Categorie: Cartile Bibliei
Versetele 1 - 2 - „Nu mustra aspru pe un bătrân, ci îndeamnă-l ca pe un tată; pe cei mai tineri, ca pe fraţi; pe femeile mai în vârstă, ca pe mame; pe cele mai tinere, ca pe surori, în toată curăţia”.
Am observat, începând cu versetul 6 al capitolului precedent, instrucţiuni speciale date de către apostol lui Timotei. Aceste instrucţiuni continuă până la sfârşitul epistolei. Le voi rezuma aici în câteva cuvinte.
Fără încetare, Pavel îl îndeamnă pe Timotei să ţină cu sinceritate cont de cele pe care i le recomandă. Astfel (1. Timotei 4:6 ), Timotei trebuie să pună înaintea fraţilor lucrurile care se raportează la libertatea de a folosi alimentele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ai Săi, sfinţindu-le prin Cuvântul Său şi prin rugăciune. În versetul 11 trebuie să poruncească şi să înveţe lucrurile care se raportează la evlavie. În versetul 15 trebuie să se ocupe cu acestea şi să fie totul în ele. Acestea sunt o purtare ireproşabilă şi exercitarea darului care i-a fost încredinţat. În versetul 16, trebuie să rămână în supravegherea de sine şi în învăţătură. În capitolul 5:21 trebuie să păzească ordinea şi disciplina în casa lui Dumnezeu. În capitolul 6:2 trebuie să înveţe cele care se raportează la supraveghetori şi la raporturile sclavilor cu stăpânii lor. În sfârşit în capitolul 6:11, trebuie să fugă de interesele pământeşti şi de toate lucrurile care l-ar putea abate de la calea credinţei.
De ce seriozitate trebuia să facă dovadă Timotei pentru a urma toate îndrumările pe care le primea de la apostol asupra purtării care i se cuvenea, în casa lui Dumnezeu.
Trebuia, el tânărul, ale cărui lucrări în adunarea Dumnezeului celui viu erau de a învăţa şi de a mustra, să ţină seama de omul în vârstă (şi nu conform textului, de bătrân, desemnat prin acelaşi cuvânt). Vârsta este însoţită de incapacitatea de a îndura cuvinte aspre fără a fi zdrobit, mai ales dacă mustrarea este justificată. Se poate întâmpla ca având cele mai bune intenţii, un tânăr înzestrat pentru purtarea adunării, să producă un rău considerabil mustrând pe un bătrân fără cruţare. Am văzut un frate tânăr dând o lovitură de moarte unui bătrân, mustrându-l cu asprime cu privire la greşeli de conduită care cereau o mustrare legitimă. Îndemnul respectuos este la locul lui, şi nu mustrarea aspră. Aceleaşi atenţii li se datorează tinerilor şi femeilor în vârstă. Dragostea care îi consideră pe unii fraţi, pe celelalte ca mame, îndepărtează orice trăsătură care răneşte din îndemn. Cât priveşte femeile tinere, apostolul adaugă caracterul de surori pe care trebuiau să le aibă în ochii lui Timotei, aceste cuvinte: „în toată curăţia”. Sentimentele carnale puteau cu uşurinţă să fie luate în seamă de un tânăr pe care obligaţia de a exercita disciplina îl punea în contact cu elementul feminin. O viaţă petrecută în comuniune cu Domnul, în sfinţenie şi curăţie era o garanţie suficientă împotriva oricărei pofte carnale. Cât de mult aceste recomandări atât de detaliate trebuie să fie dintotdeauna un obiect de meditaţie pentru tinerii pe care Domnul îi cheamă în slujba Lui!
Versetele 3 - 6 - „Onorează pe văduvele care sunt cu adevărat văduve. Dar, dacă vreo văduvă are copii sau urmaşi, ei să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă şi să-i răsplătească pe părinţi, pentru că aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Iar cea care este cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi stăruie noapte şi zi în cereri şi rugăciuni. Dar cea care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă”.
