Categorie: Cartile Bibliei
„Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu”.
Nimic nu poate fi mai simplu, mai lipsit cu desăvârşire de toate ceremoniile şi ritualurile decât aceasta; şi I se potriveşte pe deplin Aceluia care venea să slujească. Este cercetată întreaga Lui Persoană. Însă aceasta fără nici o solemnitate de vreun fel. Deoarece nu Persoana Domnului este pe cale să ne stea înainte, nici drepturile Sale, ci slujirea Sa. Prezentarea pe care o va primi aici este prin urmare doar aceea care este necesară pentru a-L aşeza în misiunea Sa îndurătoare şi binecuvântată.
Ioan Botezătorul Îl anunţă ca pe Acela care venea să boteze; aceasta înseamnă intrarea în lucrare. Însă Marcu nu adaugă, aşa cum o fac Matei şi Luca, „Cel a cărui vânturătoare este în mâna Sa, şi Îşi va curăţa în întregime aria” – deoarece acea acţiune aparţine Domnului mai degrabă în poziţia Sa de judecător decât în cea de slujitor, şi prin urmare acesta nu era scopul acestei Evanghelii. Apoi citim despre propriul botez al Domnului prin mâinile lui Ioan, iar apoi despre ispitirea Sa, fiecare dintre aceste lucruri fiind o parte necesară a intrării Sale în lucrare.
În descrierea evanghelistului despre ispitire există un amănunt care îi este specific. El ne spune, vorbind despre Domnul în acea scenă, că El „era cu fiarele sălbatice”. Acest lucru este plin de interes şi este foarte potrivit să punem de îndată acest însemn al demnităţii, demnităţii personale (mai înainte ca desfăşurarea lucrării să înceapă), asupra Aceluia care, oricât s-ar putea smeri în chipul unui rob, nu era altcineva decât Iehova, şi Fiul Omului fără pată şi fără cusur. El „era cu fiarele sălbatice”. Era un loc posomorât în sine, un pustiu. Însă, în acest timp, acolo era un Om care nu ar fi pierdut niciodată Edenul. Isus a avut locul iniţial al omului în creaţia lui Dumnezeu. El era în mijlocul creaturilor mâinii lui Dumnezeu, aşa cum fusese Adam în zilele inocenţei lui. În prezenţa Lui fiarele sălbatice erau ca şi cum nu ar fi fost sălbatice, aşa cum fuseseră în Geneza 2 . Nu exista pierdere a Edenului în Persoana acestui Fiu al Omului. Ispitirea vine acum, ca în Geneza 3 , pentru a vesti că El Îşi va păstra starea primară, aşa cum Adam nu a făcut-o.
Şarpele intră în scenă pentru a doua oară, iar ispitirea îşi preia cursul. Nu trebuie să spunem cum „ultimul Adam” i-a răspuns şarpelui. Atunci când diavolul L-a părăsit, au venit îngerii şi I-au slujit ca Celui Biruitor; îngeri care i se împotriviseră primului Adam ca celui învins, păzind în orice fel drumul către pomul vieţii. Eden, oricât de departe a mers acest titlu, nu a fost niciodată pierdut de Isus. Aceşti martori maiestuoşi, aşa cum aş putea să-i numesc, fiarele deşertului şi îngerii cerului, în modurile lor diferite, ne pecetluiesc acest adevăr – prin urmare, prin tot ce El a trecut, după aceasta, în lipsă şi trudă şi flămânzind, ca într-o lume de spini şi ciulini, a fost în ascultare de Dumnezeu şi în har faţă de păcătoşi. A fost o intrare benevolă în pierderea tuturor lucrurilor. El S-a dăruit în toate; nu a fost obligat la nici unul dintre ele.
Acest fapt este, în acest fel, imprimat asupra Persoanei şi stării binecuvântatului nostru Domn, pe măsură ce El intră practic în viaţa Sa de slujire. Ne este binevenit, dar în curând toate sunt lăsate în urmă; botezul Lui, cu vocea însoţitoare din cer şi coborârea Duhului, precum şi această scenă din pustiu, şi înştiinţarea întemniţării lui Ioan, toate sunt date la o parte şi, după treisprezece sau paisprezece versete scurte, Îl găsim în slujire efectivă.
