Categorie: Cartile Bibliei
Versetele 1 - 7 - „Îndemn deci, întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii - pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi demnitatea. Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia fiind dată la timpul ei, pentru care eu am fost rânduit vestitor şi apostol (spun adevărul, nu mint), un învăţător al naţiunilor în credinţă şi adevăr”.
Intrăm aici în adevăratul subiect al acestei epistole, care este administrarea şi ordinea casei lui Dumnezeu bazată pe învăţătura care este potrivit evlaviei. Nu este frapant că primul îndemn adresat oamenilor din casa lui Dumnezeu este rugăciunea? După ea se poate recunoaşte la prima vedere Adunarea Dumnezeului Celui viu, sau, când este o casă ruinată, ea o reprezintă. Ordinea ei este legată de raporturile obişnuite ale sfinţilor cu Dumnezeu prin rugăciune. Chiar rugăciunea are diferite caracteristici:
1. Cererile. Acestea sunt rugăciunile stăruitoare urcând către Dumnezeu din inimi care simt profund importanţa vitală a ceea ce cer.
2. Rugăciunile sunt o formă mai obişnuită şi reflectă dorinţele, nevoile, preocupările zilnice ale inimii.
3. Mijlocirile sunt mai intime. Ele provin dintr-o legătură personală de apropiere şi de încredere cu Dumnezeu. Regăsim acelaşi cuvânt în capitolul 4: 5, tradus prin „rugăciune”.
4. Ultima formă a rugăciunii constă în mulţumiri, pentru că cel care se adresează lui Dumnezeu prin credinţă, ştie că are lucrurile pe care le-a cerut.
Aceste cereri se adresează lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Niciunul nu este exceptat. Vedem aici ce rol trebuie să ocupe Evanghelia în funcţionarea casei lui Dumnezeu. Nu este aceasta, într-adevăr, prima caracteristică a Evangheliei, care se adresează tuturor, prin gura celor care fac parte din această casă şi pe care Domnul îi trimite în acest scop? Nu că Adunarea ar evangheliza ea însăşi. Domnul a încredinţat această slujbă darurilor pe care le-a dat, ci Adunarea participă prin rugăciuni la orice lucrare preţioasă pe care Dumnezeul Mântuitor o face în lume prin Duhul Sfânt.
Ce câmp vast de activitate pentru sufletele noastre! Toate formele de mijlocire sunt folosite acolo, dacă sunt multe alte lucrări bune, orice rugăciune adresată lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor, este una. De câte ori ne rugăm pe zi, având acest scop înaintea noastră? În ce măsură realizăm aceste cuvinte: „Rugaţi-vă neîncetat” când este vorba de a ne ruga „pentru toţi oamenii”?
„Pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte”, zice apostolul. Autorităţile lumii nu fac decât prea rar parte din rugăciunile Adunării, şi totuşi ele sunt plasate aici pe primul loc atunci când este vorba de toţi oamenii. Nu prin ele trebuie, prin intervenţia divină a harului, să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, în care să putem face cunoscut lumii ce este „evlavia” faţă de Dumnezeu, şi „demnitatea” faţă de oameni, calităţi care nu se vor putea dezvolta decât într-o atmosferă liniştită? În vremuri de persecuţie, mărturia paşnică este împiedicată sau pierdută. Credinţa şi credincioşia care pot să ducă până la moarte, sunt atunci puse la încercare prin necaz. Dumnezeu care conduce cum vrea duhul oamenilor (şi oameni care sunt adesea asemenea unor fiare sălbatice) poate să reprime instinctele lor cele mai crude pentru a da pace poporului Său şi să favorizeze răspândirea normală a Evangheliei într-o atmosferă de linişte.
Este remarcabil că recomandarea de a se ruga pentru cei care sunt în funcţii înalte este făcută creştinilor sub domnia lui Nero, cel mai odios, cel mai crud duşman al sfinţilor, cel sub care atâţi martori ai lui Hristos, şi Pavel însuşi, au suferit martiriul. Niciun cuvânt de dezaprobare împotriva acestui om nu iese din gura apostolului, care nici nu îl numeşte. Nu protestează deloc împotriva violenţei lui de care cu acel prilej Dumnezeu s-a folosit pentru a umple de siguranţă inima preaiubiţilor Lui (Apocalipsa 2:8-10 ) şi a-i încuraja prin răsplata cununii vieţii, ferindu-i, pentru o clipă cel puţin, de pericolele declinului.
