Categorie: Cartile Bibliei
Versetele 1 - 5 - „Dar Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhuri amăgitoare şi la învăţături ale demonilor, spunând minciuni în făţărnicie, însemnaţi cu fierul roşu în propria conştiinţă, oprind căsătoria, poruncind abţinerea de la mâncăruri, pe care Dumnezeu le-a creat spre a fi primite cu mulţumire de cei credincioşi şi care cunosc adevărul. Pentru că orice creatură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de aruncat, fiind primit cu mulţumire, pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune”.
Aceste versete sunt contrariul versetului 15 şi versetului 16 ale capitolului precedent. Ne fac să presimţim ce se va întâmpla în timpurile din urmă în această casă rânduită ca stâlp şi temelie a adevărului. Nu că acest pasaj ne-ar descrie ultima fază a apostaziei care ne este revelată în taina fărădelegii în 2. Tesaloniceni 2:7-12 . Stricăciunea Bisericii responsabile, deja începută, cum am văzut, în vremea apostolilor, se va accentua din ce în ce mai mult, şi acest pasaj nu arată ultima perioadă, ci ne descrie ceea ce vedem că se arată din ce în ce mai mult în mediul creştinătăţii mărturisitoare.
Pentru aceasta apostolul ne vorbeşte aici, în mod general, de „timpurile din urmă” şi de „unii” care „se vor depărta de credinţă”. Această părăsire completă a adevărului nu a devenit deci generală, ci era „lămurit” anunţată, deja din vremea apostolilor. Nu este nevoie să căutăm această profeţie a Duhului Sfânt într-un pasaj special al Cuvântului; credem că aici Duhul o spune lămurit prin gura apostolilor.
Dar, dacă nu este vorba încă decât de unii, starea lor nu este mai puţin groaznică: „Se vor depărta de credinţă”. În aceşti termeni descrie Cuvântul părăsirea publică a unui ansamblu de doctrine încredinţat credinţei şi primit de ea. Aceasta presupune, contrar a ceea ce au avansat unii, ceva mult mai întins ca gravitate decât oprirea căsătoriei şi porunca de a se abţine de la mâncăruri. În primul rând, ataşarea de „duhuri amăgitoare” şi de „învăţături ale demonilor”. Duhurile demonilor se substituie Duhului lui Dumnezeu mărturisind că depind de EL şi se impun sufletelor pentru a le face să-L părăsească pe Hristos. Cei care învaţă aceste nefericite victime spun „minciuni în făţărnicie”. Ei îşi dau o aparenţă de evlavie pe care nu o au, pentru a minţi şi a supune sufletele lui Satan. Pe această cale de minciună conştiinţa lor nu îi opreşte, nici nu îi împiedică, pentru că este „însemnată cu fierul”, lipsită de orice sentiment al binelui şi al răului, a ceea ce este drept şi a ceea ce este nedrept. Găsim aici o înaintare în rău. În capitolul 1:19, aceşti falşi învăţători pur şi simplu lepădaseră „o conştiinţă bună”; aici, au distrus-o şi au readus-o definitiv la tăcere împietrind-o, ceea ce îi face absolut insensibili la orice chemare pe care această conştiinţă le-ar fi putut-o adresa. Lucru îngrozitor! Când conştiinţa a pierdut toată sensibilitatea şi este definitiv împietrită, nu mai este speranţă, Duhul lui Dumnezeu nemaiputându-se servi de singura pârghie pe care o poate folosi pentru a aduce un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Toate manifestările spiritiste, prezentate sub formă religioasă de amăgitori, nu sunt astăzi precum comentariul viu al acestor cuvinte?
Adăugaţi la aceasta anumite prescripţii ascetice ieşite din erorile gnostice şi care nu au întârziat să se infiltreze, cel puţin parţial, în catolicism. Gnosticii învăţau că erau două principii divine, unul rău locuind în trup şi unul bun, în suflet. Numai practicile ascetismului puteau să-l elibereze pe preimul. Ştim la ce abisuri de stricăciune au dat loc aceste practici. Revenind în mod particular la subiectul abţinerii de la carne, apostolul face să reiasă că cei care „cunosc adevărul”, al cărui stâlp şi temelie este Adunarea Dumnezeului celui viu, nu se pot lăsa înşelaţi de aceste minciuni satanice. Cum ar păcătui creştinii hrănindu-se cu creaturile lui Dumnezeu, când fac aceasta cu mulţumire? „Orice creatură a lui Dumnezeu este bună” pentru că devin, când le luăm, ocazii de a exprima faţă de Dumnezeu recunoştinţa credinciosului. Nicio creatură nu este de aruncat, pentru că ne este adusă prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă legea numeşte anumite creaturi curate şi altele necurate, Cuvântul lui Dumnezeu, sub regimul libertăţii şi al harului, acest Cuvânt adresat odinioară lui Petru, ne învaţă să nu considerăm necurat ce a curăţit Dumnezeu şi că putem mânca din toate, patrupede, şi reptilele pământului, şi păsările cerului (Fapte 10:12-15 ).
