Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Cum Se descoperă Dumnezeu în Cuvântul Său
Trebuie să fie evident, chiar pentru un cititor cât se poate de ocazional al acestei epistole, că ne găsim pe un teren foarte înalt şi sfânt. Nimeni să nu vadă acolo vorbe care ar putea aduce atingere altor porţiuni ale Scripturilor inspirate: cine ar putea nega că Dumnezeu, descoperind gândurile Sale, a găsit de bun să folosească diverse instrumente în diferite măsuri? Ar fi putut, dacă ar fi vrut, să facă să fie totul scris de o singură persoană. Ar fi putut să Se descopere El Însuşi la nivelul maxim al propriei Sale glorii prin fiecare dintre instrumentele utilizate, şi să nu dea nicio altă descoperire. Dar putem fi siguri că aceste căi ale lui Dumnezeu sunt la fel de admirabile în formele în care S-a descoperit El, ca în orice altceva făcut, spre propria Lui laudă. Aceste maniere diverse de a-Şi desfăşura natura şi caracterul, hotărârile şi căile, arată gloria Lui, sub o lumină infinit mai binecuvântată, decât dacă strălucirea luminii ar fi fost uniformă. Înţelepciunea care contribuie cel mai mult la măreţia şi lauda Lui prin felul în care lucrează, este exact aceeaşi care răspunde nevoilor copiilor Săi, şi este eficace pentru binecuvântarea lor. Este nevoie să spunem că o descoperire care vine de la Dumnezeu, este pentru poporul Lui? Fără îndoială, ea Îl glorifică; dar când Dumnezeu vorbeşte, are un scop în vedere, şi are grijă în har, în favoarea celor cărora li Se adresează. Astfel deci, dacă pe de o parte descoperirile lui Dumnezeu provin de la Dumnezeu şi sunt demne de El, ele presupun în mod necesar starea omului, şi sunt adaptate ei. Ori toate acestea, departe de a micşora în vreun fel gloria divină arătată în diversele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu, o scoate în relief nespus de mult, arată că este de la El, mai ales în felul minunat în care se potriveşte bieţilor păcătoşi, scoşi din starea lor de jos pentru a fi adoptaţi în familia Lui prin credinţa în Isus Hristos, în bogăţia îndurării Lui.
Apostolul Pavel şi romanii
Ori din toate epistolele apostolului Pavel, nu văd niciuna atât de înaltă ca cea către Efeseni. Nu ne-am putea îndoi că starea sfinţilor din acea localitate era în armonie cu maniera şi măsura comunicărilor care le-au fost făcute prin Duhul. Acelaşi lucru se regăseşte în altă parte. Când se adresează sfinţilor din Roma, apostolul nu îi califică drept biserică, pentru că erau încă într-o stare infantilă. Existau acolo sfinţi ai lui Dumnezeu, erau binecuvântaţi, dar adunarea nu fusese întemeiată de un apostol. Au trecut ani de zile înainte ca un apostol să meargă la Roma. Dumnezez vedea bine că acea cetate a Romei avea să îşi aroge pretenţii exagerate, cu caracter spiritual. El are deci grijă ca localităţi mult mai neînsemnate, precum Corintul şi altele, să aibă un apostol, pentru a întemeia biserica şi pentru a lucra acolo destul de mult timp, în timp ce marele centru al gloriei lumii nu va avea vizita unui apostol înainte ca multi credincioşi să se afle adunaţi acolo, după ce au ajuns acolo pentru tot felul de motive. Având în vedere împrejurările sfinţilor din Roma, putem înţelege cât de potrivit era să le adreseze o epistolă având caracterul unei prezentări complete a învăţăturii creştine, plecând de la elementele de bază ale adevărului. De aceea, după introducere, primul lucru pe care îl găsim arătat acolo, este ruina totală a omului, a omului privit din toate punctele de vedere, - omul examinat şi cântărit în balanţa lui Dumnezeu, începând de la potop. După ce au avut o cunoaştere exterioară a lui Dumnezeu, oamenii „după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu” (Romani 1:21 ). De fapt, vedem originea idolatriei, şi de asemenea