Dar nu numai pentru a se bucura de pace pentru ei înşişi sau pentru a aduce mărturie lumii despre ordinea pe care o administrează casa lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi creştinii să se roage pentru toţi oamenii. Apostolul adaugă: „Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Şi în vederea obţinerii aprobării Lui fac sfinţii aceste cereri. „Dumnezeu, Mântuitorul nostru” vrea şi El aceasta. Apostolul nu zice: Dumnezeul Mântuitor. El este Cel care a început prin a ni Se face cunoscut ca atare; Lui Îi aparţinem; El este în întregime pentru noi. Avem deci toată îndrăzneala pentru a-i face aceste cereri. Când cerem mântuirea celui mai rău dintre păcătoşi, ştim că cerem un lucru întrutotul plăcut Dumnezeului nostru. El vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Nu este vorba aici de hotărârile Lui şi de hotărârea Lui întocmită, ci de planurile Sale de dragoste faţă de toţi oamenii sub Evanghelie. El vrea. Ştim deja aceasta: singurul obstacol pentru mântuirea tuturor oamenilor nu este din partea lui Dumnezeu, ci provine la om, dintr-o voinţă care o respinge cu hotărâre pe cea a lui Dumnezeu şi se împotriveşte ei (Luca 13:34 ; Ioan 5:40 ). Dumnezeu vrea nu numai ca toţi să fie mântuiţi, ci să ajungă la cunoştinţa adevărului. A cunoaşte adevărul, înseamnă totodată a-L cunoaşte pe Hristos, a cunoaşte Cuvântul care ni-L revelează, a cunoaşte ceea ce este Dumnezeu, a cunoaşte ce suntem. Această cunoştinţă ne foloseşte să ne aruncăm în braţele Lui, ca nişte biete fiinţe pierdute, şi să găsim în El singurul nostru sprijin ca Dumnezeu Mântuitor.
Dar acest adevăr era, într-o măsură, deja cunoscut sub legea care proclamă un singur Dumnezeu. La acel Dumnezeu trebuie să vină păcătosul; dar cum să vină la El? Omul păcătos este incapabil să se apropie de Dumnezeu. Aici intervine adevărul creştin, proclamând că este „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus”. El a venit aici jos ca om, pentru a-L face pe Dumnezeu accesibil tuturor. Despre acest arbitru, Iov declara că nu există: „Nu este între noi un mijlocitor care să-şi pună mâna peste amândoi” (Iov 9:33 ). Dar trebuie ca Iov să afle, ca simbol cel puţin, că acest arbitru există: „Dacă ar fi un înger cu el”, zice Elihu, „unul dintr-o mie, ca să arate omului datoria lui, atunci va fi îndurător cu el şi va spune: Scapă-l, ca să nu coboare în groapă; am găsit o răscumpărare” (Iov 33:23-24 ). Ori acest Mijlocitor a venit în Persoana lui Hristos, Omul Isus Hristos care a întreprins cauza păcătoşilor şi a găsit o răscumpărare, dându-Se „pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi”.
Era singurul care putea să îndeplinească condiţiile cerute pentru a ne împăca pe noi cu Dumnezeu, deoarece
1. A devenit om pentru a-L face pe singurul Dumnezeu accesibil tuturor.
2. A devenit om pentru a Se da pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi şi aceasta este răscumpărarea.
3. Şi-a lăsat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20:28 ) şi aceasta este ispăşirea. - Cât priveşte răscumpărarea, ea este făcută pentru toţi. Toţi pot să se apropie de Dumnezeu. Hristos a dat o răscumpărare, o sumă întreagă, completă, egală în număr şi valoare cu datoria care trebuie să fie plătită. Toţi pot să vină şi să se folosească. Dumnezeu a acceptat răscumpărarea. Nu e nevoie pentru păcătos decât să vină şi să creadă aceasta. Cât priveşte ispăşirea, ea nu este decât partea multora care au crezut. În acest caz, răscumpărarea este considerată ca fiind plătită pentru fiecare credincios în mod individual, ceea ce o face să se asemene cu ispăşirea şi substituirea.
