Categorie: Cartile Bibliei
Versetele 1 - 2 - „Toţi câţi sunt robi sub jug să-i socotească pe stăpânii lor vrednici de toată onoarea, ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie hulite. Şi cei care au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască pentru că sunt fraţi; ci mai mult să le slujească, pentru că cei care au parte de buna lor lucrare sunt credincioşi şi preaiubiţi. Învaţă-i şi îndeamnă-i acestea”.
Aceste versete conţin instrucţiuni pentru sclavi. Este vorba mai întâi de raporturile lor cu stăpânii necredincioşi, în timp ce vorbind tuturor scavilor, apostolul se adresează numai celor care fac parte din casa lui Dumnezeu. În descrie ca asemenea unor vite de povară, într-o poziţie completă de dependenţă şi de inferioritate faţă de oamenii liberi. Departe de a se răzvrăti împotriva stăpânilor lor, chiar dacă purtarea lor este tiranică, ei trebuie să-i servească vrednici de toată onoarea. Am văzut mai sus (5:17) ce înseamnă acest cuvânt. O asemenea recomandare are o mare însemnătate. Nu este vorba aici de o supunere forţată sub un jug suferit cu enervare, ci sclavul creştin recunoaşte stăpânul său, oricare ar fi el, toată onoarea, şi îi aduce din punct de vedere moral şi efectiv orice serviciu. În ce scop? Pentru ca Numele lui Dumnezeu al cărui purtători sunt aceşti sclavi, şi doctrina, semn distinctiv al casei credinţei din care fac parte, să nu fie blasfemiate de aceşti stăpâni necredincioşi. Aceşti sclavi creştini aşezaţi de Dumnezeu la asemenea stăpâni pentru a-i face pe aceştia din urmă să cunoască şi Numele Său şi doctrina lui Hristos, încredinţată, ca mărturie, casei lui Dumnezeu aici jos; doctrină pe care este întemeiată toată viaţa practică a creştinului.
Apostolul se adresează apoi sclavior care au stăpâni credincioşi. Ei ar fi poate în pericol să se comporte faţă se ei contrariu atitudinii lor faţă de stăpânii necredincioşi, adică să-i dispreţuiască. Un asemenea sentiment ar denota carnea ridicându-se împotriva autorităţii stabilite de Dumnezeu şi ar contrazice toate principiile sfinte doctrine. Sclavul, în loc să se ridice la nivelul stăpânului său creştin sau să-l coboare la propriul său nivel, trebuie să fie foarte fericit să-l slujească şi să-i placă s-o facă, pentru că un asemenea stăpân este un credincios cu privire la mărturia sa faţă de Domnul, şi un preaiubit pentru inima lui Dumnezeu în mijlocul familiei creştine. Acest îndemn i se cuvenea lui Timotei, ca şi învăţătură pe care o cerea, pentru că şi unul şi cealaltă făceau parte din darul acestui scump fiu al apostolului (4:13).
Versetele 3 - 5 - „Dacă cineva dă o învăţătură străină şi nu se ţine de cuvintele sănătoase, de cele ale Domnului nostru Isus Hristos, şi de învăţătura cea potrivit evlaviei, este îngâmfat, neştiind nimic, ci fiind bolnav de întrebări fără rost şi lupte de cuvinte, din care provin: invidie, ceartă, defăimări, bănuieli rele, certuri permanente ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig”.