perioada dintre potop şi apariţia idolatriei. Versetele din Romani 1 la care am făcut aluzie, se referă la perioada în care rasa aceea ia cunoştinţă despre Dumnezeu, în toată simplitatea. Dar omul s-a îndepărtat de aceasta, s-a stricat; şi găsim imaginea teribilă a depravării umane, arătată în primul capitol. Avem apoi omul filozof, apoi omul sub lege – omul din toate punctele de vedere – înainte să fie tratat subiectul răscumpărării şi înainte de a avea ceva despre motivul de a fi îndreptăţit. Iată motivul: apostolul nu fusese niciodată la Roma, sfinţii din acea localitate erau relativ necunoscători, şi aveau nevoie să fie învăţaţi despre natura căderii şi consecinţele ei fatale. Trebuiau să înveţe care era istoria omului, cum o vede Dumnezeu, şi după gândurile lui Dumnezeu. Omul este deci prezentat ca ruinat pe toate planurile, fără să existe niciun ajutor pentru el, nici din partea creaturii, nici din partea legii, nici din altă parte. A rezultat de aici că „toţi s-au abătut... nu este niciunul drept, niciunul măcar” (Romani 3:12, 10 ). Într-un cuvânt, orice gură este închisă, şi lumea întreagă a devenit vinovată înaintea lui Dumnezeu. Numai atunci, şi nu înainte, avem resursa lui Dumnezeu pregătită pentru om, în îndurare şi în dreptate, în capitolele 3 şi 4; începând de la capitolul 5 sunt prezentate consecinţele, dificultăţile sunt rezolvate, şi totul se încheie prin concluzia triumfătoare din capitolul 8.
Ce rezumat important al învăţăturii creştine! Începe prin condiţia actuală a omului, iudei ca şi neamuri, şi merge până la poziţia sigură pe care Dumnezeu a dat-o în Hristos, mort şi înviat, celui care crede. Dar în toate acestea, ori care ar fi importanţa lor, nu aveţi decât ceea ce este individual. Că este vorba de omul pierdut sau mântuit, în niciun caz nu este nimic cu referire la Biserică, dar nimic nu înfăţişează adunarea lui Dumnezeu, privită ca atare. Ruina omului şi răscumpărarea sunt tema, ca şi efectele răscumpărării, şi ordinea dispensaţiilor, şi îndatoririle practice care decurg din toate acestea. Când trecem la Efeseni, ce diferenţă! În raport cu Romani, putem spune că omul dispare, şi Dumnezeu este privit ca acţionând de la El Însuşi.
Nu există prefaţă
De aceea nu există prefaţă, nici dovadă despre starea omului. Nu era necesar, şi nu este punctul de plecare al învăţăturii acestei epistole, contrar Romanilor, unde nimic nu este mai simplu. Dar în Efeseni, în loc de a arăta că am fost scoşi din abisul stricăciunii unde rămâne omul îngropat, primul lucru de care vorbeşte apostolul, este Dumnezeu în cer. Este Dumnezeu revărsând binecuvântarea asupra omului, şi nu omul adus la Dumnezeu. Este Dumnezeu arătat în căile harului Său şi în gândurile inimii Sale, chiar înainte ca lumea să existe, în afara oricărei probleme a iudeilor sau a neamurilor. Este Dumnezeu, făcând un plan de glorie şi de binecuvântare spre propria Sa laudă; Dumnezeu, găsindu-şi plăcerea în a-Şi arăta bunătatea, în scopul de a binecuvânta cu binecuvântarea cu caracterul cel mai înalt şi mai complet. De aceea nu Îl avem doar pe Dumnezeu ca Dumnezeu acţionând cu privire la om, ci ca avându-L pe Hristos în vedere, potrivit cu care binecuvântarea este fără limită. El ar vrea să aibă un canal de har pentru noi pentru satisfacţia deplină a propriei Sale inimi. Oricum niciun obiect nu ar putea produce şi menţine plăcerea lui Dumnezeu, niciunul nu ar putea fi în sine un obiect potrivit pentru a fi contemplat cu satisfacţie, - în afară de Unul: Hristos. În ce priveşte îngerii, găseşte greşeală la ei (Iov 4:18 ), şi cu toate acestea sunt sfinţi. Şi ce poate El vedea mai prejos de îngeri, dacă nu o lume pierdută în păcat? De aceea nu este decât Unul capabil să satisfacă inima şi afecţiunile lui Dumnezeu – Hristos Însuşi!
