Categorie: Cartile Bibliei
Versetele 1 – 7 – „Vrednic de încredere este cuvântul: „Dacă doreşte cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreşte”. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soţ al unei singure soţii, cumpătat, chibzuit, cuviincios, primitor de oaspeţi, capabil să înveţe pe alţii; nu dedat vinului, nici bătăuş, ci blând, nu certăreţ, nu iubitor de bani; conducându-şi bine propria casă, având copiii în supunere, cu toată demnitatea (dar, dacă cineva nu ştie să-şi conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?); să nu fie de curând venit, ca să nu se îngâmfe şi să cadă în vina diavolului. Dar trebuie să aibă şi o bună mărturie de la cei de afară, ca să nu cadă în dispreţ şi în cursa diavolului”.
În timp ce capitolul 2 trata în mod general purtarea bărbaţilor şi femeilor din casa lui Dumnezeu, capitolul pe care îl avem sub ochi intră în detaliile organizării propriu-zise a acestei case. Nu trebuie uitat că Timotei nu avea, precum Tit, ca slujbă specială să rânduiască bătrâni, ci trebuia să vegheze asupra ordinii şi a învăţăturii. Ori învăţătura avea de-a face cu întreaga purtare a celor care alcătuiau casa. Apostolul nu îl învaţă mai întâi pe Timotei cum el, Timotei, trebuie să se poarte, ci cum trebuie (1. Timotei 3:15 ) să se poarte diversele elemente care constituie casa, Timotei însuşi făcând parte din ea şi având, după cum vom vedea, prin faptul că posedă un dar, anumite îndatoriri şi anumite responsabilităţi în acel mediu.
Cu privire la „cuvântul” din versetul 1, îl trimitem pe cititor la „Studiu asupra lui Tit”, p. 86 şi 87. – Este incontestabil că cel care aspiră la supravegherea casei lui Dumnezeu „bună lucrare doreşte” (v. 1). Supraveghetorul sau episcopul (episcopos) este identic cu bătrânul (presbyter). În Fapte 20 , în aceeaşi adunare din Efes în care apostolul l-a lăsat pe Timotei în epistola noastră, acelaşi apostol, îi convoacă pe „bătrâni” şi îi numeşte „supraveghetori” în versetul 28. Aici, „dacă doreşte cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreşte”, o lucrare care are aprobarea lui Dumnezeu, o lucrare făcută pentru Dumnezeu şi pentru Hristos şi împlinită în interesul sfinţilor (*). Cu toate acestea ea nu are acest caracter decât dacă răspunde calităţilor detaliate aici. S-ar putea aspira la această poziţie din ambiţie, orgoliu, cum vedem chiar în acest pasaj şi, în acest caz, această aspiraţie, având ca scop decât satisfacerea cărnii, ar fi nu o lucrare bună, ci o lucrare rea.
(*) În această privinţă ar fi util să remarcăm că limba greacă are doi termeni pentru a desemna lucrările bune, acolo unde versiunile noastre au doar unul. Şi anume „ergon agathon” şi „ergon Kalon”. Aceşti doi termeni nu sunt identici. Primul (ergon agathon) desemnează toate lucrurile bune care decurg din starea morală a inimii curăţite de Domnul: dragostea de fraţi, simpatia, sprijinul, tactul etc. Al doilea (ergon Kalon) este un act lăudabil şi vizibil în ochii oamenilor: milostenii, vizite, îngrijirea bolnavilor etc.
Cităm pentru cititorii pe care îi interesează acest subiect, toate pasajele în care se găsesc aceşti doi termeni:
Ergon agathon: Fapte 9:36 ; 2. Corinteni 9:8 ; Efeseni 2:10 ; Coloseni 1:10 ; 2. Tesaloniceni 2:17 ; 1. Timotei 2:10 ; 5:10 ; 2. Timotei 2:21 ; 3:17 ; Tit 1:16 ; 3:1 ; Evrei 13:21 ; 1. Tesaloniceni 5:15 .
Ergon Kalon: Matei 5:16 ; 26:10 ; Marcu 14:6 ; Ioan 10:32 ; 1. Timotei 3:1 ; 5:10, 25 ; 6:18 ; Tit 2:7,14 ; 3:8,14 ; Evrei 10:24 ; 1. Petru 2:12 .
