Categoria: Comentarii biblice
Pilda lui Avraam
- „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam?
- Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
- Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit că neprihănire. „
- Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat;
- pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.
- Tot astfel și David numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit.
- „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite!
- Ferice de omul căruia nu-i tine Domnul în seamă păcatul! „
- Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire. „
- Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
- Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur. Și aceasta pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur; că adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta;
- și pentru ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.”
Romani 4,1‑12
Apostolul Pavel afirmase anterior că Legea și Prorocii mărturisesc despre neprihănirea pe că o da Dumnezeu „fără Lege”, care „vine prin credința în Iisus Christos pentru toți și peste toți cei care cred în El” ( vezi cap. 3,21.22 ). Însă această afirmație avea nevoie de dovezi clare din Scripturile Vechiului Testament.
În capitolul 4,1‑12, exact acest lucru îl face apostolul: oferă un exemplu concret, cunoscut de toți conaționalii săi, cu privire la neprihănirea ( îndreptățirea ) pe care o oferă Dumnezeu tuturor celor ce cred, indiferent dacă sunt iudei sau neamuri.
Pavel introduce exemplul din Vechiul Testament printr-o întrebare retorică: „Ce vom zice, dar, că a căpătat prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam?” ( vers.1 ). Decizia de a-l alege pe Avraam ca exemplu al îndreptățirii prin credința este explicabilă: Avraam era un personaj important al Vechiului Testament, fiind recunoscut ca părinte al poporului Israel.
Punând această întrebare introductivă, Pavel intră de fapt în conflict cu concepția generală a conaționalilor săi care susțineau că Avraam a fost primit și binecuvântat de Dumnezeu pe baza propriilor sale merite. Contrar acestei concepții, apostolul demonstrează pe baza Scripturii că Avraam nu a fost o excepție de la regulă. Și el a fost îndreptățit pe același temei pe care sunt îndreptățiți și păgânii. Adică doar prin credință.
Raportul Genezei cu privire la Avraam este un exemplu de îndreptățire „fără Lege”, dar despre care mărturisesc Legea și Prorocii ( vezi Geneza 15,6; Români 3,21 ). Faptul că Avraam a fost socotit neprihănit de Dumnezeu este clar, căci Scriptură confirmă acest lucru. Problema pe care o ridică Pavel este mijlocul prin care el a dobândit neprihănirea.
Dacă Avraam ar fi fost îndreptățit prin fapte, el ar fi avut probabil motive de laudă înaintea oamenilor. Însă el a fost socotit neprihănit nu ca răsplată pentru eforturile sale de a fi pe placul lui Dumnezeu, ci pe aceeași cale prin care poate fi socotit neprihănit orice păgân: exclusiv prin credință.
Textul din Geneza 15,6, la care face referire Pavel, poate fi tradus: „Avraam a avut credința în Dumnezeu” sau „Avraam și-a pus încrederea în Dumnezeu.” Însă indiferent de traducere, ideea pe care o scoate în evidență Scriptura este aceea că Avraam a avut o relație personală cu Dumnezeu, bazată pe încredere deplină în El.
Pasajul din Vechiul Testament la care face referire Pavel în cap.4,3 ridică o întrebare justificată: Dacă lui Avraam, credința sa personală în Dumnezeu i-a fost socotită ca neprihănire, oare această credința posedă în sine vreun merit? Nicidecum, deoarece credința în Dumnezeu nu este un merit personal.
Ea este un dar oferit de Dumnezeu oricărui om, însă fiecare om alege ce să facă cu acest dar: să-l primească sau să-l respingă. Iar dacă l-a primit, tot el alege dacă vrea să dezvolte această credință, să o maturizeze prin mijloacele puse la dispoziție de Dumnezeu ( studiul Bibliei, rugăciunea, meditația, slujirea ) sau să se mulțumească cu o credința imatură, pipernicită.