Toate aceste lucruri sunt daruri de la Dumnezeu; aducem mulţumiri luându-le şi astfel suntem puşi în legătură, prin rugăciune, cu Dumnezeu care ni le-a dat. Acest cuvânt „rugăciune” tradus „mijlocire” în capitolul 2:1 semnifică mai degrabă raporturile personale de intimitate cu Dumnezeu. Cuvântul ne dă aceste alimente, rugăciunea le primeşte ca puse de o parte pentru noi şi aducem mulţumiri pentru ele. Vedem în aceste alimente nenumărate exemple ale bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, servindu-ne de creaturile Lui spre folosul nostru. Era, de altfel ce-i spusese Dumnezeu lui Noe după potop (Geneza 9:3 ).
Versetele 6 - 8 - „Punând acestea înaintea fraţilor, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, hrănind cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o îndeaproape. Dar fereşte-te de miturile lumeşti şi băbeşti; dar tu însuşi deprinde-te în evlavie; pentru că deprinderea trupească este de puţin folos, dar evlavia este de folos în toate, având promisiunea vieţii, a celei de acum şi a celei viitoare”.
Timotei avea de pus acestea înaintea fraţilor. Vedem aici lucrările lui ca slujitor al lui Isus Hristos, care învăţase de la apostol cum să se poarte în casa lui Dumnezeu. Trebuie să-i pună pe fraţi în gardă împotriva învăţăturilor satanice şi a sforţării de a-i aduce înapoi la lege, spunând: „Nu lua, nu gusta, nu atinge”. Făcând astfel, era un bun slujitor (diakonos) în Adunarea Dumnezeului celui viu, nu cu un titlu oficial ca diaconii şi diaconiţele (slujitori şi slujitoare), ci cu o slujbă generală, darul care îi fusese încredinţat prin profeţii. „Hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o îndeaproape”: Aceste cuvinte ale bunei învăţături alcătuiau hrana sa şi astfel era un bun slujitor. Ori buna învăţătură şi credinţa care o pricepe nu trebuie să fie niciodată despărţite şi se vede ce sens vital are învăţătura adevărului prezentată în acest mod. Aceasta contrazice maniera cea mai formală a tendinţelor actuale ale creştinătăţii mărturisitoare care separă studiul de Cuvântul credinţei, sau care predică practica fără învăţătura creştină pe care este bazată şi întemeiată, şi fără cunoaşterea Persoanei lui Hristos, singurul secret al acestei practici. Ori această învăţătură îi fusese încredinţată lui Timotei (*).
(*) Citez aici toate pasajele care, în epistolele pastorale, se raportează la doctrină şi la învăţătură: 1. Timotei 1:10 ; 4:1,6,11,13,16 ; 5:7 ; 6:1,2,3 ; 2. Timotei 2:2 ; 3:10,16 ; 4:3 ; Tit 1:9 ; 2:1,7,10 .
Învăţând buna învăţătură, Timotei trebuia să respingă „miturile lumeşti şi băbeşti”, flecăreala, de care nu numai că trebuia să ţină seama, ci trebuia neapărat să o dispreţuiască şi să o interzică, ca stricând, prin pătrunderea sa în mod abuziv, preţiosul adevăr al lui Dumnezeu. Timotei, în învăţătura lui, arătase ce rol imens juca evlavia practică, raporturile de teamă şi de încredere ale sufletului cu Dumnezeu, în doctrina creştină şi ca scop al acestei doctrine. De aceea trebuia să se deprindă cu aceasta el însuşi, să practice în mod obişnuit raporturile de comuniune între sufletul său şi El. Evlavia cere să ne deprindem în mod obişnuit cu ea. În mod constant carnea ne solicită să cultivăm legături cu lumea şi cu lucrurile vizibile în loc să vorbim cu Domnul despre aceasta. La fel este şi cu „deprinderea trupească”. Nu cred că este vorba aici de chinuirea trupului, cum au zis unii, ci de cultivarea exerciţiilor trupului prin care nu numai că este menţinută sănătatea, ci sunt folositoare şi echilibrului minţii. Acestea nu sunt deloc interzise creştinului, dar folosul lor este restrâns, contrar opiniei care prevalează astăzi în lume. Evlavia, dimpotrivă este de folos la toate. Ea are o promisiune. Poate să ne îndemne să neglijăm deprinderea trupului, pentru a nu pierde nimic din relaţiile sufletului nostru cu Dumnezeu; dar, ceea ce este mult mai important, Dumnezeu are grijă de viaţa prezentă a alor Săi; este o promisiune din partea Lui, şi El nu va îngădui ca viaţa lor să fie scurtată de lipsa, dacă trebuie, a deprinderii trupeşti. Pavel întemniţat este un exemplu al acestui principiu. Şi mai mult decât aceasta, evlavia, deprinderea spirituală, este de folos la toate, având promisiunea unei vieţi care este dincolo de viaţa prezentă; şi nu deschide ea orizonturi de o mie de ori mai preţioase decât viaţa trecătoare de aici jos? Această viaţă, vom vedea, Timotei era chemat să o apuce.