Iată deci ce avea Timotei de învăţat îndemnându-i pe sclavi. Cel care învaţă astfel şi nu se ţine de sfintele cuvinte ale lui Hristos, ca şi de doctrina Lui, este un îngâmfat şi un neştiutor, pentru că doctrina are în vedere evlavia, are ca ţintă să producă relaţii de teamă şi de încredere între suflet şi Dumnezeu, şi tot ceea ce nu are acest caracter nu poate fi doctrina lui Isus Hristos. Întotdeauna doctrina trebuie să ne readucă să cultivăm relaţiile noastre cu Dumnezeu, să ne bucurăm de ele şi să facem să reiasă caracterul Lui înaintea lumii. Cel care nu urmează această cale este, cum am spus, un îngâmfat, cu totul ignorant în ceea ce priveşte ţinta şi gândurile lui Dumnezeu. Ne certăm asupra cuvintelor, dovadă a unui trist declin în casa lui Dumnezeu. Rezultatul nu poate fi nici pacea, nici dragostea, ci triste certuri de unde iau naştere sentimentele rele care umplu inima de răutate, de ură şi de amărăciune. Starea vrednică de ură, rezultată din stricăciune, stare a sufletelor complet străine de adevăr, şi mai mult, care caută să tragă un profit material din această aparenţă de evlavie pe care şi-o dau, intrând în dispute religioase care nu au nimic de-a face cu doctrina evlaviei. Ura, nemulţumirea produsă de aceste dispute, uitarea completă a relaţiilor cu Dumnezeu, îi caracterizează pe aceşti oameni.
Versetele 6 - 8 - „Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea”.
Ce contrast între omul din versetele 3 - 5 şi credinciosul fidel din versetele 6 - 8! Este, într-adevăr, un mare câştig în aceste două lucruri: evlavia care are promisiunea vieţii şi de acum şi a celei viitoare (4:8), şi mulţumirea sufletească care nu caută folosul ei în lucrurile de aici jos. Creştinul, nemulţumit în duh, ştie foarte bine că nu va lua nimic din aceste lucruri, de care i-ar putea fi dat să se bucure pentru un timp; se va păzi prin urmare să-şi pună inima în ele. Acel creştin este simplu. Avându-şi tot interesul în cele viitoare care îi sunt promise, este din plin satisfăcut că Dumnezeu îi asigură aici jos hrana şi îmbrăcămintea şi se bucură de ele cu mulţumiri. Orice alt lucru este mai degrabă o piedică pentru el, pentru că ştie că nu poate lua nimic din această lume în care nu a adus nimic (Psalmul 49:17 ; Eclesiastul 5:15 ), şi dacă s-ar fi ataşat de aceste lucruri, acestea ar fi legături pe care într-o zi ar trebui să le rupă. Trăind în lucrurile eterne în care evlavia este un câştig, şi ştiind că posesia lucrurilor vizibile i-ar împărţi inima între cele două medii, pământul şi cerul, evlavia preferă lucrurile nevăzute care sunt eterne, căci din primele nu va rămâne nimic şi nu vom lua nimic în eternitate. Folosul real al evlaviei nu este cel că oamenii se ambiţionează, lăsându-se pradă disputelor lor zadarnice şi discuţiilor religioase prin care cred că vor dobândi reputaţie, folos şi profit; adevărata pietate introduce întotdeauna mai mult sufletul credinciosului în bucuria relaţiilor sale cu Dumnezeu şi îşi va găsi încununarea când ne vom bucura de aceste relaţii fără niciun nor.
Versetele 9 - 10 - „Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri”.
Deci în mod general, pentru că apostolul vorbeşte de asemenea, în versetul 10, de oamenii din casa lui Dumnezeu, cei care caută să dobândească bogăţie cad în tot felul de rele. (Vă voi vorbi mai târziu de cei care sunt bogaţi potrivit cu dispensaţiile guvernării lui Dumnezeu faţă de ei şi îi va trata în cu totul alt mod (v. 17). Această dorinţă şi această căutare a banilor îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Putem detalia toate mizeriile care sunt pentru lume şi pentru creştini consecinţa dragostei de bani.
1. ispita şi o cursă în care cad;
2. mai multe pofte nebune şi vătămătoare, când îşi pot acorda obiectul poftelor lor, dorinţe pe care firea lor rea va căuta neapărat să le realizeze;
3. ruina materială şi morală, apoi pieirea eternă sunt consecinţa lor. Omul a crezut că se satisface prin bogăţii şi iată că este pierdut, departe de Dumnezeu, în abis!