În „Studiu asupra lui Tit”, pagina 24, am arătat că Epistola către Timotei menţionează patrusprezece calităţi cerute bătrânului, sau supraveghetorului. Această cifră 14, cifră de plinătate dublă, pare să insiste de două ori asupra calităţilor morale cerute bătrânului când casa lui Dumnezeu este în ordine. Apostolul va reveni mai târziu (5:17) asupra anumitor calităţi de mai mică însemnătate ale supraveghetorului, care sunt menţionate şi în Tit (1:9).
Aici cuvintele „fără vină” sunt, ca în Tit, puse în capul listei, pentru că rezumă toate celelalte calităţi. Găsim apoi: „soţ al unei singure soţii”, ceea ce Tit nu menţionează. Această frază face aluzie la obiceiul de a avea mai multe soţii, primit printre păgâni, tolerat de legea lui Moise, nesancţionat de legea divină, dar care, dacă nu împiedica primirea noului convertit în Adunarea creştină, îl descalifica totuşi în mod absolut pentru administrarea acestei case. Neînţelegerea introdusă în conduita familiei de prezenţa a două soţii este destul de des descrisă în Scriptură pentru ca să putem înţelege această interdicţie. Pentru celelalte calităţi cerute bătrânului, cititorul se va raporta la „Studiu asupra lui Tit”, paginile 19 – 28. Epistola către Timotei pune un accent deosebit pe faptul că supraveghetorul trebuia să-şi conducă „bine propria casă” şi să aibă „copii în supunere, cu toată demnitatea”; apoi adaugă: „Dar, dacă cineva nu ştie să-şi conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?” În faţa acestei sarcini înalte: purtarea de grijă faţă de Adunarea lui Dumnezeu, ce este propria mea casă? Dar dacă, în acest ultim caz, şi în acest domeniu mic şi restrâns, nu am ştiut să-mi arăt aptitudinile de administrator, cum le voi arăta în primul? Acest pasaj arată în acelaşi timp imensa importanţă pe care o are pentru Dumnezeu casa Lui aici jos. Ea este mărturia tuturor virtuţilor creştine în faţa unei lumi care le ignoră. Astfel, ea pune în lumină ordinea, disciplina, dependenţa, supunerea, ascultarea, evlavia, dar înainte de toate adevărul divin.
Trebuie deci, ca supraveghetorul sau bătrânul să-şi ţină mai întâi propria familie în disciplina Domnului. Şi ce nepăsare faţă de aceste principii elementare ale Cuvântului nu vedem acolo unde, contrar Cuvântului, bătrânii sunt rânduiţi de congregaţie. Se întâmplă, între alte acte de neascultare, să se aleagă, ca bătrâni, oameni necăsătoriţi sau oameni fără copii care, prin urmare, nu au avut niciodată ocazia să dovedească faptul că erau acreditaţi de Dumnezeu pentru această slujbă!
Apostolul adaugă două caracteristici indispensabile supraveghetorului, şi care, dacă nu ar exista, ar risca să introducă, lucru îngrozitor, elemente satanice în casa lui Dumnezeu. Ori, orgoliul este greşeala diavolului care a socotit că a fi egal cu Dumnezeu este ceva ce poate fi furat şi l-a îndemnat pe om la aceaşi cale, ceea ce a fost spre pierderea lui. Dar mai este un al doilea pericol pentru supraveghetor, a nu avea „o bună mărturie de la cei de afară”. Nu ajunge să fie înconjurat de stima şi de afecţiunea fraţilor. Trebuie ca lumea, obişnuită să-i vorbească de rău pe creştini ca pe oameni care fac răul, să fie ruşinată în prezenţa bunei lor conştiinţe şi a bunei lor purtări şi să se găsească obligată, în ciuda urii ei, să vadă in acestia o bună mărturie.
Pe lângă calităţile enumerate în primul rând, vedem deci că bătrânul nu poate fi ales dintre noii convertiţi şi că trebuie să aibă o bună mărturie din partea lumii, dacă nu, ar cădea în cursa diavolului care este a aduce ocară asupra Numelui lui Hristos discreditându-L prin purtarea reală sau presupusă a alor Săi (conform 2. Timotei 2:26 ) care nu este însoţită de o conştiinţă bună.