Aceste versete tratează despre văduve în Adunare şi iau în considerare acest subiect până la sfârşitul versetului 16. Cele care sunt demne de toată grija, cât priveşte asistenţa adunării, fie că este vorba de a fi înconjurată cu purtări de grijă respectuoase, fie de a îngriji de nevoile lor (*) sunt cele care sunt cu adevărat văduve (vedeţi şi v. 5, 16), care, nu numai că şi-au pierdut soţul, ci sunt fără copii şi fără urmaşi. În cazul în care au copii sau urmaşi, acestora le revine o îndatorire: ei trebuie „să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă şi să-i răsplătească pe părinţi”. O asemenea prescripţie nu este un ordin legal; ceea ce îndeamnă să fie urmată, este că „aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu”. La fel este, în capitolul 2: 3, privitor la raporturile noastre cu toţi oamenii şi cu autorităţile. Astfel „evlavia”, adică teama de Dumnezeu şi dorinţa de a-I plăcea, se arată nu numai în purtările de grijă ale Adunării; ci a legăturilor de familie, şi sunt baza ordinii în casa lui Dumnezeu, chiar când este vorba de atenţii materiale.
(*) Acelaşi cuvânt este folosit în versetul 17 în legătură cu bătrânii, ca şi în alte pasaje (vedeţi Fapte 28:10 ; Matei 15:4,5 ) şi nu semnifică nicidecum o plată, o leafă, remuneraţii regulate.
În versetul 5, apostolul face un portret al caracterului femeii cu adevărat văduve, aşa cum o consideră şi o apreciază Dumnezeu. Neavând aici jos nimic pe care să se bazeze, „şi-a pus speranţa în Dumnezeu”. Nu speră nimic de la oameni; se ocupă numai cu Dumnezeu. Ce siguranţă! Ce comoară! Dumnezeu este bogat pentru a răspunde sărăciei! Dar, depinzând numai de El, ea este, chiar prin aceasta, în legătură continuă cu El şi „stăruie noapte şi zi în cereri şi rugăciuni”. Ea înţelege această recomandare primordială a rugăciunii din capitolul 2:1. Imensa binecuvântare a unei poziţii fără nădejde din partea omului, este că ne aruncăm zi şi noapte asupre resurselor inepuizabile care sunt în Dumnezeu. În contrast cu văduva adevărată, văduva „care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă”. Potrivit lumii viaţa ei este asigurată şi uşoară; trăieşte din punctul de vedere al pământului, este moartă din punctul de vedere al cerului. Ce trist spectacol!
Versetele 7 - 8 - „Porunceşte şi aceasta, ca să fie fără vină. Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău ca un necredincios”.
Timotei trebuia să poruncească acestea, pentru că apostolul dorea ca văduvele, care trezeau atâta simpatie prin poziţia lor, să fie fără vină. Dorea de asemenea ca nici copiii, nici urmaşii văduvelor să nu fie expuşi acuzaţiei de a fi „tăgăduit credinţa”, adică ansamblul doctrinei creştină, primită prin credinţă şi întemeiată pe dragoste, şi să fie consideraţi a fi mai răi decât necredincioşii. Cel puţin aceştia din urmă sunt insensibili la legăturile de rudenie. Ceea ce ni se spune aici este extrem de sever, dar ne arată importanţa în ochii lui Dumnezeu a devotamentului copiilor Săi în lucrurile materiale. Familia are pentru El o importanţă deosebită. Şi totuşi, să nu uităm, îndatoririle cele mai elementare de familie nu pot fi luate în considerate când este vorba de a-L urma pe Domnul. Numai aici aceste îndatoriri sunt în raport cu conduita creştinului în adunarea care este casa lui Dumnezeu.
Versetele 9 - 10 - „O văduvă, ca să fie înscrisă pe listă, să nu aibă mai puţin de şaizeci de ani, să fi fost soţie a unui singur bărbatm având mărturie în fapte bune (kalos) - dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de oaspeţi, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă i-a ajutat pe cei necăjiţi, dacă a urmărit orice faptă bună (agathos)”
Găsim aici alte prescripţii cu privire la văduve, la vederea bunei ordini în casa lui Dumnezeu. Văduva nu trebuia să fie înscrisă pe lista văduvelor puse în atenţia adunării, decât dacă vârsta ei era înaintată, către bătrâneţe şi excluzând o nouă căsătorie. Nu trebuia să fi fost căsătorită de două ori, ceea ce arăta mai mult o preocupare pământească în viaţa ei trecută, sau satisfacerea dorinţelor ei (v. 11). Trebuia să aibă mărturie de a fi fost activă în fapte bune şi să aibă aprobarea lui Dumnezeu, ceea ce trebuia să le caracterizeze pe femeile sfinte (2:10), şi să spunem, în general, pe femeia potrivit lui Dumnezeu. Sunt detaliate aici aceste fapte bune. Ele constau în educarea copiilor (În aceasta femeia are toată libertatea de a învăţa) - aceasta este familia; în ospitalitate: - acestea sunt faptele bune faţă de străini; în slujirile cele mai umile faţă de sfinţi; în ajutoarele pline de dărnicie faţă de cei persecutaţi; în îndeplinirea oricărei lucrări caritabile, pentru că sunt mai multe decât enumeră apostolul. Acestea, această slujire, această renunţare la sine, această dăruire a propriilor resurse altora, o caracterizează e femeia potrivit lui Dumnezeu, care a învăţat să trăiască pentru aproapele.