Unii dintre cei care aparţin casei lui Dumnezeu au umblat după aceasta. Urmarea pentru ei a fost mai mult decât distrugeri materiale: s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri, dureri neîncetate prin ameninţări cu ruina, prin griji neîncetate. Dar mai mult, s-au rătăcit de la credinţă. Această stare nu este nici naufragiul de la credinţă (1: 19), nici depărtarea de la credinţă (4: 1), nici chiar tăgăduirea credinţei (5: 8), sau lepădarea credinţei dintâi (5: 12), - stare mai puţin gravă poate decât precedentele, dar care afundă suflerul creştinului într-o mizerie fără nume. S-au înstrăinat, s-au depărtat, s-au rătăcit de la credinţă pentru a nu o mai găsi niciodată. Pentru ei, ea şi-a pierdut savoarea, tot interesul (nu este vorba aici de ansamblul adevărurilor care o alcătuiesc), pentru că aceşti creştini au înlocuit-o cu interesul pentru lucrurile cele mai acaparante, deşi cele mai josnice ale acestei lumi. Credinţa rămâne fericirea, scăparea, desfătările celor care i-au rămas credincioşi şi care sunt purtătorii mărturiei lui Dumnezeu aici jos. Când aceştia vor fi pe cale de a părăsi această lume pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, vor fi ei găsiţi îmbrăcaţi? Întrebare plină de angoase! Unde va fi răspunsul? Unde va fi cununa lor? Pierdută, dată altora! Cine dintre noi, creştinii, ar îndrăzni să dorească bunăstarea bogăţiilor, dând-o în schimbul bucuriei, siguranţei şi păcii pe care o dă posesia lucrurilor cereşti?
Versetele 11 - 12 - „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori”.
Apostolul revine acum la scumpul său Timotei. „Dar tu, om al lui Dumnezeu”, îi spune el. Acest termen, atât de des folosit în Vechiul Testament, se aplică întotdeauna oamenilor având o misiune specială din partea lui Dumnezeu, misiune care are un caracter profetic ca emanând direct de la Însuşi Dumnezeu. Aşa erau profeţii Ilie şi Elisei, bătrânul profet din 1. Împăraţi 13 , ca şi Moise, profetul legislator, sau David, profetul împărat. Toţi primesc cu titlul de profet pe cel de om al lui Dumnezeu (conform 2. Petru 1:21 ).
În Noul Testament acest titlu nu se întâlneşte decât de două ori, aici şi în 2. Timotei 3:17 unde i se aplică mai întâi lui Timotei, apoi celui care, hrănit cu Cuvântul, este însărcinat precum Timotei cu o misiune specială în această lume. Se vede importanţa misiunii acestuia din urmă, pentru că-i fusese încredinţată cu o solemnitate deosebită, după cum mărturisesc aceste două epistole. Timotei trebuia să vegheze asupra doctrinei învăţând cum trebuiau să se poarte în Adunarea Dumnezeului celui viu, dar trebuia să se poarte el însuşi în primul rând într-un mod care să servească de model celorlalţi. Astfel încât, reprezentându-L pe Dumnezeu înaintea fraţilor săi, Timotei trebuia să etaleze un caracter care să-l facă să fie recunoscut ca atare. Acest caracter se arăta în aceea că Timotei trebuia să fugă de lucrurile despre care apostolul tocmai a vorbit şi să le urmărească pe cele pe care avea să le enumere.
Şi ce trebuia el să urmărească?
1. Dreptatea, această dreptate practică, lepădându-se de păcat şi neîngăduindu-i să se introducă în căile noastre.
2. Evlavia, legăturile de intimitate cu Dumnezeu, bazate pe teamă şi pe încredere, legături imposibile fără dreptate.
3. Credinţa, această putere spirituală prin care considerăm ca adevărat orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu şi prin care pricepem lucrurile nevăzute.
4. Dragostea, însuşi caracterul lui Dumnezeu, cunoscut în Isus Hristos, şi manifestat de cei care iau parte la natura divină.
5. Răbdarea care face să străbatem şi să îndurăm toate greutăţile în vederea ţintei glorioase care trebuie atinsă.
6. BlândeţeaDuhului, incoruptibilitatea unui duh bând şi liniştit care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1. Petru 3:4 ).
