Categoria: Comentarii biblice
O cântare a lui David. O rugăciune făcută când era în peșteră.
- „Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul.
- Îmi vărs necazul înaintea Lui și-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui.
- Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoști cărarea. Pe drumul pe care umblu, mi-au întins o cursă.
- Aruncă-Ți ochii la dreapta și privește! Nimeni nu mă mai cunoaște, orice scăpare este pierdută pentru mine, nimănui nu-i pasă de sufletul meu.
- Doamne, către Tine strig și zic: „Tu ești scăparea mea, partea mea de moștenire pe pământul celor vii.”
- Ia aminte la strigătele mele, căci sunt nenorocit de tot. Izbăvește-mă de cei ce mă prigonesc, căci sunt mai tari decât mine.
- Scoate-mi sufletul din temniță, ca să laud Numele Tău! Cei neprihăniți vor veni să mă înconjoare când îmi vei face bine.”
Un umăr pe care poți plânge
De un patetism impresionant, Psalmul 142 este, în esență, un strigăt după ajutor într-un moment de criză majoră. Conform preambulului, psalmul a fost compus de David în timp ce se ascundea într-o peșteră neidentificată. Este posibil să fie vorba de peștera Adulam, în care David a găsit salvare în timp ce era urmărit de sabia lui Saul (vezi 1 Samuel cap.22). Însă la fel de posibil este ca peștera în cauză să fie cea din En-Ghedi (vezi 1 Samuel cap.24) sau o altă peșteră care nu este menționată în Scripturi.
Însă indiferent de locația în care se afla David la acea dată, este evident că primejdia care-l pândea era majoră, în joc fiind propria sa viață. De aici și strigătul puternic către Dumnezeu, o rugăciune deosebită de rugăciunile obișnuite, care sunt rostite în tăcere (de ex, rugăciunea rostită de Ana, mama lui Samuel – vezi 1 Samuel 1,13).
Apelul sfâșietor al psalmistului este lipsit de orice urmă de spirit de răzbunare sau ură față de persecutorii săi. Atmosfera pe care o degajă plângerea sa este aceea a unei singurătăți intense, în mijlocul căreia doar Dumnezeu rămâne singurul lui sprijin și prieten.
De fapt, asemenea oricărei rugăciuni sincere, psalmul este o deschidere a inimii celui ce se roagă către Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Iar atunci când treci prin strâmtorările vieții și inima îți sângerează de durere, ce bine este să ai un umăr pe care poți plânge!
Nu știm dacă în astfel de momente de cumpănă David avea un umăr omenesc pe care să poată plânge și o inimă înaintea căreia să-și poată deschide întregul suflet cu tot ce-l frământă. Dar un lucru este cert: în Dumnezeul pe care-l iubea și pe care-L slujea cu întreaga sa ființă, el a găsit întotdeauna un prieten adevărat, un sprijin în nevoie și un umăr pe care își putea sprijini obrazul înlăcrimat.
Psalmul ne vorbește de curse, de căi baricadate, de primejdii la tot pasul, dar și de un Dumnezeu gata să-l înțeleagă, să-l mângâie și să-l salveze din strâmtorare. Imaginile prezentate sunt cunoscute și folosite și în alți psalmi. Chiar și tema este clasică, fiind prezentă în multe rugăciuni. Însă prin aceasta psalmul nu își pierde nici prospețimea, nici forța mesajului.
Este demnă de remarcat evoluția stării sufletești a autorului. Dacă psalmul începe cu un strigăt sfâșietor după ajutorul divin, finalul său este luminos și plin de încredere și speranță. Este oare vorba de o eventuală labilitate sentimentală a autorului? Nicidecum! Suntem din nou martorii unei puterii transformatoare care acționează din afara omului, transformând lacrimile în bucurie și deznădejdea în speranță.
Când și cum acționează această putere care transformă stările noastre sufletești? Răspunsul este simplu: în timpul rugăciunii. Te pleci în genunchi cu sufletul tulburat, cu inima sfâșiată și ochii înlăcrimați, strigi la Dumnezeu și, pe măsură ce îți verși sufletul înaintea Lui ca înaintea unui prieten bun, ceva minunat se întâmplă cu sufletul tău. O lumină cerească, venită chiar de la tronul lui Dumnezeu, îți inundă sufletul și te face să te ridici cu inima liniștită și plină de laude și recunoștință la adresa Lui.