Versetele 8 – 13 – „Slujitorii, la fel: demni, nu cu două feţe, nu dedaţi la mult vin, nu doritori de câştig josnic, păstrând taina credinţei într-o conştiinţă curată. Şi aceştia, de asemenea, să fie întâi încercaţi, apoi să slujească, fiind de neînvinuit. Femeile, la fel: demne, nu defăimătoare, cumpătate, credincioase în toate. Slujitorii să fie soţi ai unei singure soţii, conducându-şi bine copiii şi propriile case; pentru că cei care au slujit bine îşi dobândesc o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus”.
Este demn de remarcat că în Epistola către Tit, trimisul apostolului pentru a rândui bătrâni, nu este făcută nicio menţiune despre slujitorii adunării sau diaconi. Motivul este simplu. În Fapte 6 vedem slujitorii aleşi, nu de un trimis al apostolilor, ci de fraţi, şi rânduiţi apoi de cei doisprezece. Ei nu intrau deci în mandatul încredinţat lui Tit. În Epistola întâi către Timotei este vorba nu atât de rânduirea bătrânilor, cât de calităţile cerute de la cei care împlineau sarcinile casei lui Dumnezeu, de aceea slujitorii şi slujitoarele sau diaconiţele îşi găseau din plin locul. Aceste calităţi se raportează înainte de toate la ţinuta lor morală. Slujitorii trebuie să fie demni. Slujitorul trebuie să fie cunoscut ca reprezentând, în slujba sa, demnitatea Stăpânului său şi să fie pătruns el însuşi de responsabilitatea lui în această privinţă. Nu trebuie să fie cu două feţe, pentru că face parte dintr-un întreg destinat să mărturisească adevărul şi să-l susţină. Nu trebuie să fie dedat la mult vin, care l-ar face să piardă atenţia susţinută pe care trebuie să o dedice slujbei lui. Nu trebuie să fie doritor „de câştig josnic”, pentru că este ruşinos să transformi slujba Domnului într-un mijloc de a câştiga bani. Trebuie, în sfârşit, să păstreze „taina credinţei într-o conştiinţă curată”.
O taină este întotdeauna un lucru odinioară ascuns, dar acum descoperit. Taina credinţei este ansamblul adevărurilor care constituie creştinismul, şi care au fost din plin puse la lumină de moartea şi învierea lui Hristos. Toate adevărurile cu privire la poziţia cerească a creştinului, revelată pentru prima dată Mariei din Magdala; toate adevărurile depinzând de un Hristos glorios şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu, adevăruri încredinţate lui Pavel, privind Biserica, unirea ei într-un singur trup cu Hristos, Capul ei glorios din cer, demnitatea ei de Mireasă a lui Hristos şi speranţa venirii Domnului, toate aceste adevăruri, şi altele încă, sunt ceea ce constituie „taina credinţei”.
Câţi creştini care ocupă locuri, am zice noi de subalterni, în casa lui Dumnezeu, sunt departe de ceea ce se cere aici de la slujitori (sau diaconi) în adunare! Nu aşa fusese cu Ştefan, nici cu Filip, care erau dintre „cei şapte” aleşi pentru slujbă de fraţii din Ierusalim (Fapte 6 ). Amândoi dobândiseră în slujba lor „o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus”; primul, aducând mărturie a întregii învăţături date de Duhul Sfânt trimis din cer, al doilea vestind cu putere în lume Evanghelia mântuirii. Astfel predicarea întregii revelaţii divine a fost încredinţată la doi slujitori care îşi dobândiseră o poziţie bună în slujbele umile care le fuseseră încredinţate.
De altminteri li se cere nu numai cunoaşterea adevărurilor cereşti şi a tainei Bisericii, ci trebuie să o păstreze „într-o conştiinţă curată”. Trebuie ca o stare ireproşabilă înaintea lui Dumnezeu să corespundă acestei cunoaşteri şi ca ea să nu fie treaba inteligenţei, ci să fie inseparabilă de o conştiinţă exercitată înaintea lui Dumnezeu . Trebuie o stare morală care să recomande adevărul care este prezentat.
Slujitorii, ca şi supraveghetorii, trebuiau să fie „întâi încercaţi”. Nu este vorba aici, cred, de o anumită perioadă de iniţiere după care diaconii sau bătrânii puteau fi revocaţi, ci de o încercare şi o cercetare minuţioasă şi practică în momentul în care intră în slujbă, pentru ca toate calităţile cerute să fie recunoscute ca şi corespunzând cu prezentarea pe care Cuvântul ne-o face aici despre sarcinile din casa lui Dumnezeu. După această cercetare, slujitorii puteau să intre în slujbă.