La toate acestea apostolul adaugă două recomandări stăruitoare. Mai întâi: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei”. Este vorba aici de lupra în arenă (1. Corinteni 9:25 ), la care suntem chemaţi pentru a câştiga premiul care este păstrarea adevărului. Despre această luptă putea să zică apostolul în momentul isprăvirii vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa” (2. Timotei 4:7 ).
A doua recomandare care se leagă de prima este: „Apucă viaţa eternă”. Viaţa eternă nu este aici această viaţă pe care o posedăm avându-L pe Hristos, „Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă”, această viaţă divină care ne este comunicată prin credinţa în El şi care ne introduce, de aici jos, în comuniunea Tatălui şi a Fiului. Ea ne este prezentată în acest pasaj ca bucuria finală şi definitivă a tuturor binecuvântărilor cereşti, răsplată a luptei cele bune a credinţei. Cu toate acestea, aceasta nu este ca în Filipeni 3:12 o ţintă care nu este atinsă, pe care creştinul o urmăreşte şi pe care caută să o apuce. Apostolul vrea, chiar în timpul acţiunii acestei lupte, ca această ţintă să fi fost apucată ca o mare şi absolută realitate: posesia şi bucuria actuale prin credinţă, a tuturor lucrurilor care aparţin vieţii eterne. Ce har când viaţa eternă a fost apucată în acest mod. Pentru asemenea binecuvântări fusese Timotei chemat. Apostolul ne face să ne întoarcem la începutul slujbei scumpului său copil în credinţă. De-abia fusese pusă înaintea lui perspectiva unei vieţi neavând decât o ţintă şi un obiect, cel pe care apostolul şi l-a pus el însuşi (2. Timotei 4:7 ), că şi mărturisesc „buna mărturisire înaintea multor martori”. Mărturisirea lui se raporta la viaţa eternă, apucată ca fiind principalul chemării creştine. Chemarea făcea din Timotei campionul acestui adevăr. numeroşii martori nu erau lumea, ci cei care făceau parte din Adunarea Dumnezeului celui viu în mijlocul căreia urma să se desfăşoare slujba lui, prin învăţătura şi îndemnurile lui.
Versetele 13 - 16 - „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel care le păstrează pe toate în viaţă, şi a lui Hristos Isus, care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire, să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos; pe care, la timpul ei, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, El care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui să fie onoare şi putere eternă! Amin.”
Aceste versete sunt ca un rezumat al scopului întregii epistole. „Îţi poruncesc” zice apostolul. Timotei primise o poruncă din partea lui şi trebuia să se conformeze. Fiind rânduit pentru a-l reprezenta pe apostol în absenţa lui, trebuia să poruncească el însuşii (1:3,5,18; 4:11; 5:7; 6:17). Ceea ce Pavel îi poruncea lui Timotei, o făcea în Dumnezeul Creator, e care Îl invoca precum pe Cel care a adus totul la existenţă pe când nu era încă niciuna dintre lucrările Lui, şi care S-a făcut cunoscut unor fiinţe infime ca noi printr-un act care denotă toată buna Sa plăcere în oameni. Nu este acesta un motiv suveran pentru a asculta? Dar, ceea ce porunceşte apostolul, o făcea şi înaintea lui Hristos Isus devenit om, „care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire”. Îi putea fi indiferent guvernatorului roman că Isus era Împăratul iudeilor şi o dovedeşte pe de o parte zicând: „Oare sunt eu iudeu?” (Ioan 18:35 ), pe de altă parte scriind: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19:19 ) pe titlul de pe cruce. Dimpotrivă, nu-i este indiferent lui Pilat, prieten al lui Cezar, că pe lângă împărat, un alt om avea pretenţii la regalitate. Respins de iudei ca Împărat, Domnul atribuie, înaintea lui Pilat, o cu totul altă întindere Împărăţiei Sale când zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36 ), adică are ca domeniu exclusiv o sferă în întregime cerească. Dar adaugă: „Acum Împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18:36 ). El vorbeşte despre revendicarea mai târziu aici jos a unei Împărăţii mai vaste decât cea a Împăratului iudeilor, şi aceasta este ceea ce îl nelinişteşte pe Pilat şi îl face să zică: „Atunci, eşti Tu Împărat?” La această întrebare Isus răspunde: „Tu zici că Eu sunt Împărat” (Ioan 18:37 ). Aceasta însemna să mărturisească pentru adevăr, oricât ar fi costat, păstrând cu orice preţ caracterul regalităţii, pentru că adaugă: „Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr” (Ioan 18:37 ). De fapt, a-Şi declara regalitatea prin naştere (Matei 2:1,2 ) înaintea lui Pilat, prieten al lui Cezar, dar o regalitate depăşind cu mult limitele iudaice, însemna a-şi semna El Însuşi sentinţa la moarte. Această mărturisire era buna mărturisire înaintea lui Ponţiu Pilat, din pasajul nostru.