Versetele 11 - 13 - „Dar pe văduvele mai tinere să le respingi, deoarece, când se aprind împotriva lui Hristos, doresc să se căsătorească, având vină, pentru că şi-au lepădat credinţa dintâi. Şi totodată se învaţă şi leneşe, umblând prin case; şi nu numai leneşe, ci şi vorbăreţe şi amestecându-se în toate, vorbind ce nu trebuie”.
Aceste versete, până la versetul 16, ne prezintă portretul opus al celei „cu adevărat văduve”, cel al văduvelor pe care Timotei, înlocuindu-l pe apostol în administrarea casei lui Dumnezeu, trebuia să le respingă ca obiect al grijii deosebite ale adunării. Este vorba de văduvele tinere. Există la ele dorinţe; dorinţe ale cărnii; dorinţe ale unei statorniciri pe pământ şi ale bucuriilor pământeşti, cărora se lasă pradă, şi care - înseamnă de fapt să se ridice „împotriva lui Hristos”, pentru că „şi-au lepădat credinţa dintâi”. Această credinţă dintâi le legase de Hristos şi, în consecinţă, le despărţise de tot ce le putea oferi lumea. Vom vedea în capitolul 6: 10 că este la fel cu cei care iubesc banii: „s-au rătăcit de la credinţă”; dar este vorba aici de „credinţa dintâi”, care le caracterizase când primiseră încercarea văduviei lor ca dată de Hristos şi fuseseră convinse că vroia să le lege numai de El. Credinţa dintâi fiind lepădată, aceste văduve tinere, nemaiavând o inimă întreagă pentru faptele bune şi slujirea Domnului, trebuie să umple prin ceva golul care s-a produs în inima lor. Activitatea pentru Hristos şi pentru sfinţi lipsindu-le, îşi creează o activitate închipuită prin care caută să populeze deşertul existenţei lor. Umblând prin case, se dedau flecărelii, amestecându-se în circumstanţele aproapelui, raportându-se la lucruri despre care ar trebui să tacă. Acest tablou este sever, dar acesta este adevărul, şi Dumnezeu nu îl ascunde niciodată.
Versetele 14 - 16 - „Vreau deci ca cele mai tinere (văduve) să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă, să nu dea adversarului niciun prilej de defăimare. Pentru că unele s-au şi întors după Satan. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are văduve, să le ajute şi să nu fie împovărată adunarea, pentru ca ea să le ajute pe cele cu adevărat văduve”.
Tot pasajul acesta ne arată că recăsătorindu-se, o văduvă tânără poate face propria ei voie şi să-L lepede pe Hristos şi interesele cereşti pentru lucrurile pământului; dar ea poate de asemenea, prin acelaşi act, să facă voia lui Dumnezeu şi, în consecinţă, să nu piardă părtăşia cu Domnul. Dacă poziţia văduvei tinere o descalifică pentru a fi înscrisă ca meritând atenţia adunării, care nu admite nici văduvele tinere, nici văduvele care au avut mai mult de un soţ, ele nu sunt mai puţin pe calea voii lui Dumnezeu, dacă se căsătoresc, nu pentru a-şi place lor însele, ci din supunere faţă de această voie. Remediul indicat în versetul 14 este practic şi potrivit lui Dumnezeu.
Este foarte remarcabil de văzut cum Dumnezeu, când este vorba de ordinea din casa Lui, indică amănunţit ceea ce poate apărea de orice dezordine. Aici apostolul exprimă voinţa Domnului ca mandator al Său. Pentru văduvele tinere, căsătoria, copiii, guvernarea propriei lor case, fără de care guvernarea casei lui Dumnezeu ar fi expusă să sufere. Văduva tânără ar evita astfel, ca în capitolul 3:7, cursa diavolului care, dacă ea dă prilejuri de defăimare, se va servi de ele pentru a distruge mărturia şi a se face stăpân pe sufletele care i-au dat prilejul unei conştiinţe rele. Deja unele se întorseseră „după Satan”. Era consecinţa fatală de a se fi aprins „împotriva lui Hristos”.