Rapiditatea sau sârguinţa marchează de îndată această slujire, iar aceasta cu bună ştiinţă – căci un slujitor trebuie să fie cunoscut după sârguinţa sa – „în sârguinţă, fără ezitare” ( 12:11 ) - şi de aceea întâlnim cuvântul „îndată” atât de des în primul capitol. Şi de aici înainte, prin aceste capitole, Îl vedem pe Domnul angajat în lucrare. Calea Lui este de a trece de la o faptă la alta făcând binele. Iar El mai degrabă face decât învaţă; pentru că a face reprezintă munca mai umilă. Avem puţine parabole, fără discursuri lungi, ca în Matei şi Luca; în timp ce mai multe dintre faptele Sale de har şi putere sunt mai detaliate de către Marcu decât oricare dintre ei – ca în cazul lui Legiune, şi al femeii cu scurgerea de sânge, al omului surd din Decapole, şi al orbului la Betsaida.
Şi în toate aceste descrieri există mângâieri şi atingeri care manifestă în mod minunat intenţia Duhului. Atitudinea omenească a gândului lui Hristos este strălucitoare aici. Astfel, la vindecare soacrei lui Petru, Marcu este singurul care ne spune că Domnul „a apucat-o de mână” atunci când a ridicat-o, după ce o lăsase febra. Şi doar Marcu este cel care ne spune că, tot într-un astfel de har, Domnul a luat pe copilaş în braţele Sale. Însă astfel de acţiuni nu doar exprimă gingăşia harului Aceluia care era desăvârşit în slujire; ele sunt de asemenea minunate prin semnificaţia lor; Luaţi de exemplu această acţiune privitoare la copilaş, la care tocmai am făcut referire.
De data aceasta, în Marcu 10 , Domnul ia copilaşul în braţele Sale; cu altă ocazie, în Matei 18 , El îl aşează în mijlocul ucenicilor; sau, după cum putem privi în Luca 9 , lângă El.
Este o semnificaţie minunată în aceste acţiuni diferite. Atunci când ucenicii îi mustrau pe aceia care aduseseră copilaşii la El, îi ia în braţe. El dăruieşte cu plăcere locul celei mai intime şi iubitoare afecţiuni acelora pe care ignoranţa faţă de El, şi greşelile sărmanei, nesăbuitei inimi a oamenilor, i-ar fi ţinut la distanţă.
Dar atunci când ucenicii se certau între ei care să fie mai mare, El ia un copilaş, şi fie îl aşează în mijlocul lor, fie lângă El. Căci fie vădit în centrul lor sau distinctiv la dreapta Lui, El îi dădea copilaşului locul de onoare, mustrând mândria vieţii sau iubirea pentru răsplată care era la lucru printre ei.
Minunate prin urmare, spun din nou, în semnificaţia lor, sunt aceste acţiuni diferite ale Domnului atingând copilaşul. El îl duce în locul afecţiunii, atunci când necredinţa l-ar fi ţinut la distanţă; îl aşează în locul de onoare, atunci când mândria sau deşertăciunea lumii ar fi căutat un astfel de loc pentru ea însăşi.
Şi iarăşi, deşi citim despre privirea Lui împrejur cu mânie, totuşi învăţăm curând că aceasta nu era mânia Unuia care ocupase scaunul de judecată, ci a Aceluia care avea inima îndurerată din cauza împietririi şi necredinţei oamenilor. Era sensibilitatea duhului sfinţeniei.
Afecţiunile Sale sunt mult mai remarcate de către evanghelistul Marcu, în timp ce El face faptele Sale de îndurare. Şi tot la fel simţirile Lui. La vederea suferinţei a suspinat – la vederea păcatului a suspinat adânc (Marcu 7:34 ; 8:12 ).
