Studiu asupra Evangheliei după Marcu. Partea a doua. Capitolele 11-13. J. G. Bellett

Categorie: Cartile Bibliei
 

Domnul este văzut aici prezentând împărăţia către poporului Său Israel. În mod necesar, prin urmare, vedem aici aceeaşi expunere a rangului de împărat, cu această ocazie, ca şi în alte Evanghelii - pentru că aceasta a fost împrejurarea care a constituit acea ocazie. Totuşi, în relatarea lui Marcu există un stil mustrător care o distinge.

Astfel învăţăm că la intrarea Lui în cetate, şi la suirea Lui la templu, deşi El era acolo ca Împăratul, iar cu râvna pentru casa lui Dumnezeu îi scotea afară pe cei care o transformaseră într-o casă de comerţ, totuşi mai înainte a făcut astfel: „S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur”. În Matei El este văzut ca acţionând de îndată asupra întinatei stări - însă aici, aşa cum ne arată această mică acţiune, El are calmul şi rezerva Aceluia care va da răgaz acelei scene să Îi afecteze privirea şi inima, mai înainte ca mâna Sa să înceapă judecata. Iar acesta este un alt exemplu ale simţămintelor sau sentimentelor lui Isus în această Evanghelie. El a intrat personal în această scenă cu privirea Sa, şi nu a acţionat doar în mod judiciar. Era în aceasta ceva din răbdarea divină, ceva din încetineala lui Dumnezeu de a socoti răul - după cum a spus El în alte vremuri, cu privire la Sodoma: „voi coborî acum şi voi vedea dacă au făcut în totul după strigătul care a venit la Mine; şi, dacă nu, voi şti”.

Aceasta desigur dă o înfăţişare atenuată, moderată, actului de judecată asupra templului; distingând-o, în descrierea lui Marcu, de tonul autorităţii prompte şi de hotărârea pe care ne-o transmite Matei.

Şi iarăşi, în decursul acestor capitole, este ceva specific în atenţia pe care evanghelistul i-o acordă cărturarului care Îl întreabă pe Domnul cu privire la prima poruncă. El ne îngăduie să învăţăm exerciţiul sufletului acelui om. Matei ne spune doar că el a venit să Îl ispitească pe Domnul, ca unul din reprezentanţii poporului răzvrătit; însă Marcu ni-l prezintă din punct de vedere moral şi personal, exprimând ce se petrecea înăuntrul său - iar apoi ne arată de asemenea, cum îl întâmpină Domnul, în acelaşi fel, moral şi personal, spunându-i „Tu nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”.

Cât de plăcut este inimii să citească aceasta! Cât de primitoare ne sunt aceste cuvinte ale Domnului Însuşi cu privire la unul din aspectele sau stările sufletului! Ne spune (iar taina ne este profund binevenită) că luminile şi umbrele împărăţiei dinăuntru se află toate sub privirea Sa, şi că El ştie cum să le aprecieze. Se pare că fusese o cercetare bruscă a duhului acestui om. El venise să Îl ispitească pe Domnul dar mai înainte de a pleca el nu era departe de împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă în duh el fusese într-o călătorie; sufletul său a făcut un drum un drum profund de însemnat. Ne poate aduce aminte de tâlharul care s-a pocăit în timp ce murea; căci el, potrivit lui Matei, se pare că se alăturase tovarăşului său în ocărârea lui Isus, iar apoi, potrivit lui Luca, a sfârşit prin a se încrede şi a-L chema pe Isus.

Iar în încheierea acestei scene de cercetare împărătească, aşa cum am putea să o numim, Domnul nu ocupă scaunul de judecată în Marcu aşa cum o face în Matei. El trece foarte rapid prin întregul act de dreptate judiciară. El nu rosteşte împotriva poporului nelegiuirile de care ei erau atunci vinovaţi şi condamnaţi, şi astfel lasă deoparte sentinţa legii. Aceasta se face cu minuţiozitate în Matei. Aici toate acestea sunt relatate într-un verset sau două; iar El Se întoarce îndată de la toate acestea, şi priveşte dincolo de ele, pentru a vedea o sărmană văduvă care îşi dăruieşte cei doi bănuţi, care erau întreaga ei avere, vistieriei lui Dumnezeu.

Marcu 13 corespunde capitolelor 24 şi 25 din Matei. Este măreaţa cuvântare profetică a Domnului cu privire la Israel - Israel care de acum Îl lepădase complet, în mod solemn. Ei Îl văzuseră pe Împărat, însă El nu era în ochii lor „Împăratul în frumuseţea Lui” (Isaia 33:17 ). Braţul Domnului le-a fost descoperit; însă după aprecierea lor era o rădăcină dintr-un pământ uscat. Acum trebuie să intervină judecata şi să-şi preia cursul, mai înainte ca împărăţia să fie restaurată în Israel.

