, însă pentru noi, creștinii secolului al XXI-lea, istoria Exodului biblic poate fi o ilustrare a exodului spiritual al Bisericii lui Christos din Egiptul păcatului spre Canaanul ceresc, spre cerurile cele noi și pământul cel nou promise celor credincioși.

De aceea, experiența poporului Israel în peregrinarea lui prin pustiu spre Țara Promisă ne poate fi de mare ajutor tuturor celor care dorim cu tot dinadinsul să ajungem cu bine pe „țărmul celălalt”.

O robie schimbată cu o altă robie?

La o astfel de concluzie pare să ne conducă autorul Psalmului 114 încă din primele versuri: „Când a ieșit Israel din Egipt, când a plecat casa lui Iacov de la un popor străin, Iuda a ajuns locașul Lui cel sfânt și Israel stăpânirea Lui” (vers.1.2).

Eliberat din aspra robie egipteană, poporul Israel a ajuns „stăpânirea Lui”. O stăpânire schimbată cu o altă stăpânire, o robie schimbată cu o altă robie… Ce a câștigat poporul Israel din această schimbare de stăpâni?

Un prim și important lucru pe care l-a adus această schimbare a fost redobândirea demnității individuale și naționale. În Egipt, lucrând din greu la piramidele și palatele faraonilor, israeliții erau priviți ca oameni de mâna a doua, niște robi străini fără țară, fără identitate, fără un Dumnezeu care să-i ocrotească și să le ofere prosperitate. Eliberându-i din robie, Dumnezeu le-a redat israeliților demnitatea națională și un sens nou al existenței lor ca popor.

În al doilea rând, eliberarea din robia egipteană nu a însemnat doar scoaterea unui popor în afara granițelor unei națiuni care-l ținea captiv și abandonarea lui în pustiu, într-o țară a nimănui. Eliberarea a fost însoțită de promisiunea intrării în Țara Sfântă. Un popor, care timp de sute de ani a supraviețuit între străini fără a avea propria lui țară, este așezat acum de Dumnezeu într-un teritoriu care-i aparține de drept. Și cum ar putea fi altfel din moment ce Cel care i-a dăruit această țară este Stăpânul absolut al întregului pământ (vezi Psalmul 24,1)?

În al treilea rând, eliberarea din robia egipteană a însemnat pentru poporul Israel redobândirea sensului existenței sale. În Egipt, sub biciul necruțător al supraveghetorilor de sclavi, în arșița pustiului, cu greu puteau evreii să găsească un sens al existenței lor ca indivizi și ca popor. Pentru ce trăiau și munceau din greu? Doar pentru a-și perpetua națiunea, ajutând la împlinirea unor orgolii și ambiții ale unor faraoni megalomani?

Dincolo de Marea Roșie și departe de pământul robiei lor, evreilor li s-a dat un nou sens al existenței lor: acela de a fi „lumina neamurilor” și depozitarul adevărului, o națiune în care urma să apară Mesia, Mântuitorul lumii.

Da, Exodul poporului Israel a însemnat o schimbare de stăpânire, o schimbare de robie. Noul lor stăpân a devenit Dumnezeul cerurilor și al pământului, însă ce diferență este între cele două robii! O robie în care omul își recapătă demnitatea, în care primește o patrie și în care dobândește un nou sens al vieții este o „robie” de dorit. Pentru că, de fapt, ea nu este robie, ci prietenie. O prietenie cu Stăpânul Universului.

„Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15,14) – îi asigură Mântuitorul pe toți cei ce se tem ca nu cumva, intrând într-o relație mântuitoare cu Dumnezeu, să creadă că vor deveni robi. Și tot El ne asigură: „Dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8, 36).

Măreția Creatorului

Psalmul 114 este construit cu ajutorul unor imagini artistice deosebite, toate având scopul de a evidenția măreția Creatorului, a Celui care l-a eliberat pe poporul Israel din crunta robie egipteană, conducându-l spre libertate, demnitate și bunăstare.

Astfel, Marea Roșie este personificată, grăbindu-se să deschidă un drum pentru poporul eliberat din robie: „Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (vers.3). Munții sunt zugrăviți ca sărind „ca niște berbeci”, iar dealurile „ca niște miei” (vers.4) – o descriere poetică a cutremurului care a însoțit darea Legii pe Sinai (vezi Exodul 19,18).

Acest moment important din istoria poporului evreu s-a desfășurat între două minuni: eliberarea din robia egipteană și intrarea în Țara Sfântă, el însuși fiind o minune (poate cea mai mare) a Exodului.

Întrebările retorice din versetele 5 și 6, puse de autor elementelor naturii ( ele însele fiind o formă artistică deosebit de expresivă ), țintesc într-un singur sens: evidențierea măreției Creatorului: „Ce ai tu, mare, de fugi, și tu, Iordanule, de te întorci înapoi? Ce aveți, munților, de săltați ca niște berbeci, și voi, dealurilor, ca niște miei?”

Și deoarece elementele naturii ne vorbesc despre măreția Creatorului „fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit, dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii” (Psalmul 19,3.4), autorul Psalmului 114 devine el traducătorul mesajului lor în limbaj omenesc: „Da, cutremură-te, pământule, înaintea Dumnezeului lui Iacov, care preface stânca în iaz, și cremenea în izvor de ape” (vers.7.8).

Natura știe să se „cutremure” înaintea măreției Creatorului ei. Dar oamenii? Câți din cele peste șapte miliarde de locuitori ai planetei mai au simțământul nimicniciei lor în fața măreției Creatorului?

Finalul Psalmului 114 conține însă și un profund mesaj spiritual: Același Dumnezeu care a făcut să curgă apa din stâncă în pustie (vezi Exodul 17,6; Numeri 20,9‑11) le oferă apă vie celor care însetează după prezența și neprihănirea Sa: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14).

sursa: https://www.loribalogh.ro/