În descrierea lui Marcu despre tânărul bogat citim că Isus privindu-l l-a iubit mult; dar nici Matei şi nici Luca nu menţionează acest sentiment al inimii Domnului. Deci, în două ocazii, atunci când vindecarea fusese foarte asemănătoare, una menţionată în Ioan, iar cealaltă în Marcu, găsim în continuare afecţiunea lui Isus menţionată doar în Marcu. În capitolul al nouălea din Ioan Domnul foloseşte scuipatul Său şi Îşi pune mâna. Iar apoi, în sensul autorităţii şi puterii, El îi spune orbului „Du-te şi spală-te în scăldătoarea Siloamului”. În Marcu 7 El Îşi foloseşte din nou scuipatul şi Îşi pune mâna; însă, prin aceasta, El Se foloseşte în mod personal şi intens de acest prilej. El priveşte sus către cer, avându-L pe Tatăl acolo; suspină, fiind sensibil la suferinţa de aici; iar apoi, dar nu până atunci, El rosteşte cuvântul şi vine vindecarea.
Acestea au fost câteva din afecţiunile Sale pentru noi şi pentru neputinţele noastre. Ele se găseau în căile Sale de slujire; şi prin ele El învăţa să îndeplinească, în har nemăsurat, slujba Sa actuală din cer, de mare preot milos. „În ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi”.
Nu se găseşte în această Evanghelie aceeaşi autoritate în modul Său de a-Şi apăra gloria înaintea necredinţei şi batjocurii oamenilor, nici acelaşi ton de severitate în mustrările Sale, ca în celelalte.
Rânduirea celor doisprezece nu este relatată aici atât de complet ca în Matei. Şi este foarte important că evanghelistul ne spune că Isus a rânduit pe apostoli, nu doar ca El să îi trimită, după cum spune Matei, ci de asemenea ca ei să poată fi cu El, însoţitorii Săi, aşa cum a fost, precum şi ca apostoli ai Săi. Ca şi când El ar fi fost, şi a fost cu adevărat, Împreună-lucrătorul lor în Evanghelie.
Asemenea atingeri şi mângâieri pot fi slabe şi uneori neluate în seamă; însă ele pot arăta trăsături. Ele Îl arată pe Isus ca Slujitorul – ele indică cingătoarea cu care era El încins. Ele constituie căile Aceluia care era iscusit în a arăta bunătate, şi care cunoştea arta slujirii altora până la desăvârşire.
În concordanţă cu toate acestea El este văzut aici mai degrabă în vale – Unul golit de sine, ascuns, aşa cum devine un Rob (Filipeni 2:7 ). El este uneori numit „Stăpâne” aici, pe când în Matei este numit cu titlul mai mare de „Domn”. Şi doar în Marcu citim că oamenii L-au numit „tâmplarul”. Nici nu Îi urmărim duhul în aceeaşi înălţare – nu avem un Matei 11:25 sau un Luca 10:19 în Evanghelia după Marcu.
Minunile Lui L-au dovedit ca Fiul lui David în gândurile oamenilor, aşa cum ne spune Matei (Matei 12:23 ). Dar ele nu sunt rostite astfel în Evanghelia noastră. Nici nu găsim aceeaşi grijă a Duhului de a-L identifica pe Isus din Nazaret cu Mesia cel promis, prin referire constantă la profeţi, aplicând cuvintele lor la El şi la faptele Sale. Pentru că Domnul aici nu Îşi revendică drepturile în lume atât de mult precum chemarea omului la puterea şi harul Său în care El este întotdeauna gata să răspundă.
Clipele Sale de singurătate de asemenea, nu sunt decât întăriri pentru o slujire împrospătată. Prin urmare El a îndurat asemenea izolări impuse, dacă oamenii şi nevoile lor le-ar fi necesitat. Pentru că El nu ar fi cerut timpul Său pentru Sine.
Avem un exemplu al acestui fapt în capitolul 1. După ce a lucrat în diferite munci grele de dimineaţa până seara în Capernaum, Îl vedem în următoarea zi ridicându-Se cu mult timp înainte de ziuă, pentru rugăciune; însă clipele Sale de singurătate fiind întrerupte de cererile oamenilor, şi de cuvântul lui Petru, El le îngăduie încă o dată şi merge cu ei.