Apostolul trece apoi la trăsăturile care trebuiau să le caracterizeze pe femei. Nu zice femeile lor, pentru că, pe de o parte, se puteau ca nu toate soţiile diaconilor să fie „diaconiţe”; pe de altă parte, el înţelege poate, sub această denumire, soţiile bătrânilor sau ale supraveghetorilor. Li se cere comparativ puţin, dar este vorba mai ales de lucruri în care femeia ar fi în pericol mai mare decât alţii de a greşi. Demnitatea lor trebuia să se potrivească pozitiei soţului lor. Cât de adesea, dezacordul dintre soţ şi soţie cu privire la seriozitatea ce trebuie arătată în viaţa obişnuită, a dăunat mărturiei pe care erau chemaţi să o dea! „Vorbirea de rău” a devenit la femei consecinţa tendinţei lor spre vorbire deşartă, dar poate depinde şi de faptul că fiind prezente la confidenţele pe care le primesc soţii lor, nu ştiu să-şi impună o discreţie de două ori necesară în slujba pe care o împart cu soţul lor. Cumpătarea poate avea legătură cu alimentele spre care o anumită lăcomie ar putea îndemna femeia, dar mai degrabă are de-a face cu reţinerea care o împiedică să se lase în voia impresiilor ei. În fine, „slujitoarele” trebuie să fie „credincioase în toate”; ele trebuie să arate în slujba lor o credincioşie strictă, neprofitând de nimic pentru ele însele şi neavantajând pe unul în detrimentul celuilalt.
După ce a vorbit de femei, apostolul revine la slujitori şi la raporturile lor cu familia. Datoria lor în interiorul casei este aceeaşi ca cea a bătrânilor sau a supraveghetorilor. Trebuie ca ordinea casei lui Dumnezeu să fie reprezentată în domeniul restrâns al propriilor noastre locuinţe. Oricât de subalternă ar fi în aparenţă slujba diaconului, ea are o mare importanţă în mărturie. Vedem, în Fapte 6 , ce preţ puneau apostolii pe această slujbă. Trebuia ca aceşti oameni să aibă „mărturie bună” şi să fie „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” (Fapte 6:3 ). Vor fi slujitori cum au fost Ştefan şi Filip. Dacă slujesc bine „îşi dobândesc o poziţie bună (altfel zis, urcă în grad) şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus”.
Versetele 14 – 16 – „Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului. Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie”.
După ce a arătat care trebuia să fie caracterul moral şi purtarea supraveghetorilor, slujitorilor şi slujitoarelor în casa lui Dumnezeu: în acest mediu ale cărui principii sunt la origine complet opuse celor ale lumii; în acest domeniu al credinţei şi al mărturisirii creştine, ai cărui locuitori sunt chemaţi să manifeste înaintea lumii o frumoasă ordine morală după Dumnezeu – după ce, zic eu, a expus aceste lucruri, gândirea apostolului revine la scumpul său fiu, Timotei. Deşi Timotei este chemat să supravegheze ordinea casei lui Dumnezeu până la întoarcerea apostolului, şi în mijlocul tuturor celor care sunt chemaţi să păzească această ordine, trebuie să ştie şi el cum să se poarte în această casă, şi ce rol trebuie să aibă în ea. Ori, purtarea individuală a lui Timotei ne-o va prezenta în mod deosebit capitolul 4 care va urma.
A fost un moment, descris în primele capitole ale Faptelor, când, ca urmare a revărsării Duhului Sfânt la Rusalii, nu exista diferenţă între materialele cu care Dumnezeu zidea casa Lui, şi cele cu care o clădeau oamenii, Dumnezeu încredinţând aceste materiale responsabilităţii omului, fie că era vorba de oameni sau de învăţături. Acest moment a fost de scurtă durată. La început credinţa vie şi mărturisirea erau inseparabile. Toţi membrii familiei creştine aveau parte de privilegiile casei lui Dumnezeu, ale Adunării Dumnezeului celui viu, dar de-abia fusese încredinţată responsabilităţii celor care făceau parte din ea, că declinul a început şi ea a fost stricată în mii de feluri. Exemplul lui Anania şi Safira, minţindu-L pe Duhul Sfânt care locuieşte în această casă, apoi murmurele, diviziunile, sectele, necurăţia, legalismul, învăţăturile au fost elementele acestui declin. Mai târziu, au venit „lupii răpitori”, „învăţăturile stricate” şi, treptat, chiar din timpul apostolilor, starea menţionată în Epistola a doua către Timotei, în Iuda, în 2 Petru, starea pe care o avem astăzi sub ochii noştri, numai mult amplificată care va duce la apostazia finală sub forma marei prostituate din Apocalipsa.