Această bună mărturisire, am văzut, Domnul nu putea să nu o facă fără a fi necredincios adevărului pentru care venise să mărturisească în această lume, El care venise aici jos pentru a-l face cunoscut. Regalitatea Lui făcea parte din El şi dacă ar fi ezitat un moment înaintea acestei mărturisiri, nu ar mai fi putut adăuga: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37 ). Mărturisirea că era Împărat se lega deci în mod intim de faptul că venise în lume ca să mărturisească pentru adevăr.
Buna mărturisire a lui Timotei înaintea multor martori creştini care puteau să o certifice, nu-i punea viaţa în pericol. Ea nu era nici mărturia pentru adevăr; pentru adevărul întreg. Era buna mărturisire a binecuvântărilor imense ale credincioşiei, binecuvântări apucate de Timotei în mărturia creştină căreia îi închina de atunci înainte slujba lui. Buna mărturisire a lui Hristos înaintea lui Ponţiu Pilat era mărturia adevărului, din care regalitatea prezentă şi viitoare a lui Hristos, mult mai importantă decât regalitatea iudaică, făcea parte, fiindcă „harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Nimic nu-L putea întoarce pe Domnul de la mărturisirea întregului adevăr, nici chiar moartea.
Dar ce imens privilegiu pentru Timotei să fie asociat ca Mărturisitor cu Domnul Isus, unul mărturisind că a apucat ţinta pe care nimic nu i-o putea smulge, celălalt mărturisind tot adevărul, pe care nici moartea nu-L putea face să-l părăsească!
În versetul 14 apostolul îi porunceşte lui Timotei să păzească porunca, adică ceea ce tocmai îi poruncise: „Fugi, urmăreşte, luptă, apucă”. El era aşezat ca realizând aceasta înaintea martorilor credincioşi şi înaintea lumii. Trebuia să le păzească „fără pată, fără vină”. Dimpotrivă, apostolul zice în versetul 20: „O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat”. Acesta este rezumatul conţinutului întregii epistole. Apostolul spusese deja, dar cu privire la o latură restrânsă a slujbei lui Timotei, adică despre purtarea lui faţă de bătrâni: „Să păzeşti aceste lucruri fără prejudecată” (5:21).
Cât despre poruncă, Timotei trebuia s-o păzească „fără pată”, fără nicio alterare; şi „fără vină”, fără ca cineva să aibă ocazia să-l mustre sau să-l acuze că nu a păzit ce-i fusese încredinţat; dar înainte de toate în scopul de a primi aprobarea Domnului nostru Isus Hristos la arătarea Lui. Se vorbeşte întotdeauna de arătarea şi nu de venirea Domnului, când este vorba de responsabilitate în slujbă. De aceea se poate vorbi „de a iubi arătarea Lui” care este cu toate acestea întotdeauna însoţită de răzbunarea asupra lumii (2. Tesaloniceni 1:8 ). Motivul pentru aceasta este că, dacă „venirea” Domnului este „ziua de har”, arătarea Lui este ziua cununilor, răsplătirii credincioşiei, pentru slujitorii lui Hristos.