Acest adevăr (v. 4), Dumnezeu îl încredinţase apostolului (v. 7) pe care îl rânduise pentru aceasta. El este apoi sprijinit şi susţinut de purtarea Adunării în această lume (3: 15). Venise timpul pentru a se da această mărturie în mijlocul naţiunilor şi Pavel fusese rânduit ca vestitor, apostol şi învăţător, pentru a vesti că aceste lucruri puteau fi dobândite prin credinţă şi că adevărul, toate gândurile lui Dumnezeu, fusese acum revelat în Hristos.
Versetele 8 - 15 - „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoială. La fel şi femeile, să se gătească în ţinută cuviincioasă, cu modestie şi discreţie, nu cu împletituri de păr, sau cu aur, sau perle, sau îmbrăcăminte scumpă, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care mărturisesc temerea de Dumnezeu. Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă. Dar ea va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie, cu discreţie”.
Spunând „Vreau deci”, apostolul revine la ceea ce a zis în mod general în primul verset. Nu mai cere să facem cereri, ci specifică cine trebuie să le facă, adică bărbaţii şi nu femeile. Acestea din urmă nu pot să se prezinte în afară. Atitudinea lor este cu totul alta; cea a bărbaţilor, dimpotrivă, este publică. Rugăciunea nu este exercitarea unui dar, pentru că mulţi bărbaţi nu îl posedă pe acesta din urmă şi Dumnezeu nu le-ar recomanda exercitarea lui. Rugăciunea este o atitudine şi expresia unei stări de suflet înaintea lui Dumnezeu, care se poate exercita în prezenţa tuturor, dar numai de către bărbaţi. Aceste cuvinte: „în orice loc” arată că este vorba aici de rugăciuni în public, şi (cum subiectul acestei epistole este ordinea divină a casei lui Dumnezeu când ea încă era, ca în vremea apostolilor, în plinătatea ei originală) că este vorba de rugăciuni în orice loc în care această casă se adună. Nu este vorba aici de casă, cămin şi adăpost al familiei, deoarece rugăciunile bărbatului ca şi cele ale femeii, au acolo deplină libertate de a se exercita, femeia păstrând de altfel în aceasta, ca în toate lucrurile, poziţia de dependenţă pe care Dumnezeu i-a desemnat-o faţă de soţul ei. Asemenea prescripţie nu are nimic de a face cu „bisericile” de astăzi, astfel numite de oameni, şi în care „voinţa” apostolului exprimată aici nu ar fi nici tolerată, nici posibil de îndeplinit.
Apostolul adaugă: „Ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoială”. Aceste cuvinte arată că sunt anumite stări sufleteşti care sunt incompatibile cu rugăciunea în casa lui Dumnezeu, care este adunarea Dumnezeului Celui viu. Sfinţenia lui Dumnezeu nu ar putea admite asemenea rugăciuni, pentru că tot ce este în contradicţie cu curăţia, pacea şi credinţa în inimă, te face inapt pentru rugăciune şi nu poate găsi acces înaintea lui Dumnezeu.
Apostolul ajunge acum la rolul femeilor în casa lui Dumnezeu. Discreţia şi modestia trebuie să fie reprezentate la ele printr-o ţinută cuviincioasă şi nu prin podoabe luxoase pe care le caută femeile din lume. Astfel ţinuta femeii creştine o face să fie recunoscută imediat şi această mărturie este de altfel mai importantă decât cuvintele. Acestei atitudini, ca să zicem aşa negative, i se adaugă mărturia activă a faptelor bune. Asupra acestui ultim subiect facem referire la ceea ce se spune în „Studiu asupra Epistolei către Tit”, p. 33 - 35.
Să ne limităm să repetăm că o faptă bună poate fi făcută faţă de Hristos, faţă de sfinţi, sau faţă de toţi oamenii şi că faptele bune sunt exclusive omului nou, a membrilor familiei lui Dumnezeu. Orice faptă înfăptuită de omul neconvertit nu poate fi decât o „faptă moartă” sau o „faptă rea”.