Astfel în Marcu 4 , El îi învaţă lângă mare. El începe această lucrare din zi acolo, pe malurile lacului Galileii. Se dovedeşte a fi o zi istovitoare, iar în seara ei El se retrage bucuros. Prin urmare ucenicii Săi Îl iau aşa cum era, un Lucrător ostenit, în corabie, şi în grija dragostei lor pentru El, Îi pun la dispoziţie o pernă, iar El adoarme. Mai fusese vreodată rostit cu atâta accentuare ca acum „Astfel, El dă somn preaiubitului Său”? (Psalmul 127:2 ). Ei se îndepărtează de ţărm, iar vântul se transformă în scurt timp într-o furtună, iar valurile se izbesc de corabie. Întreruperea se iveşte din nou, căci temerile ucenicilor Îl trezesc, şi Îl trezesc brusc. Însă El nu ar cunoaşte nici o măsură a somnului şi înviorării decât aceea pe care ar recomanda-o nevoile altora; şi de aceea El se ridică îndată pentru a potoli vânturile şi valurile şi temerile alor Săi.
Tot aşa, din nou, în Marcu 6 . Apostolii se întorseseră din misiunea lor, şi, îngrijind de odihna lor, El îi duce într-un loc pustiu, ca ei să se poată odihni şi hrăni. Însă mulţimea care îi privise, îi surprinde în clipele lor de singurătate. Ar fi fost un moment preţios pentru El, să fi fost astfel singur cu însoţitorii lucrărilor Sale, să asculte de la ei atât ce au făcut cât şi ce au învăţat pe alţii. Însă la apariţia mulţimii El Se întoarce îndată şi începe să-i înveţe multe lucruri. Nevoia şi mai adâncă a oamenilor Îl cheamă de la cea a apostolilor. Nu era decât o slujbă făcând loc alteia; însă scena nu se încheie până când El nu S-a îngrijit de ambele, învăţând pe oameni şi hrănindu-i pe toţi. Atât de îmbelşugate erau mâinile Sale, atât de neîncetat era încins mijlocul Său.
Iar acest Slujitor, după cum am văzut, era trudit uneori. Este totuşi o diferenţă de remarcat în cele două exemple referitoare la aceasta. Mă refer la la acela din capitolul nostru patru, la care tocmai am privit, şi la acela din capitolul patru din Ioan. În Marcu El doarme pentru odihnire. În Ioan era lipsit de orice înviorare. Aici era o diferenţă izbitoare. Însă simţurile obişnuite ale firii noastre, dacă vom analiza puţin cele două împrejurări, vor fi lămurite.
În Marcu 4 El trecuse printr-o zi de trudă, iar seara era obosit, aşa cum este firea după muncă. Atunci Îi este pus la dispoziţie un loc să doarmă, pentru a-L readuce la lucrul Său în dimineaţa ce urma. În Ioan 4 El este iarăşi trudit, şi de asemenea înfometat şi însetat. El Se aşează pe fântâna de la Sihar, aşteptând până când ucenicii se vor întoarce din satul învecinat cu mâncare. Însă când ei se întorc, Îl găsesc deja sătul şi odihnit. El avusese parte de o înviorare diferită de oricare alta pe care ei ar fi putut să I-o aducă, sau pe care I-ar fi putut-o somnul dărui. El fusese fericit în roadele muncii Sale. El cunoscuse bucuria recoltatului, precum şi truda semănatului. Un sărman păcătos firesc fusese făcut fericit de către El.
Cât de simplu! Cât de uşor de înţeles, spun din nou, pentru principiile umanităţii noastre fireşti! Nu era o femeie samariteancă în Marcu 4 , nici un păcătos trimis în bucuria mântuirii. Prin urmare El avea nevoie de somn pentru a Se reface. Dar în Ioan 4 Duhul Său este înviorat de roada muncii Sale, iar El poate să stea fără mâncare sau odihnă. „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”, sunt cuvintele Sale aici, în loc să folosească perna pe care I-au pus-o ei la dispoziţie. Putem cu toţii să înţelegem toate aceste lucruri.