Chiar înainte de a vedea cu ochii tăi răspunsul la cererile tale, tu ai deja asigurarea că Dumnezeu te-a ascultat, pregătind izbăvirea de care ai nevoie. Aceasta este puterea transformatoare a rugăciunii. Și dacă astfel stau lucrurile în privința ei, oare de ce ne rugăm atât de puțin, atât de rar și atât de neconvingător?
Rugăciunea – informare sau comuniune?
Se pare că cele mai multe dintre rugăciunile noastre sunt rugăciuni de informare, în care Îi spunem lui Dumnezeu despre evenimentele și trăirile din viața noastră, prezentându-I apoi o listă ( uneori mult prea lungă! ) de cereri. Oare aceasta este adevărata rugăciune? Oare Tatăl nostru ceresc așteaptă doar să-L informăm despre un lucru sau altul, ca și cum El n-ar fi atotștiutor?
O lecție pe care o învățăm din psalmii lui David este aceea că rugăciunea înseamnă mult mai mult decât o simplă informare a lui Dumnezeu cu privire la lucrurile care se întâmplă în viața noastră. Rugăciunea înseamnă comuniune cu Dumnezeu, înseamnă deschiderea sufletului ca înaintea celui mai bun prieten.
Din debutul Psalmului 142, remarcăm două lucruri semnificative:
1) David nu se plânge de Dumnezeu în mijlocul necazurilor prin care trece, ci se plânge lui Dumnezeu de necazurile sale: „Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul. Îmi vărs necazul înaintea Lui și-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui” (vers.1.2).
2) Prezentarea plângerii e făcută de psalmist nu pentru a-L informa pe Dumnezeu cu privire la strâmtorarea sa, ci pentru a-și deschide sufletul înaintea cuiva care îl înțelege și îl poate sprijini. David era conștient că Dumnezeul lui îi cunoștea viața și problemele înainte ca el să I le prezinte în rugăciune. Nu informarea, ci nevoia de comuniune îl aduce pe psalmist pe genunchi înaintea Domnului: „Când îmi este duhul mâhnit în mine, Tu îmi cunoști cărarea. Pe drumul pe care umblu, mi-au întins o cursă” (vers.3).
Ce bine este să știi că în cele mai întunecate zile din viața ta este cineva care îți cunoaște durerile, temerile și dorințele! Iar când acel Cineva este Însuși Dumnezeu, această cunoștință este cu atât mai benefică. Pentru că, spre deosebire de oameni, care pot să-și arate compasiunea față de noi, dar fără să poată să ne ușureze suferința, Dumnezeu poate să ne vină în ajutor în mod real și deplin.
Iată de ce îndemnurile apostolului Petru sunt atât de actuale și astăzi, după două milenii de când au fost scrise: „Smeriți-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5, 6.7).
Povara singurătății
De-a lungul ei, viața ne provoacă să purtăm fel de fel de poveri. Cine dorește, poate să-și alcătuiască propria listă cu poverile pe care a fost nevoit să le poarte de-a lungul anilor. De departe însă, cea mai grea povară dintre toate este singurătatea. Orice necaz, strâmtorare sau durere, dacă ai cu cine să le împarți, te simți întotdeauna ușurat. Căci – nu-i așa? – dacă ai lângă tine un prieten, necazurile se înjumătățesc, iar bucuriile se dublează.
Dar cât de greu este să fii bolnav și singur în același timp! Cât de greu este să fii descurajat și nimeni să nu fie lângă tine pentru a-ți ridica moralul! Simțământul singurătății dublează orice suferință, oricare ar fi ea.
În momentele de strâmtorare prin care trecea, psalmistul a trebuit să bea până la fund paharul amar al singurătății. Descărcându-și sufletul înaintea lui Dumnezeu, el se plânge că cei mai apropiați semeni ai săi l-au părăsit când avea cea mai mare nevoie de sprijinul lor: „Aruncă-Ți ochii la dreapta și privește! Nimeni nu mă cunoaște, orice scăpare este pierdută pentru mine, nimănui nu-i pasă de sufletul meu” (vers.4).
Din perspectivă biblică, la dreapta unei persoane stătea fie apărătorul sau martorul apărării, fie garda de corp (vezi Psalmul 110,5; 121,5; Isaia 63,12). Invitația pe care David o face Domnului: „Aruncă-Ți ochii la dreapta și privește!”, de fapt denunță indiferența foștilor săi prieteni care l-au părăsit în timp de strâmtorare, lăsându-l ca singur să-și poarte poverile.