În 1 Timotei şi Tit, puterea de a combate răul, ca şi credincioşia creştină, se găsesc încă acolo la un mare număr; şi cei care se împotrivesc sfintei învăţături în adunare nu sunt decât câţiva (1. Timotei 1:3 ; 4:1 ). Apostolul îl poate învăţa pe credinciosul său ucenic „cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu”. Acest termen caracterizează de fapt tot conţinutul Epistolei întâi către Timotei.
Totuşi nu trebuie să gândim că, pentru că răul a cuprins totul, iar casa lui Dumnezeu a devenit „o casă mare” (2. Timotei 2:20 ), creştinul nu poate înţelege ce trebuie să fie „casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu”, în ciuda părăsirii generale a adevărului care o caracterizează astăzi. Hotărârea lui Dumnezeu este neschimbată; ce a hotărât El, a rânduit pentru totdeauna. Cine va putea să distrugă Unitatea Bisericii, trupul lui Hristos? Cine va putea împiedica Biserica să fie Mireasa lui Hristos? Dacă unitatea Bisericii nu mai este vizibilă în această lume, poate fi arătată de doi sau trei, reuniţi la masa Domnului. Dacă Biserica, în calitate de Mireasă a lui Hristos, I-a devenit necredincioasă, chiar aceşti doi sau trei pot să realizeze prin credinţă aceste cuvinte: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” (Apocalipsa 22:17 ). Dacă Biserica, locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, este în runină, unii ar putea realiza buna ei ordine, cum a rânduit-o Dumnezeu, şi să continue să dea mărturie despre adevărul al cărei stâlp şi temelie este.
În acest fel, îndemnurile conţinute aici sunt la fel de realizabile ca în cele mai frumoase zile ale Bisericii. Să punem deci, în mod serios în practică conţinutul lor. Să răspundem dorinţei apostolului care doreşte să ştim cum să ne purtăm în această casă. Datorită lui Dumnezeu, ea există; Duhul lui Dumnezeu locuieşte acolo; adevărul se găseşte acolo; Cuvântul lui Dumnezeu este predicat acolo; cei care păstrează aceste adevăruri sunt fericiţi şi arată ce înseamnă să ai puterea lui Dumnezeu ca ajutor în mijlocul slăbiciunii lor extreme. Să ne întoarcem privirile de la ce a făcut omul; să o privim cu ochii lui Dumnezeu; să vedem cum o va rândui El când toate hotărârile Lui cu privire la ea vor fi realizate.
Aflăm prin Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie să ne purtăm acolo. Să urmăm în mod scrupulos, conştient, fiecare dintre aceste instrucţiuni şi, chiar dacă nu am fi decât doi sau trei pentru a le pune în practică, tot am rămâne, asemenea Filadelfiei, mărturia, înaintea lumii, a ceea ce este această casă.
Ea este „casa lui Dumnezeu”. Casa lui Dumnezeu este zidită şi rânduită aici jos, pentru că nu este vorba aici de trupul lui Hristos şi de poziţia lui cerească în unire cu Capul său glorios în cer. Casa lui Dumnezeu este rânduită ca lumea care o înconjoară să afle ce este Dumnezeu, văzând acest organism funcţionând normal, după gândurile lui Dumnezeu. Ea este „Adunarea Dumnezeului celui viu”. În această Adunare, formată din pietre vii, Fiul Dumnezeului celui viu este „piatra din capul unghiului”. Acolo puterea vieţii divine lucrează prin Duhul Sfânt; acolo locuieşte El. Hristos care a zidit această adunare a făcut-o în virtutea învierii Lui dintre cei morţi, ca Fiu al Dumnezeului celui viu.