Această arătare va fi arătată la timpul potrivit de preafericitul şi singurul Domn, deja numit „fericitul Dumnezeu” în capitolul 1:11. Atunci singurul Domn, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, va arăta această glorie. Despre cine vorbeşte apostolul? Despre Dumnezeu, fără nicio îndoială, dar este imposibil de despărţit unul dintre aceste titluri de celălalt. Dumnezeu este toate acestea când „arată” arătarea lui Hristos; Hristos va fi toate acestea, când va apărea ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Iată a doua oară în această epistolă (conform 1:17) lauda supremă ridicându-se către Dumnezeu în locurile eterne. În primul caz, ca urmare a venirii în această lume a lui Hristos Omul ca Mântuitor; în al doilea caz, ca urmare a arătării Lui ca Domn şi Om victorios. Celui „care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui fie onoare şi putere eternă! Amin.” Despre Dumnezeul personal, etern, inabordabil, nevăzut, este vorba aici, dar noi Îl cunoaştem în Fiul Său Isus Hristos: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă”.
Versetele 17 - 19 - „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata viaţă”.
Mai rămâne o poruncă de adăugat cu privire la cei care, printre ai Săi, Dumnezeu îi favorizează cu bunurile acestei lumi. Este vorba aici de poziţia lor „în veacul de acum”, poziţia care nu are nimic de-a face, sau mai degrabă care este în contrast cu cea a veacului viitor (v. 13 - 16).
Această poziţie nu trebuie să-i înalţe în proprii lor ochi, pentru că mândria bogăţiei este unul dintre viciile cele mai răspândite printre oameni. Creştinii nu trebuie să se lase antrenaţi să se bazeze pe nesiguranţa bogăţiilor care pot să se prăbuşească într-o clipă; ci trebuie să se încreadă în Cel care i-a favorizat din plin dându-le bucuria acestor lucruri. Să-şi folosească bogăţiile ca să facă binele, ele să constea în bogăţii de fapte buna, în promptitudinea de a da, în dărnicie. Acesta este scopul averii care le este dată; ea trebuie să se dezvolte în mărturia virtuţilor care nu s-ar putea arăta decât acolo unde Dumnezeu dă bunuri pământeşti.
„Strângându-şi pentru viitor o temelie bună”. Este vorba de părăsirea celor văzute, deşi sunt rodul bunătăţii lui Dumnezeu, dar date de El alor Săi în scopul de a obţine „o comoară în ceruri” care nu se va sfârşi şi de asemenea „ca să apuce adevărata viaţă”.
Versetele 20 - 21 - „O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, ferindu-te de vorbăriile deşarte, lumeşti şi de împotrivirile fals-numitei cunoştinţe, pe care unii, mărturisind-o, s-au abătut în ceea ce priveşte credinţa! Harul fie cu tine! Amin.”
Timotei este îndemnat să păzească ce i s-a încredinţat. Pe de altă parte, îl vedem pe Pavel încredinţând ceea ce are Domnului, care are puterea de a păzi ceea ce-I dă spre păstrare. În El este viaţa, puterea pentru a o susţine şi pentru a păstra în cer moştenirea gloriei care ne-a fost destinată. Pavel ştia în Cine crezuse. Nu-şi pusese încrederea în lucrare, ci în Hristos, pe care Îl cunoştea bine (2. Timotei 1:12 ). Aici, Timotei este cel care păzeşte ce i-a încredinţat Domnul: administrarea casei lui Dumnezeu prin Cuvânt, prin doctrină, prin exemplul pe care trebuia să-l dea el însuşi. Rolul său nu era să discute cu acei oameni; el trebuia să fugă de discursurile lor îmfumurate şi nelegiuite şi de raţionamentele opuse doctrinei lui Hristos de către aceşti vorbitori care pretindeau că au cunoştinţă. Deja unii care mărturiseau că o au se depărtaseră de doctrina creştină. Ultimul cuvând al apostolului este „har”, favoare divină, asupra fiului său în credinţă, după cum primul său cuvând a fost „har”! (1:2).
sursa: https://comori.org/