Dar cu toată această apropiere de noi, această părtăşie în aceste feluri şi experienţe şi stări de inimă ale naturii pe care El a luat-o, El era totuşi totdeauna un Străin în această lume. El Se îndepărtează în timp ce ne arată şi intimitatea Sa. Ce perfecţiune în gloria Sa morală! Iar aceasta se poate vedea şi în Marcu 6 , la care tocmai ne-am referit.
Ucenicii s-au întors la El, după cum am văzut, după munca unei zile. El se îngrijeşte de ei, El aduce osteneala lor aproape de El. El ţine cont de ea aşa cum este, şi se ocupă de ea îndată, spunându-le „Veniţi voi înşivă deoparte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin”. Însă, mulţimea urmându-L, El Se întoarce cu aceeaşi bunăvoinţă către ei privindu-i ca pe nişte oi fără păstor, şi începe să-i înveţe.
În toate acestea Îl vedem aproape – pentru anumite nevoi omeneşti sau altceva care ar fi avut nevoie de El.
Însă pe ucenici, cărora nu le plăcea atenţia Lui pentru mulţime, şi care Îl îndemnau să o izgonească, El îi face să cunoască cât de departe era El, în duhul minţii Sale, de ei. El se comportă cu totul contrar îndemnului lor, şi în cele din urmă le spune să se urce singuri în corabie, în timp ce El a trimis mulţimile acasă.
Nevoia omului Îl va aduce aproape, în timp ce duhul omului Îl va ţine departe.
Însă din nou, când ucenicii din corabie întâmpină noi greutăţi, El este atunci iarăşi de partea lor pentru a-i sprijini şi a-i izbăvi.
Cât de consecvente sunt toate acestea în unirea sfinţeniei şi a harului! Sfinţenia Lui L-a ţinut întotdeauna departe într-o astfel de lume întinată şi egoistă. Harul Său L-a ţinut întotdeauna la îndemână şi activ într-o astfel de lume plină de nevoi. Iar acestea erau străluciri ale acelei glorii morale desăvârşite care era în El. Cu siguranţă, putem spune, viaţa Sa era un sfeşnic în sanctuarul lui Dumnezeu, care nu avea nevoie de mucări şi de cenuşare (Exod 25:38 ). Nici o întunecare nu a murdărit-o vreodată.
Domnul întâmpină aici în Marcu aceleaşi piedici şi împotriviri cum întâmpină şi în celelalte Evanghelii. Fariseii şi cărturarii Îl dispreţuiau şi Îl provocau şi căutau să Îl ademenească. Nestatornicia mulţimii este aceeaşi, la fel şi necredinţa ucenicilor şi faptul că erau înceţi cu inima (Luca 24:25-27 ). Dar El trece în continuare de la o slujbă la alta, „făcând binele” fiind ţelul şi misiunea Sa.
Aici totuşi m-aş abate puţin, şi aş remarca faptul că în mijlocul tuturor umilinţelor şi lucrărilor Sale, fie că le găsim aici, fie în alte Evanghelii, gloria personală, divină, va străluci intens pe alocuri. Căci acest Slujitor este Iehova. În chipul unui rob, ascultător până la cel mai adânc, cel mai perfect punct al golirii de sine, totuşi El era în chip de Dumnezeu, neconsiderând de apucat să fie egal cu Dumnezeu.
El se ocupă de leproşi cum numai Iehova al lui Israel ar fi putut. El hrăneşte miile poporului Său cum doar Iehova (Domnul) din vechime ar fi făcut-o. Elementele naturii s-au aplecat înaintea cuvintelor Sale. Demonii au tremurat înaintea splendorii prezenţei Sale, iar oamenii au simţit-o uneori. El a folosit puterea pentru a înfăptui minuni, pentru a vindeca pe bolnavi, pentru a curăţi leproşii, pentru a învia pe morţi, pentru a scoate demoni; şi, după cum spunea cineva, în timp ce orice om, dacă este împuternicit de Dumnezeu, ar putea să înfăptuiască o minune, nimeni altul decât Dumnezeu poate să folosească puterea pentru a face astfel. Mantaua lui Ilie a căzut pe Elisei; dar, folosind-o, Elisei spune „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?”. În Numele Său, numele lui Isus, ucenicii pe care El i-a trimis au scos demoni. Ei au folosit în Numele Său puterea pe care El le-a dăruit-o. „Şi cei şaptezeci s-au întors cu bucurie, spunând: „Doamne, chiar demonii ni se supun în Numele Tău”. Ce erau toate acestea altceva decât semne ale unei glorii ascunse care era divină!