Versetele 9 - 10 - „Vrednic de încredere este cuvântul acesta şi demn de toată primirea; deoarece pentru aceasta ne ostenim şi suntem defăimaţi, pentru că ne-am pus speranţa într-un Dumnezeu viu, care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor”.
„Vrednic de încredere este cuvântul acesta”. Am văzut acelaşi cuvânt în capitolul 1:15 cu privire la lucrarea lui Hristos şi la mântuirea care este partea credinţei. Un asemenea adevăr este o certitudine absolută şi trebuie să fie deplin acceptat. Apostolul dă aici aceeaşi siguranţă evlaviei care este de folos „la toate”. Credinţa şi evlavia au aceeaşi importanţă cu privire la consecinţele lor eterne: prima, mântuirea prin Hristos, a doua, viaţa viitoare. Pentru aceasta evlavia a fost realizată de creştini, iar Pavel lucra şi suporta ocara: El era în capitolul 1:16 exemplul celor care urmau să creadă în Hristos pentru viaţa eternă; aici este exemplul celor care şi-au pus încrederea în Dumnezeul Cel viu. În toate suferinţele nu se gândea decât să menţină legăturile binecuvântate ale sufletului cu Dumnezeu, fie pentru el, fie pentru fraţii săi, şi ştia că Dumnezeu, Păstrător al tuturor oamenilor şi mai ales al credincioşilor, nu va neglija să-i păstreze viaţa în toate pericolele care-l ameninţau. Cum este Creatorul, este şi Păstrătorul tuturor oamenilor, fără deosebire de starea lor morală, dar acest Dumnezeu Păstrător, cum tocmai a arătat apostolul, este mai ales al fraţilor, pentru că lumea nu are nici promisiunea vieţii prezente, nici a celei viitoare.
Doresc să mai adaug aici câteva cuvinte despre subiectul atât de important al evlaviei. Am spus deja: ea este menţinerea obişnuită a relaţiilor sufletului cu Dumnezeu. Lucru cu totul remarcabil, evlavia este menţionată şi recomandată numai în cele trei epistole pastorale şi în Epistola a doua a lui Petru. Acest cuvânt apare de 9 ori în 1 Timotei, de 2 ori în 2 Timotei, de 2 ori în Tit, de 4 ori în 2 Petru. Dumnezeu insistă asupra sa pentru timpul în care pericolul declinului Bisericii, apoi declinul ei adeverit, apoi stricăciunea care precede apostazia ei finală, sunt subiectul de care Duhul Sfânt vrea să ne îngrijim. În toate cazurile scăparea se găseşte în relaţiile individuale ale sufletelor cu Dumnezeu. În 1 Timotei, unde casa lui Dumnezeu nu este încă în ruină, evlavia este menţionată ca scăparea pentru păstrarea acestei case şi a persoanelor care o alcătuiesc. În Tit, cunoştinţa adevărului trebuie să producă evlavie (Tit 1:1 ). În 2. Timotei 3:5 , stricăciunea fiind completă, evlavia nu mai este decât o formulă a cărei putere este de aici înainte absentă. În 2 Petru care ia în considerare timpurile din urmă, ea este un dar al lui Dumnezeu pe care cel credincios trebuie să-l păstreze cu mare grijă (*).
(*) Citez aici toate pasajele care se raportează la pietate: 1. Timotei 2:2 ; 3:16 ; 4:7,8 ; 6:3,5,6,11 ; 2. Timotei 3:5,12 ; Tit 1:1 ; 2:12 ; 2. Petru 1:3,6,7 ; 3:11 .
Versetele 11 - 16 - „Porunceşte aceasta şi învaţă-i! Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii model pentru credincioşi în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. Până vin eu, ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură. Nu neglija darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin profeţie, cu punerea mâinilor de către ceata celor bătrâni. Ocupă-te cu aceasta, fii cu totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceastam te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă”.