Avraam a ales să primească darul credinței. Și nu doar să-l primească, ci și să dezvolte acest dar. Credința patriarhului nu a fost o simplă teorie. În Ioan 8,56, Însuși Mântuitorul afirma: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat.”
Înțelegem din cuvintele Domnului Iisus că Avraam avea cunoștință de Planul Mântuirii. Pe muntele Moria, unde Dumnezeu i-a cerut să-l aducă jertfă pe Isaac, el a înțeles jertfa ispășitoare pe care urma să o aducă Fiul lui Dumnezeu pentru omenire. El a crezut făgăduința venirii lui Mesia și a crezut puterea ispășitoare a jertfei Sale, acceptând-o în propria sa viață. În virtutea acestei credințe în jertfa ispășitoare a lui Mesia a fost el îndreptățit, nu doar datorită unei credințe teoretice, vagi.
În versetele 4 și 5, Pavel folosește o ilustrație din viața cotidiană pentru a demonstra diferența dintre a lucra pentru a primi o binecuvântare și a crede pentru a primi acea binecuvântare. Când lucrezi, plata pe care primești pentru munca ta este dreptul tău. Însă când nu lucrezi și totuși primești o plată, nu mai e vorba de drepturi, ci de har acordat. Or în textul din Geneza 15,6, pe care-l citează Pavel, nu este amintită nicio faptă a patriarhului care să atragă după sine răsplata din partea lui Dumnezeu. Acesta nu-i datora nimic lui Avraam.
Putem vedea clar diferența între a primi o plată ca un drept, și a primi o răsplată ca un act de bunăvoința din partea dătătorului, într-una dintre parabolele rostite de Domnul Iisus: Pilda lucrătorilor viei ( Matei 20 ). Cei tocmiți de gospodar dis-de-dimineață s-au înțeles să primească câte un leu pentru munca unei zile întregi. La sfârșitul zilei, când gospodarul i-a recompensat pentru munca lor pe lucrătorii din via sa, aceștia au primit exact suma pentru care se tocmiseră.
Plata nu era un act de har din partea gospodarului, ci un drept meritat de lucrătorii săi. Cei tocmiți în ceasul al 11‑lea au primit la sfârșitul zilei tot un leu, exact ca cei tocmiți dis-de-dimineață. Acel leu reprezenta plata pe care o meritau? Nicidecum! Ea era o dovadă de har și bunăvoință din partea gospodarului față de ei. Gospodarul nu le-a răsplătit muncă depusă, ci încrederea lor în el și angajamentul de a intra și ei în via lui.
Folosind această ilustrație din viața de zi cu zi, Pavel arătă contrastul dintre cei care se încred în meritele, eforturile și faptele lor bune pentru a obține neprihănirea, și cei care nu se încred în ei, ci în meritele lui Christos pentru a intra în posesia ei. Este contrastul dintre calea legalistă de a ajunge neprihănit, cale respinsă de Dumnezeu, și calea biblică ce duce la neprihănire, singura cale acceptată de El.
În versetele 6‑8, în care Pavel citează din Psalmul 32,1.2, este introdus un alt personaj important din Vechiul Testament pentru a susține învățătura îndreptățirii prin credință: David. Potrivit gândirii iudaice, era nevoie de cel puțin doi martori pentru a dovedi un adevăr ( vezi Deuteronomul 19,15 ). Iată că apostolul Pavel aduce doi martori în sprijinul învățăturii sale: Avraam și David, două dintre personajele cele mai respectate de iudei.
În Psalmul 32,1.2, David afirma: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit. Ferice de omul căruia nu-i tine în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie.” David arată cât de fericit este omul ale cărui păcate sunt iertate și nu mai sunt puse la socoteală, fiind, prin urmare, tratat ca o persoană neprihănită.