El poate să ascundă acea glorie care este a Sa, şi să o ascundă adânc sub văluri groase de smerenie şi slăbiciune şi slujire; însă era a Lui, şi se poate manifesta. Şi permiteţi-mi să spun, deşi El Însuşi a ascuns-o, totuşi dacă necredinţa o ascunde vederii sau o interpretează greşit, El nu îngăduie necredinţa într-o astfel de stare. El poate Se odihneşte în prezent sub batjocura şi respingerea oamenilor, însă El nu lasă fără răspuns încetineala cu inima a sfinţilor Săi. Marta a spus „Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da”. Şi iarăşi „Ştiu că va învia ... în ziua de apoi”. Însă Domnul nu îngăduie toate acestea. El mustră astfel de gânduri care umbresc gloria Sa. „Eu sunt învierea şi viaţa”, spune El; „cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată”. Şi El adaugă, cu un înţeles profund adresându-Se stării Martei, „Crezi tu aceasta?” Nu era nici Dumnezeu dând un răspuns cererii lui Isus, nici nu era puterea ultimei zile, în care El să permită gândului Martei să se odihnească. El trebuie să o facă, în gând şi în credinţă, să ajungă la El în locul Său de glorie deplină, personală.
„De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” aparţine aceluiaşi duh. Iar toate aceste sunt binevenite credinţei. Aceasta vede vălul, îl încuviinţează pentru prezent; însă nu va fi, nu va îndrăzni, nu va putea fi nepăsătoare la gloria care se află sub el.
Aceasta totuşi, doar pentru un moment, ca nu cumva să fim mai puţin atenţi la Cel care este astfel în slujire înaintea noastră.
Iar acum (revenind la Evanghelia noastră) putem să observăm mai departe că există o modestie în mijlocul acestor activităţi care împodobesc sau desăvârşesc caracterul Acestui binecuvântat Rob al lui Dumnezeu. La Decapole El îl ia la o parte pe sărmanul om surd; iar când îl aduce la Sine îi deschide urechea, cerându-i să nu spună nimic despre asta.
Marcu 7 .
În ţinuturile Tirului şi Sidonului, deşi nevoile păcătoşilor pot să Îl descopere acolo, ca pretutindeni, totuşi El „dorea să nu ştie nimeni”. Marcu ne spune acest lucru, însă Matei trece peste aceeaşi întâmplare fără vreo aluzie la el.
Şi iarăşi, la Betsaida, El ia de mână un om orb şi îl conduce în afara cetăţii, iar acolo în ascuns îi dăruieşte vederea – şi trimiţându-l vindecat cum era, îi cere să nu se ducă în cetate, nici să nu spună cuiva din cetate.
Marcu 8 .
Căci deşi, ca Martor al lui Dumnezeu, El trebuia să fie ameninţător, şi astfel să confrunte ura lumii, cum citim în Ioan 7:7 , totuşi ca Rob al lui Dumnezeu, aici în Marcu, El Se ascundea, în felul în care am văzut, atât cât Îi permitea slujba Sa. Slujirea nu este niciodată desăvârşită fără aceasta. Un slujitor nu se va face pe sine cunoscut. El îl va face cunoscut doar pe stăpânul său, şi va fi foarte doritor ca alţii de asemenea să nu îl cunoască pe el, ci doar pe stăpânul său. Şi aşa este şi cu Domnul. El Îşi continuă lucrarea; şi dacă mulţimea îşi dă seama, calea Sa va merge mai departe, şi Se va ascunde sub lucrări noi. Aceasta se poate vedea în capitolul 1. Simon şi alţi ucenici L-au urmat în intimitatea Sa spunând „Toţi Te caută”, ca şi cum mulţimea ar fi dorit să Îl facă renumit, să Îl transforme într-un obiect – însă El doar Se ascunde sub lucrări noi, răspunzându-i lui Petru spunând „Să mergem în altă parte, prin aşezările învecinate, ca să predic şi acolo, fiindcă pentru aceasta am ieşit”.