„Porunceşte aceasta şi învaţă-i!” A porunci era sensul adevărat al mandatului încredinţat lui Timotei. Pentru aceasta îl rugase apostolul să rămână în Efes (1:3); dar îi era poruncit să înţeleagă că ţinta poruncii era dragostea. Această poruncă îi fusese încredinţată prin profeţie (1:18). Era deci cu totul după caracterul lui Timotei să poruncească acestea. Totuşi slujba lui era ea însăşi subordonată autorităţii apostolului al cărui delegat era, astfel că acesta din urmă îi zice în capitolul 6:13: „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu... să păzeşti porunca”.
În versetele pe care tocmai le-am citit găsim, cum am remarcat mai sus, recomandările personale ale apostolului pentru Timotei. Punctul principal al acestor recomandări este, în toată această epistolă, doctrina sau învăţătura. Aceasta din urmă este menţionată de trei ori în cele câteva versete citate mai sus. Timotei trebuia să înveţe lucrurile pe care i le încredinţase apostolul; trebuia să se ataşeze de învăţătură cât priveşte acţiunea lui publică (v. 13); trebuia să ia seama la el însuşi (v. 16).
Dar acest pasaj conţine multe alte chestiuni şi îndemnurile pe care le conţine sunt foarte preţioase, ca adresându-se fiecăruia dintre cei care sunt angajaţi în lucrarea Domnului.
Tinereţea lui Timotei, angajat în lucrări atât de serioase şi de importante, mai ales în învăţătura sfinţilor, putea să-l expună dispreţului celor rău intenţionaţi. Mijlocul pentru el de a inspira respect era să fie un model pentru toţi, să fie în fruntea credincioşilor ca un model de imitat. Astfel fusese apostolul însuşi, când zicea: „Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model pe noi” (Filipeni 3:17 ). Şi aici: „Fii model pentru credincioşi în cuvânt, în purtare”, două lucruri prea adesea disociate în viaţa creştinului iar unul ar trebui să fie reflexul celuilalt. Cât despre starea interioară, ea trebuie înainte de toate să se manifeste prin „dragoste”. Acesta este „sfârşitul poruncii”, marea ţintă, adevăratul rezultat al activităţii sale, dar dragostea este inseparabilă de „credinţă”, această energie a sufletului care înţelege promisiunile lui Dumnezeu; în sfârşit Timotei trebuia să se distingă prin „curăţie”, fie că aceasta se arăta în gânduri, cuvinte sau purtare. Dar să revenim iar la acest subiect, al semnificaţiei cuvântului „credinţă” în această epistolă. Ea poate fi, cum tocmai am spus, şi ca în general oriunde în altă parte, energia sufletului produsă de har şi care Îl înţelege pe Hristos ca obiect al mântuirii (1. Timotei 1:5,16 ; 3:9,13,16 ; 4:6 ). Această credinţă este adesea, în Cuvânt, asociată dragostei (1. Timotei 1:14 ; 2:15 ; 4:12 ; 6:11 ).
În alte pasaje credinţa este considerată ca ansamblul doctrinei creştine, primită prin credinţă (1. Timotei 1:4,18 ; 2:7 ).
În sfârşit, în mai multe pasaje starea sufletului şi ansamblul doctrinei creştine nu se pot separa una de alta (1. Timotei 1:19 ; 5:12 ; 6:10,21 ).
În absenţa apostolului, Timotei trebuia să se ataşeze de ceea ce putea să facă să avanseze viaţa spirituală a sfinţilor şi să aibă ca ţintă progresul casei lui Dumnezeu: citirea, îndemnarea, învăţătura. Prin citire trebuia înainte de toate să pună sufletele în raport direct cu Cuvântul, în afara oricărei alte lucrări. În afară de faptul că în acea vreme un număr foarte mare de credincioşi nu aveau Scripturile, această poruncă era formală: „citirea” era şi este încă foarte importantă pentru că nu admite nicio posibilitate de amestec ca cele două recomandări următoare. Lucrătorii Domnului au suficient pe inimă în zilele noastre această recomandare a apostolului? Observaţi că nu este vorba aici doar de citirea publică în adunare. Suntem destul de convinşi de puterea inerentă a Cuvântului, fără nicio imixtiune a darului, pentru a aduce, prin el, sufletele în contact direct cu Domnul?