În acest capitol, ca şi în celelalte, se păstrează stilul lui Marcu. Există o expresie foarte puternică a caracterului Domnulu de umil, golit de sine, rob, pe care nu o găsim altundeva. Mă refer la cuvintele Domnului din versetul 32, „nici Fiul”.

El vorbea despre cunoaşterea timpurilor şi vremurilor, şi nu revendică această cunoştinţă pentru Sine. Şi astfel a devenit El în întregime un Rob. Încredinţarea tainelor nu îi aparţine unui rob. Domnul Însuşi ne spune aceasta în alt loc (Ioan 15:15 ); şi prin urmare, El nu Îşi însuşeşte cunoaşterea unor astfel de taine.

El a luat chipul unui rob, şi cu acel chip, calităţile şi atributele care îi erau asociate; iar printre ele, această renunţare la cunoaşterea detaliilor şi a sfaturilor, ca acelea pe care Tatăl le va îndeplini în propria Lui putere.

Iar pe lângă acestea, împărăţia la care El se referea în timp ce vorbea despre acestea, o va primi cândva ca Rob. Nu va fi a Lui pur şi simplu printr-un drept divin; este răsplata pentru truda Aceluia care a fost ascultător chiar până la moarte. De aceea toate premisele ei aşteaptă, nu după plăcerea Sa, ci după a Tatălui. Locurile de onoare de la stânga Sa şi de la dreapta Sa aşteaptă deci, după cum spune El în altă parte (Matei 20:23 ); iar timpul arătării ei aşteaptă în acelaşi fel, după cum spune El în acest loc: „despre ziua aceea sau despre ceasul acela, nimeni nu ştie: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Hristos ia în posesie împărăţia ca Fiu şi Moştenitor al lui David, ca Cel care are drept de răscumpărare asupra oamenilor, şi ca Rob al lui Dumnezeu; nu printr-un drept divin ci printr-unul omenesc; şi prin urmare spune El în cel mai potrivit mod „nici Fiul”, cuvinte care nu se referă la persoana Fiului ci la caracterul împărăţiei, după cum într-adevăr trebuie să înţelegem şi noi îndată; pentru că Domnul nu vorbeşte despre Sine în acel moment, ci despre stabilirea sau începutul împărăţiei.

Împărăţia va fi a Lui ca Fiu al omului. Omului I se va supune „lumea care va veni” (Evrei 2 ); şi Dumnezeu este Acela care va face toate acestea. Orice limbă va mărturisi pe Isus ca Domn, însă aceasta va fi pentru gloria lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2 ). Aşadar aceste cuvinte „nici Fiul, ci numai Tatăl”, în timp ce menţin înaintea noastră caracterul distinct al acestei Evanghelii, pun în vedere de asemenea o taină profundă şi plină de interes.

Şi putem să observăm de asemenea cum Se numeşte Domnul pe Sine în versetul 35, „stăpânul casei”. În locul corespondent din Matei regăsim „Domnul vostru”, un titlu de o mai mare importanţă.

Aşadar în încheiere, El li se adresează apostolilor din locul de slujire, într-un mod mult mai distinct decât o face în acelaşi loc fie în Matei fie în Luca. Le este dat de lucru fiecăruia dintre ei, iar portarului i se porunceşte să vegheze; iar acest lucru este specific Evangheliei după Marcu. Însă putem observa pe de altă parte, că apostolilor nu li se dau ranguri înalte ca în Matei. Nu regăsim onoarea specială oferită lui Petru în mijlocul lor, nici tronurilor celor doisprezece peste seminţiile lui Israel. Iar toate acestea, prezenţa a ce primim, absenţa a ce nu primim, oricât de mici ar putea fi atingerile şi mângâierile scriitorului Duhului, totuşi ele sunt toate caracteristice, şi minunate în timpul şi vremea lor.

Şi pe măsură ce Domnul aici, într-un mod foarte concis (după cum am remarcat) acuză şi condamnă poporul iudeu, deşi aceasta este redat complet şi în mod solemn în Matei, astfel toate acele parabole, a celor zece fecioare, a talanţilor, şi a Împăratului care desparte de pe tronul Său oile şi caprele, care sunt imagini ale marilor fapte de judecată ale lui Hristos, sunt trecute aici cu vederea.

Umile sunt căile Lui în această Evanghelie! Pline de îndurare şi slujire! Căile Unuia care a pus deoparte mantia Sa de onoarea, şi S-a încins cu o cingătoare. Toate arată harul Lui variat în perfecţiunile lui; şi pe lângă siguranţa simplei, fericitei, arzătoarei Sale dragoste personală pentru noi, nimic nu ajută mai mult inima în dorinţa ei de a fi cu El decât această descoperire a gloriei Sale morale pe care ne-o oferă cele patru Evanghelii. Am auzit despre cineva care, urmărind această glorie aici, a fost auzit plângând în hohote, cu lacrimi şi afecţiuni, „O! Dacă aş fi fost cu El!”

De aceasta avem nevoie, şi pe care o putem dori cu înfocare, preaiubiţilor.

sursa: https://comori.org/