Şi potrivit acestui caracter al umblării Sale, Îl găsim în anumite împrejurări învăluind mai grijuliu gloria Sa în această Evanghelie decât în altele.
În discuţiile cu fariseii despre Sabat El spune despre Sine, în Matei, ca „Unul mai mare decât templul”. Acest lucru este trecut cu vederea aici. Şi, cu privire la aceeaşi întâmplare, atât în Matei cât şi în Luca, domnia Lui asupra Sabatului este argumentată într-un fel care denotă autoritate conştientă. Însă aici este întemeiată doar pe acest fapt, că „Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat”.
Aşadar, deşi în această Evanghelie avem viziunea de pe muntele sfânt, chiar şi aici există ceva din această învăluire a Sa.
Aceasta a fost singura rază a gloriei cereşti care a luminat pe pământ calea tristă a acestui Fiul al omului respins. Duhul Său, este adevărat, a fost întotdeauna în lumina sprijinului Tatălui Său în timpul acestor ani de slujire prin cetăţile şi satele ţării; însă împrejurările Sale printre oameni erau însingurate şi lipsite de bucurie. Însă acest tablou al schimbării la faţă a fost o apariţie a gloriei care a întrepătruns calea Sa pentru o clipă, şi a fost umplut de împărăţiei cerurilor. Însă evanghelistul nostru remarcă ceva la această scenă, care îi este specific. El ne spune că la coborârea Domnului de pe munte, „toată mulţimea, văzându-L, a fost uimită şi, alergând la El, Îl saluta”. Presupun că într-o anumită măsură gloria încă zăbovea asupra Lui, după cum faţa lui Moise a strălucit atunci când s-a coborât de pe muntele Sinai şi a stat iarăşi printre oameni. Aceasta se poate să Îl fi adus pe Domnul într-un loc de onoare; însă doar Îl arată într-un şi mai desăvârşit chip de Rob, care Se goleşte de Sine, sau care nu doreşte faimă. Mantia este dezbrăcată imediat, iar cingătoarea este tot la fel de repede îmbrăcată. Domnul Se întoarce de la salutul mulţimii la suferinţa sărmanului copil mut, al cărui tată l-a adus cu un strigăt de îndurare – atât de desăvârşit era El în duhul slujirii încât nici măcar gloria de pe vârful muntelui, nici saluturile de la poalele lui nu l-ar fi putut slăbi sau întrerupe.
Tot astfel, în aceeaşi împrejurare, atunci când vede mulţimea alergând împreună, de îndată El vindecă pe sărmanul copil, evitând, atât cât putea, popularitatea minunii – iar când copilul este vindecat El îl ia de mână şi îl ridică. Toate acestea sunt specifice Evangheliei după Marcu.
Am remarcat deja că în această Evanghelie, Domnul este mai mult Cel care face decât Învăţătorul. Există totuşi un element de învăţătură, o parabolă, care se găseşte doar aici. Mă refer la parabola seminţei care a crescut în ascuns, din Marcu 4 . Ocupă acelaşi loc în Marcu pe care îl ocupă parabola grâului şi a neghinei în Matei – fiecare dintre ele, în Evanghelia respectivă, urmând parabolei semănătorului.
În acest lucru, aşa mic cum este, se păstreză caracterul Evangheliei după Marcu. Parabola grâului şi a neghinei ne dă o perspectivă asupra Domnului care ocupă locul de autoritate – căci El are atât slujitori cât şi îngeri la dispoziţie, iar El cere recolta după cum doreşte. Parabola seminţei care a crescut în ascuns, din contră, Îl descoperă ocupând locul de slujire, şi nu de autoritate; căci El Însuşi este Cel care mai întâi este Semănătorul, iar apoi Secerătorul.
