Studiu asupra Evangheliei după Marcu. Partea a patra. Capitolul 16. J. G. Bellett

Categorie: Cartile Bibliei
 

În acest capitol avem a patra şi ultima parte a Evangheliei noastre.

Ni-L prezintă pe Domnul Isus în înviere. Este asemănătoare cu Matei 28 , Luca 24 , şi Ioan 20 şi 21, având totuşi, ca şi până acum, caracteristicile ei specifice.

Coborârea îngerului pentru a rostogoli piatra, spaima de moarte a păzitorilor ei, îi sunt specifice lui Matei, iar în meditaţiile precedente ale acelei Evanghelii (Studiu asupra Evangheliei după Matei - J.G. Bellett, n. tr.) am arătat de ce este aşa.

Avem totuşi cuvintele aceluiaşi înger adresate femeilor care au venit la mormânt; pentru că aceasta a fost o expresie a harului, şi era un aspect potrivit evanghelistului nostru. Şi acelaşi grup de femei primesc de la acelaşi înger acelaşi mesaj pe care l-au primit potrivit cu relatarea din Matei, însă cu adăugarea aceasta, că lui Petru îi este rostit numele. „Dar duceţi-vă, spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Cuvintele „şi lui Petru”, sunt adăugate în Marcu - iar aceasta este în conformitate cu harul atent şi plin de compasiune al acestei Evanghelii; căci Petru se poate să fi avut mare nevoie de acea bunăvoinţă specială, grijulie. El se făcuse remarcat într-un mod trist în mijlocul fraţilor săi; iar Domnul său îl face remarcat prin îndurarea Lui în mijlocul aceloraşi fraţi. Toate acestea sunt pline de însemnătate.

Mituirea păzitorilor mormântului de către preoţii cei mai de seamă şi de către bătrânii poporului sunt trecute aici cu vederea. Aşa şi trebuie. Era un aspect de remarcat de către Matei, aşa cum fusese şi rostogolirea pietrei; căci a dus la faptul că „s-a răspândit vorba aceasta printre iudei până astăzi”, şi prin urmare se potriveşte mai degrabă cu scopul Duhului pentru acel evanghelist, decât pentru Marcu.

Aici avem unele descrieri generale ale vizitelor pe care le-a făcut ucenicilor Domnul cel înviat, şi de asemenea, ale faptului că ei erau înceţi cu inima în a da crezare veştii învierii. Iar aici, daţi-mi voie să întreb, ne surprinde această încetineală a inimii? Nu trebuie, aş spune. Este adevărat desigur că ne putem îndoi şi putem spune „De ce ar fi fost pentru noi un lucru atât de incredibil ca Dumnezeu să învieze din morţi?” Însă, din fire, noi nu avem cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum ne spune apostolul, cu privire la aspectul acesta ( 15:34 ). „Este ceva prea greu pentru Domnul?” Nu, însă inimile noastre sunt împietrite. În zilele de odinioară apostolii nu au înţeles minunea pâinilor şi a firimiturilor adunate, doar din cauză că inimile lor erau împietrite (Marcu 6:52 ); şi aici este de vină împietrirea inimii pentru această necredinţă. Şi după cum noi nu gândim din fire cum se cuvine cu privire la puterea Sa, nu gândim cum se cuvine nici cu privire la harul Său. Toţi suntem rătăciţi. Nu suntem dispuşi la a primi vreo veste bună de la Dumnezeu. Învierea lui Isus, rodul deplin al harului divin, este vestită şi dusă peste hotare; însă nu este crezută, tocmai din cauză că inimile noastre sunt împietrite. Carnea poate fi necurată, după cum într-adevăr şi este, coruptă şi violentă de asemenea. Însă pe lângă acestea, pentru a-i da locul şi caracterul ei desăvârşit de răzvrătire, trebuie să spunem mai departe, că refuză mesajul harului şi mântuirii de la Dumnezeu. Iar unul dintre roadele sigure şi dulci ale unei minţi înoite este capacitatea ei de a gândi potrivit şi cu bucurie la Cel Binecuvântat, văzând gloria Lui pe faţa lui Isus. Recunoştinţa unui suflet care s-a întors de la întunecatele şi împietritele căi greşite, este apoi adusă lui Dumnezeu. Şi înseamnă viaţă veşnică pentru noi.

Domnul înviat, aici în Marcu, precum în toate Evangheliile, trebuie să mustre această necredinţă a apostolilor. Însă El o înlătură după cum o şi mustră - şi o şi iartă de altfel; ba mai mult, pecetluieşte acea iertare prin mâna unui martor de o demnitate măreaţă - pentru că El îi pune în lucrare, încredinţându-le onoarea şi puterea numelui Său în faţa oricărei creaturi.