În versetul 16 găsim ultima recomandare cu privire la văduve, aceasta adresată credincioşilor, bărbaţi sau femei. Ei trebuie să le ajute în vederea intereselor adunării. Trebuia ca poverile acesteia să fie diminuate, nu ca să se poată uşura de o greutate, ci pentru ca ajutorul pentru cele care erau „cu adevărat văduve” (şi am văzut ce înţelege Cuvântul prin acest termen) să poată fi mai abundent.
Versetele 17 - 21 - „Bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură; pentru că Scriptura zice: „Nu lega gura boului care treieră” şi „Vrednic este lucrătorul de plata lui”. Împotriva unui bătrân nu primi acuzaţia decât dacă sunt doi sau trei martori. Pe cei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă. Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus şi a îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lcururi fără prejudecată, nefăcând nimic cu părtinire”.
Apostolul revine acum la bătrâni în instrucţiunile pe care i le adresează lui Timotei. Este vorba onoarea de adus lor, fără să fie vorba de forma pe care trebuie să o îmbrace, că este vorba de respect sau de ajutor material sau de atenţiile de alt fel. Acest cuvânt „onoare” este folosit ca verb pentru atenţiile pe care le merită văduvele în versetul 3 din capitolul nostru, şi ca substantiv pentru onorurile aduse de sclavi stăpânului lor. Felul în care bătrânii se achită de sarcina lor, conducând bine, este menţionat aici. Acelaşi cuvânt este tradus în capitolul 3: 4 prin „conducând bine” când este vorba de a-şi supraveghea propria casă. Felul în care bătrânii se achitau de sarcinile lor de supraveghetori trebuia să fie recunoscut ca demn de „onoare dublă”. Nu este vorba nicidecum aici de o leafă dublă, pentru că nu există o menţiune despre salariu pentru sarcini, mai mult decât pentru daruri. În capitolul 6:1, acelaşi cuvânt nu are decât sensul de tot respectul pe care sclavii îl datorează stăpânului lor, fie în supunere, fie în devotament, fie în serviciile aduse. Aici onoare dublă este adusă îndeosebi bătrânilor când se achită de două sarcini: supravegherea, şi slujirea Cuvântului şi a doctrinei, lucrare dublă care nu era lucrul tuturor bătrânilor, deşi toţi trebuiau să fie capabili să înveţe şi să-i mustre pe împotrivitori (Tit 1:9 . Vedeţi „Studiu asupra lui Tit”, pagina 27).
Apostolul citează (v. 18) Deuteronom 25:4 în sprijinul recomandării sale, pasaj menţionat şi în 1. Corinteni 9:9 pentru a arăta că dând un asemenea ordin Dumnezeu vorbeşte „anume pentru noi”. El citează apoi cuvintele lui Isus Însuşi faţă de ucenicii Lui: „Vrednic este lucrătorul de plata lui” (Luca 10:7 ), ceea ce plasează inspiraţia scrierilor Noului Testament la acelaşi nivel cu cel al scrierilor Vechiului Testament.
Timotei trebuia să vegheze faţă de problema acuzaţiilor aduse împotriva unui bătrân. O însărcinare la vedere aduce uşor la gelozie, prin urmare la vorbe răuvoitoare şi la calomnie. Trebuie să fim apăraţi împotriva a toate acestea şi să urmăm instrucţiunile Cuvântului: „Prin gura a doi martori sau prin gura a trei martori să fie întemeiat un lucru” (Deuteronom 19:15 ; Matei 18:16 ; 2. Corinteni 13:1 ).
Dar pe de altă parte, fiecare fiind supus greşelii, nu trebuia să fie părtinire în favoarea celor care erau în vedere sau în demnitate. Astfel se purtase Pavel cu privire la Petru, care se numeşte el însuşi „bătrân” (1. Petru 5:1 ). Îl mustrase înaintea tuturor (Galateni 2:14 ; 1. Timotei 5:20 ).