Aceasta este plin de înţeles. Ceea ce la început ar părea că este o excepţie de la caracterul general al Evangheliei (care nu Îl prezintă atât de mult pe Domnul nostru, aşa cum am mai spus, ca Învăţător), se dovedeşte a fi în deplină concordanţă cu acesta, astfel prezentând o mărturie pentru armoniile sale, sau coerenţa sa divină, într-un mod foarte însemnat.
Iar acum, în încheierea acestei părţi din Evanghelia noastră, şi lăsându-L pe Domnul în aceste scene ale slujirii Sale, vom remarca aici (ceea ce cu adevărat am remarcat deja în altă parte) că El niciodată nu a pretins ceva de la persoanele pe care le-a vindecat. Aceasta se poate în mod asemănător la toţi evangheliştii; însă este un aspect foarte izbitor şi minunat în lucrarea Sa.
El nu a pretins niciodată pentru Sine de la cel pe care l-a vindecat, ca şi când binecuvântarea pe care El a oferit-o ar fi trebuit să Îi aducă un titlu pentru folosul Său. Către unul a rostit „Du-te în pace”; către altul, „Mergi”, altuia „Ridică-ţi patul şi umblă”, către altul „Du-te în casa ta” – sau cuvinte cu un asemenea duh.
El nu l-a lăsat pe sărmanul gadarean să fie cu El, deşi acesta dorea. Pe fiica lui Iair a lăsat-o în sânul familiei ei. Copilul pe care l-a vindecat la poalele muntelui sfânt l-a încredinţat tatălui său. Pe fiul văduvei din Nain, pe care l-a adus la viaţă, l-a încredinţat mamei sale. El nu pretinde nimic pe temeiul a ceea ce El a făcut prin slujire. Harul, aş putea spune, nu se va dezonora pe sine astfel. Natura lui este să dăruiască, şi nu să primească; să împartă cu alţii, şi nu să se îmbogăţească pe sine. Timpul vindecării nu trebuia să fie timpul cererii. Duhul lui Elisei s-a revoltat la gândul de a primi bani, veşminte, oi şi boi, după ce el curăţise pe un lepros. Iar duhul profetului nu era altceva decât o suflare palidă a duhului Fiului. Isus a făcut binele, şi a dăruit, nesperând la nimic. Dacă ar fi fost altfel, harul ar fi fost deficitar tocmai într-una din manifestările lui cele mai minunate. Însă noi ştim că El a venit pentru ca în El şi în căile Sale harul să poată să strălucească, plin de bogăţii abundente şi de gloria care îi aparţine.
El a găsit slujitori în această lume, este adevărat, însă ei erau roadele chemării Sale şi ale puterii Duhului Său – roada, de asemenea, a afecţiunilor aprinse în inimi constrânse de dragostea Lui. El l-a chemat pe Levi, şi Levi L-a urmat; pe Andrei şi Simon de asemenea, şi pe Iacov şi pe Ioan; iar ei L-au urmat. Însă El nu i-a vindecat, ca apoi să pretindă ceva. Maria s-a alipit de El cu dragoste fierbinte, recunoscătoare, căci El scosese şapte demoni din ea. Dar El nu a cerut nimic de la ea. Dragostea unei inimi aprinse a constrâns-o; însă aceasta era cu totul un alt lucru.
Nu cred că putem admira suficient acest lucru. Are o perfecţiune măreaţă în sine. Şi prima datorie a credinţei, precum şi cel mai înalt privilegiu şi cel mai sublim act, este să stea înaintea Lui şi a căilor Sale, în adorare. Ar trebui să însărcinăm inimile noastre să cunoască acest secret. În locul unor întrebări dureroase adresate nouă înşine dacă ne întoarcem în mod potrivit la harul salvator, dătător de viaţă al Fiului lui Dumnezeu, ar trebui să Îl cunoaştem în lucrările Sale ale acestui har. Întâia noastră datorie cu lumina care străluceşte în El este să învăţăm de la ea ce este El – să învăţăm aceasta cu linişte, mulţumitori, cu bucurie, şi nu să începem prin a ne măsura neliniştiţi cu ea, sau să căutăm să o imităm.
sursa: https://comori.org/