Însă mai departe, doar în această Evanghelie femeile care au venit la mormânt se întreabă cum vor da la o parte piatra de la intrare; căci ele încă nu cunoşteau încă, mai înainte de a sosi a treia zi, că Domnul nu putea să fie ţinut de moarte. După cum tot doar în această Evanghelie Pilat s-a mirat că El era deja mort, atunci când Iosif a venit să Îi ceară trupul. Căci el nu cunoştea că Domnul Îşi va da duhul (vezi Ioan 19:28-30 ; Fapte 2:24 ).

Gândurile fireşti ale sfinţilor îi aşează în aceeaşi categorie cu gândurile şi raţionamentele fiilor oamenilor. Ca şi în aceste exemple. Pilat şi femeile evlavioase se află în aceeaşi ignoranţă. Însă harul este întotdeauna din belşug. Femeile la mormânt sunt învăţate şi mângâiate; iar ucenicii sunt însărcinaţi să poarte numele Domnului lor în toată lumea.

Însărcinarea aici, totuşi, îşi are propriul ei caracter, precum toate celelalte. Doar le dă apostolilor o lucrare pe care să o facă. „Mergeţi în toată lumea”, le spune Domnul lor, „şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia. Cine va crede şi va fi botezat va fi mântuit; şi cine nu va crede va fi condamnat”.

Nu este contemplată aici învăţarea tuturor naţiunilor, ca în Matei, pentru gloria Acelui care de acum a îndeplinit toate lucrurile şi este înălţat. Este o mărturie universală cu acceptare parţială - rezultatul obişnuit al slujirii în Evanghelie. După cum se spune despre lucrarea lui Pavel la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor - „Şi unii erau convinşi de cele spuse, dar alţii nu credeau.” Prin urmare forma pe care o ia aici încredinţarea apostolilor de către Domnul lor înviat doar contemplă slujirea şi rezultatele ei, şi este astfel în deplină concordanţă cu întreaga Evanghelie.

Încă şi mai izbitor, Domnul Însuşi, deşi pe cale să fie glorificat în ceruri, după cum ne spun cuvintele de încheiere, este văzut de asemenea în slujire. Căci aici, şi doar aici, citim aceasta - „Domnul deci, după ce le-a vorbit, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau”. Astfel se încheie Evanghelia noastră în felul în care a şi început, şi pe care l-a păstrat de la un capăt la celălalt. A început cu Domnul în slujire - „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu” - se încheie descoperindu-ne pe El, deşi ascuns şi glorificat în ceruri, ca încă „lucrând”. Isus este în lucrare, fie fiind Cel respins printre oameni pe pământ, fie Cel primit la dreapta lui Dumnezeu în ceruri, unde toate stăpânirile şi autorităţile şi puterile Îi sunt supuse. El „umbla din loc în loc făcând bine”. El a găsit cu cale într-adevăr să vină printre noi, nu sa I se slujească, ci să slujească. Pe Unul ca Acesta îl priveşte mai întâi Duhul Sfânt în Evanghelia după Marcu, şi tot astfel Îl are în vedere până la sfârşit.

Această Evanghelie îşi are locul foarte potrivit după cea a lui Matei, şi înaintea celor ale lui Luca şi Ioan; deşi după cum am remarcat la început, ar putea fi privită ca fiind ultima. Urmează după cea a lui Matei; deoarece acolo Isus ca Mesia încearcă pe Israel - iar acesta era primul lucru pe care trebuia Domnul să îl facă, la venirea Lui în această lume - şi Îşi urmează drumul Său sfânt, minunat. Am văzut acest lucru în studiul precedent despre Matei. Precedă Evangheliile după Luca şi după Ioan; pentru că Domnul Isus este aici în Marcu, Robul harului şi plăcerii Tatălui în Israel; în Luca El ocupă un loc mai măreţ, ca Învăţător şi ca Omul uns, ocupându-se mai degrabă în mod moral de oameni; iar în cele din urmă în Ioan El Se ridică la ceruri, în har divin, în singurătate şi suveranitate, ocupându-Se de păcătoşi.

Vom lăsa prin urmare fiecare Evanghelie exact acolo unde este pusă de mâna lui Dumnezeu; şi le primim exact cum sunt ele de la Duhul Sfânt. Lumânarea a fost aprinsă, şi aşezată în sfeşnic. Doar prin credinţă putem să o cunoaştem ca lumina Domnului, să mergem la lumina ei prin întunericul acestei lumi prezente, aşteptând acea lume care va veni, a cărei martor strălucitor şi care nu dă greş este.

sursa: https://comori.org/