Scriitorul acestor rânduri care făcuse, înaintea Adunării, o citire prelungită a Scripturilor, fără o urmă de un cuvânt, a auzit un frate experimentat spunându-i: Nu ne-aţi făcut niciodată o asemenea îndemnare! Dumnezeu vrea să luăm mai des exemplul de la Domnul, în timpul scenei din Luca 4: 16-21 , în Sinagoga din Nazaret! Cu siguranţă, îndemnarea şi învăţătura nu trebuiau să lipsească din slujba lui Timotei şi nu fără motiv primise pentru aceasta un dar de har; trebuia să nu-l neglijeze (v. 14), cum mai târziu trebuia să-l înflăcăreze, atunci când descurajarea era pe punctul de a se face stăpână pe el (2. Timotei 1:6 ). Am văzut că acest dar îi fusese anunţat prin profeţie, comunicat prin punerea mâinilor de către apostol şi însoţit de punerea mâinilor de către ceata de bătrâni. Aceasta din urmă nu conferea, nici nu-i comunica nimic lui Timotei; ea era, ca întotdeauna în Scriptură, semnul identificării, consfinţirea slujbei, expresia binecuvântării implorate asupra ei; în timp ce darul de har, şi de asemenea Duhul, erau comunicate în mod excepţional prin punerea de mâini de către apostoli, şi de nimeni altcineva (Fapte 8:17 ). Toate acestea contrazic în mod absolut vederile ecleziastice despre daruri, despre sarcini, despre ordinare, despre punerea mâinilor şi despre atâtea alte practici clericale în care puţină ascultare de Cuvânt ar fi făcut repede dreptate (*).
(*) Să ne fie permis, în sprijinul ideii pe care o emitem, să transcriem aici comentariul unui teolog evlavios şi respectabil, asupra acestui pasaj. Niciodată nu au fost acumulate mai multe lucruri contrare adevărului într-un spaţiu atât de mic:
„Pavel însuşi îl alesese pe Timotei ca tovarăş al său de lucrare, îl introdusese în însărcinarea sa (Fapte 16:1-3 ). Şi totuşi voise ca această însărcinare să fie confirmată prin punerea de mâini de către bătrâni, probabil la Listra chiar, de unde pleca tânărul ucenic. Reprezentanţii Bisericii, în înţelegere cu apostolul (2. Timotei 1:6 ), recunoscând în Timotei darul harului pentru slujbă, consacră acest dar în întregime în slujba Domnului şi imploră asupra lui chiar prin acest act, Duhul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai mult, Pavel însuşi, chemat direct de Domnul, primeşte la Antiohia punerea de mâini pentru prima sa misiune printre păgâni (Fapte 13:3 ). De unde rezultă clar că, dacă instituţia slujbei evanghelice se sprijină pe autoritatea lui Isus Hristos care a rânduit-o (Efeseni 4:11 ), şi dacă darurile vin numai de la Dumnezeu, însărcinarea este conferită de Biserică. În general, întregul Nou Testament dovedeşte că orice guvernare şi orice autoritate în sânul Bisericii sunt lăsate în mâinile Bisericii însăşi!” (Cuvintele subliniate de autorul articolului)
Recomandările lui Pavel pentru Timotei sunt din ce în ce mai insitente: Porunceşte acestea. Învaţă-le. Ocupă-te cu acestea. Fii în totul în ele. Ultimele două trebuiau să aibă ca rezultat ca înaintarea lui Timotei să fie „arătată tuturor”. Într-adevăr, nu este posibil ca lucrătorii Domnului să facă progrese notabile în cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu dacă nu se ocupă cu ele în mod exclusiv. Trebuie ca darul să fie însoţit de o silinţă extremă; să fii omul unui singur lucru, cu o inimă neîmpărţită. „Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură”. Am putea fi ocupaţi cu învăţătura pentru alţii, fără să luăm seama la noi înşine în lucrurile pe care le predicăm sau le învăţăm. Timotei trebuia să vegheze asupra lui însăşi, pentru ca starea lui morală să corespundă învăţăturii lui. De aceea poziţia privilegiată a lui Timotei antrena o imensă responsabilitate pentru el însuşi. Dar în plus ar fi putut fi ocupat cu acestea cu un mare zel, mai mult sau mai puţin temporar; nu: trebuia să rămână în ele, şi acesta este adesea punctul cel mai dificil în realizarea activităţii creştine. Făcând astfel, Timotei avea să se mântuiască pe el însuşi, adică avea să ajungă la intrarea finală în glorie, după ce a arătat calea celor cărora li se adresa misiunea lui.
Acest capitol este deci plin de îndemnuri pentru Timotei însuşi ca să fie credincios în toate, pentru că de credincioşia lui depindeau binecuvântările viitoare ale celor cărora li se adresa.
sursa: https://comori.org/