Cu toate că singurătatea îl durea poate chiar mai mult decât necazurile cu care se confrunta, David nu a căzut în disperare. L-au părăsit vechii colaboratori? Îl avea pe Dumnezeu la dreapta sa. Vechii prieteni i-au întors spatele? Dumnezeu rămânea cel mai bun și cel mai fidel prieten. Iar atunci când Îl ai pe Dumnezeu de partea ta, chiar dacă ești singur, de fapt ai de partea ta Majoritatea.
David știa prea bine acest lucru, de aceea el nu ezită să apeleze (pentru a câta oară?) la același Dumnezeu care nu l-a dezamăgit niciodată: „Doamne, către Tine strig și zic: „Tu ești scăparea mea, partea mea de moștenire pe pământul celor vii”. Ia aminte la strigătele mele, căci sunt nenorocit de tot. Izbăvește-mă de cei ce mă prigonesc, căci sunt mai tari decât mine. Scoate-mi sufletul din temniță, ca să laud Numele Tău” (vers.5‑7 pp.).
Deși prezentul este plin de negură și primejdii nebănuite, iar viitorul este neclar pentru el, David privește cu încredere spre ziua izbăvirii sale. Și cum altfel ar putea reacționa un om care știe că la dreapta sa se află Dumnezeu, deși prietenii l-au părăsit?
Deși psalmistul își începe rugăciunea pe un ton sfâșietor, chiar patetic, el încheie într-o atmosferă luminoasă, optimistă. Privind cu încredere spre ziua în care va fi izbăvit de Dumnezeu (deși nu știe încă cum și când se va întâmpla acest lucru), David afirmă plin de încredere: „Cei neprihăniți vor veni să mă înconjoare, când îmi vei face bine” (vers.7 up.).
Finalul cărții lui Iov este exemplificarea acestui gând încurajator. După ce Domnul l-a binecuvântat pe Iov la finalul încercărilor la care a fost supus, Scriptura ne spune că „frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă și au mâncat cu el în casă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el…” (Iov 42,11).
Nu, singurătatea nu este o tragedie atunci când Îl ai pe Domnul la dreapta ta. Dar vai de cei care L-au respins zi de zi și an de an, ajungând singuri în mijlocul suferinței. Singur în fața mormântului – aceasta este adevărata singurătate.
Singurătatea mesianică
Deși descrie trăiri și stări sufletești ale lui David într-un moment de criză majoră a vieții sale, Psalmul 142 poate fi privit și ca o descriere poetică a patimilor lui Christos. În descrierea evenimentelor ultimelor zile înainte de crucificare, Iisus apare într-o solitudine din ce în ce mai accentuată.
După intrarea triumfală în Ierusalim, într-o atmosferă entuziastă și plină de speranță, Mântuitorul este părăsit rând pe rând de mulțimi, apoi chiar de ucenicii Săi, cu care împărțise și bucuriile, dar și necazurile din anii de activitate publică. Singur în Ghetsemani, în rugăciune; singur înaintea Sinedriului, fără apărător; singur înaintea lui Pilat, înaintea lui Ana și înaintea lui Caiafa; singur pe cruce, părând să fie abandonat chiar și de Tatăl Său.
În toate aceste zile întunecate și încărcate de suferință, Mântuitorul n-a avut niciun apărător, ci doar acuzatori și judecători gata să-L condamne. Strigătul Său sfâșietor de pe cruce, când agoniza în așteptarea clipei supreme: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (vezi Matei 27,46) este cea mai dureroasă mărturie despre singurătatea Sa absolută în fața morții.
De ce a trebuit să sufere El singur toate acestea? Pentru ca noi să nu fim niciodată singuri. Pentru ca prin moartea Sa, nouă să ni se deschidă o cale „nouă și vie” (vezi Evrei 10,20) a unei noi relații cu Tatăl ceresc și a unor noi relații cu semenii noștri. Și pentru ca să nu ne simțim niciodată singuri pe acest pământ îmbibat de păcat și de consecințele sale, El ne-a trimis cel mai mare dar al cerului: Duhul Sfânt.
„Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne în voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsă orfani, Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14,16‑18).
„Amin ! Vino, Doamne, Iisuse!” (Apocalipsa 22,20)
sursa: https://www.loribalogh.ro/