Dumnezeu ca sursă a binecuvântării: Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos
Având deci acest mare adevăr înaintea noastră – Dumnezeu binecuvântând, şi Hristos, obiectul pe care Dumnezeu Îl are înaintea Lui, şi prin care va binecuvânta, după tot ce este în inima Lui, - găsim că în calitate de sursă a binecuvântării, Dumnezeu este numit în două feluri: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti” (Efeseni 1:3 ). Aceste două titluri sunt cu adevărat cheia Epistolei. Îngăduiţi-mi să insist cu putere asupra importanţei de a cântări cuvintele Scripturii. Când avem de-a face cu oameni, să nu facem pe cineva vinovat pentru un cuvânt (Isaia 29:21 ). Dar pentru Cuvântul Său, Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Dacă putem accepta că unul sau altul face greşeli, aceasta nu se poate întâmpla în Scriptură. Când ne apropiem pentru a-L asculta pe Dumnezeu, singura atitudine potrivită este să ne plecăm în adorare. De aceea, în această epistolă, care este o expresie atât de plină de dragostea Sa, apostolul începe astfel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl” etc. (Efeseni 1:3 ). Nu le putea scrie efesenilor fără a izbucni în laude şi în adorare faţă de Dumnezeu. Şi în altă parte îl vedem binecuvântând pe Dumnezeu, dar când o face, ca în 2. Corinteni 2:14 , cauza sunt împrejurări speciale; ori nu acesta este cazul aici. La Corint exista o intervenţie binecuvântată a harului lui Dumnezeu, zdrobind inimile orgolioase ale ucenicilor rebeli şi făcându-i să le fie ruşine de ei înşişi. Dar în epistola către Efeseni, această binecuvântare adresată lui Dumnezeu este în afara unor circumstanţe trecătoare, în afara faptului că apostolul îi vedea într-o stare a sufletului care le îngăduia să umble cu Dumnezeu şi să intre în gândurile şi în planurile Sale. „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 1:3 ): nu era din cauza unui har sau a unei mângâieri particulare, ci aceasta decurge din ceea ce este întotdeauna Dumnezeu pentru noi. Ori acesta este tocmai motivul pentru care mulţi creştini nu pot intra în gândurile şi planurile Sale. Unii sunt în mod deosebit sensibili şi atinşi de semne tangibile şi cotidiene ale intervenţiilor vizibile, şi din când în când, de intervenţii extraordinare ale providenţei Sale. Poate că sunt într-o mare încercare, şi Dumnezeu scoate şi din ea o nouă binecuvântare pentru ei. Dar aici efesnii erau atât de simpli, şi umblau atât de bucuroşi cu Dumnezeu, încât apostolul, în loc să fie reţinut din cauza stării lor, nu putea decât să laude şi să aducă mulţumiri. Cât de binecuvântat este acest lucru, când ne este dată o comuniune atât de fericită, în raporturile noastre unul cu celălalt!