Cazul unui bătrân care păcătuia era de două ori serios, pentru că putea, prin influenţa şi autoritatea lui, să-i antreneze la aceasta pe alţii, pe aceeaşi cale. Odinioară Barnaba fusese antrenat în acest fel la prefăcătorie. De aceea trebuia, condamnarea fiind publică, ceilalţi bătrâni să nu fie tentaţi să imite păcatul celui dintâi. Pavel îl ruga fierbinte pe Timotei să păzească aceste lucruri, şi aceasta, în modul cel mai solemn, căci casa era cea a lui Dumnezeu, şi a Domnului Isus Hristos, Căpetenia asupra casei Lui, şi era dată ca exemplu „îngerilor aleşi” care puteau astfel să-L vadă pe Hristos în adunarea sfinţilor. Ce îndemn practic şi cât de important pentru cel care este chemat la o slujbă în casa lui Dumnezeu!
Versetele 22 - 25 - „Nu-ţi pune mâinile în grabă peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Pe tine însuţi păstrează-te curat. Nu mai bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri. Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând inainte la judecată; iar pe unii, de asemenea, ele îi urmează după aceea. Tot aşa şi faptele bune sunt arătate dinainte; şi cele care sunt altfel nu pot fi ascunse”.
Timotei este îndemnat acum să nu-şi pună mâinile în grabă peste nimeni. Punerea mâinilor, când nu venea de la apostol însuşi care avea calitatea pentru a o face, nu conferea niciun dar de har, nici darul Duhului Sfânt (2. Timotei 1:6 ; Fapte 8:17 ). În capitolul 4:14, bătrânii nu-i dăduseră nimic lui Timotei prin acest act. Punerea mâinilor lor exprima binecuvântarea, încuviinţarea, şi o identificare publică cu ceea ce îi fusese conferit lui Timotei de către apostol. Punându-şi mâinile, probabil peste bătrâni, cu toate că aceasta nu se spune aici, în orice caz peste oricine ar fi fost, cu privire la o misiune sau o oarecare slujbă, Timotei se declara solidar cu ei, identificându-se cu slujba sau misiunea lor şi adăuga încuviinţarea lui faţă de însărcinarea, chemarea sau lucrarea lor. Dacă ei păcătuiau, se expuneau astfel la a se face părtaş la păcatele pe care ei le-ar fi comis în exerciţiul funcţiunilor lor. Evitând această cursă întinsă paşilor săi, Timotei se păzea pe sine. Trebuia să nu dea nici cel mai mic motiv unui blam pe care l-ar fi meritat pentru graba lui, pentru că s-ar fi întinat făcându-se părtaş la păcatele altora.
Recomandarea din versetul 23, de a folosi puţin vin, mi se pare că se leagă de ceea ce precedă, în aceea că participarea putea proveni din îmboldirea cărnii. Timotei ar fi crezut că trebuia să se abţină cu atât mai mult de la orice băutură excitantă. Apostolul arată grija sa pentru sănătatea scumpului său copil în credinţă, dar mai mult, cunoştea cum conştiinţa delicată şi poate puţin maladivă a lui Timotei (vedeţi 2. Timotei 1:6 ) putea să se alarmeze uşor de pericolele la care însărcinările lui îl expuneau. Aceste mici detalii sunt foarte mişcătoare şi arată totodată grija apostolului pentru preaiubitul său tovarăş de lucrare şi grija Domnului pentru scumpul său ucenic, consemnând-o în scrierea inspirată a apostolului. După ce vorbeşte de păcatele altora, apostolul menţionează două trăsături ale acestor păcate. Sunt păcate care „sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată”. Sunt cunoscute, vestesc dinainte judecata acestor oameni, în aşa fel încât nimeni nu le poate ignora. Alte păcate sunt ascunse acum, dar îi vor urma pe aceşti oameni după aceea. Îi vor regăsi în marea zi a judecăţii. Nu numai faptul păcatelor vădite trebuia să-l pună pe Timotei în gardă cu privire la punerea mâinilor, ci şi faptul păcatelor care nu vor veni în memorie decât mai târziu, pentru ca să nu fie dat „de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa” (1. Ioan 2:28 ). Este vorba deci pentru Timotei să nu-şi pună mâinile peste un om care păcătuieşte în ascuns. Mijlocul de a-l recunoaşte pe acest om, sunt faptele bune. Ele sunt arătate dinainte şi cele care nu sunt arătate acum vor fi neapărat, mai târziu. De aici necesitatea de a nu folosi nicio grabă în recunoaşterea de adus unui lucrător al Domnului.
sursa: https://comori.org/