Ea este „stâlp şi temelie a adevărului”. Această casă are o mărturie publică de adus înaintea lumii. Această mărturie este adevărul, nu anumite laturi ale adevărului, ci adevărul întreg. Deci aceste două lucruri, prezenţa Dumnezeului celui viu, în Persoana lui Hristos, prin Duhul Sfânt, şi adevărul sunt ceea ce o caracterizează. Să observăm încă o dată că despre Biserică, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu aici jos pentru a da mărturie înaintea lumii, este vorba aici, şi nu de corupta şi travestita Biserică, aşa cum a făcut-o omul. Dumnezeu a dat această slujbă Adunării Lui, şi această slujbă înaintea lumii, este în vigoare încă. El vrea, prin ea, să facă lumii cunoscute gândurile Sale. Această casă este deci locul unde adevărul este vestit şi unde „mărturisirea” sa este menţinută, şi nicăieri în altă parte. Tot ceea ce Duşmanul a făcut pentru a zdruncina adevărul nu serveşte decât pentru a-l pune în lumină.
Adevărul este gândul lui Dumnezeu despre toate lucrurile, despre ceea ce este El Însuşi, despre ce este omul, ce este cerul, pământul şi iadul, şi Satan, şi lumea. Într-un cuvânt adevărul cuprinde toate lucrurile în ochii şi din gândurile lui Dumnezeu. Acest adevăr ne-a fost deplin revelat în Persoana lui Hristos, prin Cuvântul şi Duhul Său. De aceea Hristos, Cuvântul, şi Duhul sunt numiţi „adevărul”, dar adevărul se rezumă în această Persoană, proclamată şi revelată (vedeţi Ioan 14:6 ; 17:17 ; 1. Ioan 5:7 ). Lumea trebuie să vadă în şi prin Adunare tot ceea ce aceasta ştie despre Hristos, tot ce face din ea martora Lui.
Adunarea este stâlpul pe care Numele lui Hristos, Adevărul, este scris, pentru a-L face cunoscut lumii întregi. Ce misiune vastă! În aceasta constă mărturia Bisericii. Chiar în cazul în care Cuvântul ar fi complet necunoscut, Adunarea ar trebui, prin întreaga ei purtare, să facă să strălucească adevărul, Hristos, în ochii tuturor. Adunarea este temelia adevărului. Este platforma pe care adevărul este clădit, baza pe care l-a aşezat Dumnezeu.
Cum este întregul, Adunarea Dumnezeului celui viu, aşa este şi individul. Dacă Hristos locuieşte prin credinţă în inimile noastre, devenim în mod individual martorii Lui în lume, o scrisoare a lui Hristos, cunoscută şi citită de toţi oamenii, astfel încât, cum spunea un frate, cel care se apropie de această locuinţă să-L vadă, de la prima privire, pe Hristos la fereastră. Apostolul, vorbind despre el însuşi, zice: „Prin arătarea adevărului, recomandându-ne pe noi înşine către orice cunoştinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu” (2. Corinteni 4:2 ).
După ce a vorbit de adevărul care, după cum am văzut, este concentrat în Persoana lui Hristos, în Cuvântul şi în Duhul Său şi care este vestit de Adunarea Dumnezeului celui viu pe care adevărul este scris şi statornicit, apostolul abordează un subiect care se leagă strâns de subiectul precedent, adică cel al evlaviei, al relaţiilor sufletului cu Dumnezeu, şi arată ce produce aceste relaţii şi ce le întreţine. Pentru că nu este totul să aparţii acestei case a lui Dumnezeu, stâlp şi temeie a adevărului; celor care alcătuiesc această casă le trebuie evlavie, adică raporturile individuale ale sufletului lor cu Dumnezeu. Cum pot fi produse şi menţinute aceste raporturi? Aceasta este taina, sau secretul evlaviei. Observaţi că, în Noul Testament, o taină nu este niciodată un lucru ascuns, ci dimpotrivă, un secret deplin revelat (*).
(*) Cei care ar dori să studieze acest subiect: taina, vor găsi toate elementele în pasajele următoare: Matei 13:11 ; Romani 11:25 ; 16:25 ; 1. Corinteni 2:7 ; 4:1 ; 13:2 ; 15:51 ; Efeseni 1:9 ; 3:3 ; 4:9 ; 5:32 ; 6:19 ; Coloseni 1:26-27 ; 2:2 ; 4:3 ; 2. Tesaloniceni 2:7 ; 1. Timotei 3:9,16 ; Apocalipsa 1:20 ; 10:7 ; 17:5, 7 .