Pavel se folosește de acest pasaj vechi-testamentar pentru a întări ideea deja prezentată că Dumnezeu nu îl îndreptățește pe păcătos pentru că acesta are merite, ci pur și simplu pentru că „Dumnezeu este dragoste” ( vezi 1 Ioan 4,8 ) și acordă har omului păcătos. Întrebarea lui Pavel din versetul 9 este legată de o posibilă obiecțiune venită din partea iudeilor legaliști care susțineau că Avraam și David primiseră circumcizia. Prin urmare, în ambele cazuri, îndreptățirea, deși era prin credință, prin har, totuși avea o oarecare legătură cu faptul că cei doi au fost circumciși.
Argumentul lui Pavel din versetul 10 este zdrobitor. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin credință ( fapt care nu poate fi contestat, având în vedere declarația din Geneza 15,6 ), întrebarea firească este: Când a fost el îndreptățit: înainte de circumcizie sau după ce a fost circumcis? Istoria biblică ne oferă un răspuns clar la această întrebare, răspuns redat de Pavel în a doua parte a versetului 10: „nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.”
Avraam a fost circumcis la vârsta de 99 de ani ( vezi Geneza 17,1.10.11.24 ), pe când Ismael avea 13 ani ( vezi Geneza 17,15 ). Așadar, experiența îndreptățirii lui Avraam a avut loc înainte de nașterea lui Ismael, cu 14 ani înainte ca el să primească porunca cu privire la circumcizie ( vezi Geneza 15,6 ). Circumcizia a fost instituită de Dumnezeu ca semn și sigiliu al legământului dintre El și Avraam și urmașii săi ( vezi Geneza 17,11 ). Acest semn exterior confirmă nu doar legământul cu Avraam, dar și experiența sa anterioară a îndreptățirii prin credință.
Iudeii din vechime acordau o importanță ieșită din comun circumciziei, prezența sau absența ei împărțind lumea în două: iudei și restul omenirii. Pentru iudei, legătura dintre circumcizie și mântuire era directă. Rabinii evrei învățau ca un iudeu circumcis nu putea să rateze cerul. Totuși, circumcizia nu era un merit cu care omul poate să se prezinte înaintea lui Dumnezeu pentru a pretinde îndreptățirea și mântuirea. Ea nu oferea nimănui neprihănire, ci este doar dovada exterioară ca omul a primit neprihănirea oferită de Dumnezeu.
Un lucru asemănător se întâmplă și în cazul botezului creștin. El nu are menirea să aducă neprihănire, ci este doar un semn sau sigiliu al primirii îndreptățirii înainte de actul botezului. În urma experienței îndreptățirii prin credință, Avraam a devenit tatăl spiritual al tuturor credincioșilor, fie că sunt circumciși ( iudeii ), fie că nu sunt circumciși ( neamurile ).
Acest adevăr a fost deja exprimat de Pavel în capitolul 3,30: „Deoarece Dumnezeu este unul singur, El va socoti neprihăniți prin credință pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință pe cei netăiați împrejur.” Dumnezeu a format o mare familie spirituală în care elementul care îi unește pe membrii ei, fie iudei, fie neamuri, este credința. Chiar dacă unii membrii ai familiei Sale au ca semn circumcizia, iar alții au ca semn exterior botezul, elementul comun, dar și cel mai important, este credința.
Calitatea de membru al marii familii spirituale a lui Dumnezeu nu e dată de prezența semnului în primul rând, ci de prezența și trăirea credinței, care este simbolizată prin semn. Realizându-se marea familie spirituală a credinței, Avraam a devenit astfel, conform promisiunii lui Dumnezeu, „tatăl multor neamuri” ( vezi Geneza 12,3 ). În felul acesta, toate familiile pământului urmau să fie binecuvântate în el ( vezi Geneza 12,3 ).
Desigur, doar acele „familii ale pământului” care urmau să calce „pe urmele credinței aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur” ( vers. 12 ). Credința patriarhului nu a fost o experiență de moment, nici pentru o perioadă limitată de timp, ci a devenit experiența întregii sale vieți. Ea a fost urmată și însoțită de o viață de deplină ascultare de voia divină, fapt confirmat chiar de Dumnezeu: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele.” ( Geneza 26,5 )
https://www.loribalogh.ro/2024