Ţinuta şi faptele bune se potrivesc deci „femeilor care mărturisesc temerea de Dumnezeu”. Aici putem sesiza una dintre laturile importantului subiect al acestei epistole. Este vorba de mărturisirea creştină; numai că în Epistola întâi către Timotei nu este nicidecum separată, ca în Epistola a doua, de realitatea vieţii divine în suflet. Realitatea acestei mărturisiri trebuie să se arate la femeie în ţinuta şi activitatea ei. Găsim în 1. Petru 3:1- 6 , o descriere şi îndemnuri asemănătoare. Aici, în versetul 11, găsim alte recomandări adresate femeii creştine; ea este chemată să înainteze în cunoaşterea Cuvântului: „Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea”. Multor femei creştine le lipseşte astăzi această poruncă formală, preferând o activitate exterioară mai mult sau mai puţin agitată, atitudinii tăcute a unei Marii, aşezate la picioarele lui Isus pentru a-L asculta. Marta vorbea şi a fost mustrată, Maria învăţa în supunere deplină. Cât de puţin sunt înţelese acestea pe măsură ce răul care va ajunge la apostazia finală, câştigă şi se întinde ca o lepră în casa lui Dumnezeu! Femei creştine „vorbesc în orice loc”, se mândresc să înveţe în loc să se smerească de aceasta, ca de o uzurpare vinovată şi de o neascultare constientă de porunca Domnului. Pentru cine este supus Cuvântului lui Dumnezeu, este cea mai îndrăzneaţă neascultare de către femei a ordinii prescrise pentru casa lui Dumnezeu. Nu vorbim aici, bineînţeles decât despre femeia creştină sau cel puţin despre femeia care mărturiseşte creştinismul şi, în consecinţă, responsabilă de a se supune Cuvântului. Cât despre femeia din lume, cum să se gândească să se supună unei reguli divine pe care o ignoră şi nu o poate urma? Femeia trebuie să rămână în linişte; este datoria şi obligaţia ei. Apostolul dă două motive hotărâtoare. Primul este întâietatea lui Adam asupra Evei. El a fost „întocmit întâi”. Apoi a venit femeia, scoasă din el, şi formată ca un ajutor care i se potriveşte, pentru că, zice Domnul Dumnezeu, „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18 ). De aceea femeia a devenit os din oasele şi carne din carnea lui Adam.
Al doilea motiv, este că nu Adam a fost amăgit, ci Eva, şi că aceasta din urmă a ajuns la încălcare de poruncă. În loc de a fi un ajutor pentru bărbat, ea a fost unealta lui Satan pentru a-l seduce şi a-l aduce la neascultare. Dar, adaugă apostolul, femeia (nu femeile credincioase) va fi mântuită prin naşterea de copii. Există mântuire pentru ea, deşi ea poartă, în munca şi durerile naşterii de copii, o consecinţă perpetuă a greşelii ei. Dar durerile naşterii nu sunt o sentinţă pronunţată împotriva vieţii femeii. Aducând un copil pe lume, această viaţă, departe de a fi condamnată, este mai degrabă păstrată. Dar există promisiuni pozitive pentru femeile creştine (de aceea aceste cuvinte: „dacă rămâne”), o viaţă de rămânere în credinţă care trage folos din promisiunile lui Dumnezeu; în dragostea care este chiar caracterul lui Dumnezeu arătat în viaţa noastră practică; în sfârşit în sfinţenia care este separarea pentru Dumnezeu de orice amestec cu caracterul lumii; o viaţă prezentând caracteristicile preţioase ale modestiei care sunt descrise în acest pasaj, este o garanţie dată de Dumnezeu Însuşi că femeia creştină va fi ferită în mijlocul pericolelor naşterii. Cu toate acestea să nu uităm că dacă femeile creştine nu rămân în aceste lucrări, poate fi aplicată faţă de ele o disciplină care să le priveze de avantajele pe care Dumnezeu li le acordă în vederea pericolelor naşterii.
sursa: https://comori.org/