Evlavia este un compus din două sentimente care cresc în suflet, în măsura în care relaţiile sale cu Dumnezeu devin mai obişnuite şi mai intime, de aceea creştinul este îndemnat să se deprindă cu ea (4:7). Aceste sentimente sunt, în primul rând, teama de Dumnezeu (*). Sufletul, de când este primit în lumina deplină a prezenţei Lui, învaţă să urască răul, pentru că Dumnezeu îl urăşte, şi să iubească binele, pentru că Dumnezeu îl iubeşte. Această teamă, departe de a ne face să fugim de prezenţa lui Dumnezeu, ne apropie de El şi ne umple de încredere, pentru că ştim că numai El este capabil să ne conducă şi să ne menţină până la capăt pe această cale. Toate binecuvântările umblării noastre creştine depind de evlavie; de importanţa de a cunoaşte taina ei şi în ce fel poate fi produsă şi mărită la ai Săi.
(*) Vedeţi Evrei 5:7 , identificarea evlaviei cu teama de Dumnezeu.
Această taină constă în a nu fi ocupat decât cu un singur lucru, cu Dumnezeu „arătat în carne”, cu Hristos Omul.
Învăţătura care este potrivit evlaviei (6:3) conţine multe lucruri, şi este de dorit să nu neglijăm niciunul; dar evlavia nu are decât un obiect: Omul Hristos Isus, cunoscut în mod personal; ea decurge din această cunoaştere. Am văzut deja ce este „taina credinţei” (3:9). În ciuda imensei ei întinderi şi a bogăţiei ei, aceasta din urmă nu este numită mare ca cea a evlaviei. Ea este compusă din toate adevărurile care sunt consecinţa răscumpărării. Taina evlaviei nu este un ansamblu de învăţături; este descoperirea unei Persoane, descoperirea lui Dumnezeu, odinioară Dumnezeul nevăzut, dar acum făcut văzut în Persoana unui Om.
Acest cuvânt: „evlavia” se întâlneşte în mod aproape exclusiv în Epistola a doua a lui Petru şi în epistolele pastorale, dar, înainte de toate în epistola pe care o studiem. Evlavia nu se poate forma decât pe ce a fost revelat în Persoana lui Hristos.
Dumnezeu, lumină şi dragoste, S-a arătat în carne, adică în Persoana unui Om. Dumnezeu, arătat în acest fel, a fost îndreptăţit în Duh. Mai întâi evidenţa absenţei, la El, a oricărui păcat a fost demonstrată în timpul vieţii Sale prin puterea Duhului Sfânt; apoi a fost îndreptăţit, după acelaşi Duh, prin învierea Lui dintre cei morţi.
Dacă este vorba pentru mine să-L cunosc pe Dumnezeu, să învăţ ce este dreptatea Lui, să-L văd, să-L aud, să cred în El, găsesc toate acestea în Hristos Omul; pe acest Om sunt întemeiate toate relaţiile dintre Dumnezeu şi oameni.
„A fost văzut de îngeri”. Dumnezeu a fost făcut vizibil îngerilor când S-a arătat în carne, într-un Om. Îngerii nu pot să-L vadă pe Dumnezeul nevăzut. Din momentul în care a venit aici jos, ca bebeluş într-o iesle, Îl văd. Intins în mormânt, îngerii Îl contemplă. Ei sunt primii la naşterea Lui, primii la învierea Lui.
„Predicat între naţiuni”. Dumnezeu venit în carne este subiectul mărturiei, nu numai printre evrei, ci în lumea întreagă.
„Crezut în lume”, acest Dumnezeu arătat în carne este un obiect de credinţă, nu de vedere, în lume.
„Primit sus în glorie”. Venit ca om aici jos, a urcat ca om în glorie. Acolo Îl vede acum evlavia, Îl cunoaşte se întreţine cu El, caută să-I placă, I se adresează. Toate sentimentele evlaviei se învârt în jurul Lui, care este centrul lor.
Taina evlaviei, relaţiile sufletului cu Dumnezeu, bazate pe teama de Dumnezeu şi încrederea în El, o găsim deci în cunoaşterea Persoanei lui Hristos. În 2. Tesaloniceni 2:7 , se găseşte, îngrozitorul contrast, taina fărădelegii care este tocmai negarea lui Isus Hristos, venit în carne, în locul căruia Satan îl va pune pe Antichrist .
În primele trei capitole din epistola noastră, am găsit în 1:15, lucrarea lui Hristos pentru credincioşi; în 2:4 lucrarea Lui pentru toţi oamenii; în 3:15 Persoana Sa ca fiind însuşi adevărul; în 3:16, Persoana Sa ca bază unică a oricărei evlavii.
sursa: https://comori.org/