Capitolul 1: 1 – 3
Pavel se prezintă ca apostol
Înainte de a intra în ceea ce voi încerca să dezvolt, Pavel se prezintă ca apostol. Nu spune aici „slujitor” sau „rob”, cum face scriindu-le romanilor: „Pavel, rob al lui Isus Hristos” (Romani 1:1 ); era cu adevărat. De ce le scria Pavel? Pentru că era robul Său. Nu-I aparţineau ei lui Isus? Ideea de „independenţă” nu era aprobată în epocă, şi nu exista nimic care să se asemene acestei practici de a avea regiuni mici, sau adunări rezervate unuia sau altuia. Dar Biserica, unde ar fi ea, era obiectul afecţiunilor slujitorilor Domnului. Adevăratul slujitor este cel care este capabil să înţeleagă că este robul lui Isus Hristos; şi el va sluji cu atât mai bine sufletele, cu cât va înţelege mai mult ce înseamnă a-L sluji pe Domnul. „Pavel, rob al lui Isus Hristos, apostol chemat” (Romani 1:1 ). Era apostol prin chemarea lui Dumnezeu. În epocă nu exista congregaţie care să cheme un candidat. Pavel era un apostol chemat de Dumnezeu, şi ei erau sfinţi chemaţi de Dumnezeu, şi ei o ştiau. Era foarte plăcut pentru ei să se gândească la faptul că fuseseră chemaţi astfel. Potrivit măsurii lor, umblau pe calea lui Hristos, şi apostolul era slujitorul Său, şi era de asemenea apostol. Scopul lui era să pună în relief apostolatul său. Corintenii erau în pericol să se îndoiască în privinţa lui, şi să gândească faptul că trebuiau să privească la Ierusalim. El recunoştea întrutotul poziţia simplă de frate; dar dacă oameni precum corintenii ridicau prea sus capul, îşi spunea numai „apostol”, fără a adăuga „rob” (1. Corinteni 1:1 ). Dacă încercau să conteste acest punct, dovedea realitatea chemării sale. În adresa Epistolei către Galateni, am arătat forţa deosebită a felului în care se prezintă: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om” etc. (Galateni 1:1 ). Controversa începea acolo dintr-odată, dar cu un calm divin şi cu o forţă divină. Existau principii false în Galatia; de aceea el foloseşte un limbaj energic şi presant când le scria sfinţilor. Ei adoptau noţiuni iudaice de succesiune pământească. Atunci apostolul se plasează pe terenul cel mai înalt şi arată că, deşi îi recunoştea pe depin pe cei doisprezece la locul lor, nu vroia să cedeze prin supunere, nici măcar o clipă, în ceea ce atingea adevărul Evangheliei (Galateni 2:5 ), astfel încât întreaga epistolă poartă amprenta acestei reafirmări categorice a chemării harului şi a caracterului său ceresc, bazate pe moartea şi învierea lui Hristos.
Pavel se adresează sfinţilor din Efes
În Epistola către Efeseni, apostolul nu are în vedere nicio controversă, nici măcar să pună bazele adevărului creştin, ca în cazul sfinţilor din Roma. Dar scoate în evidenţă funcţia sa apostolică: „Pavel, apostol al lui Isus Hristos” (Efeseni 1:1 ). Arată din plin care era sursa, aceeaşi „voie a lui Dumnezeu”, din care decurgea propria lor binecuvântare. El va merge pe firul binecuvântării, mai întâi individuale, apoi ca trup. Este o greşeală a presupune că cea din urmă este mai profundă decât cea dintâi. Dimpotrivă, binecuvântările noastre cele mai înalte se leagă de ceea ce avem ca indivizi. Recunoscând deplin caracterul binecuvântat a ceea ce se raportează la trup, ceea ce avem individual este şi mai înalt: şi este maniera Duhului lui Dumnezeu de a începe cu aceasta, înainte de a intra în ceea ce este comun tuturor. Pentru aceasta, gândesc eu, se adresează el aici „către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus care sunt în Efes” (Efeseni 1:1 ) ca atare. Ei erau Biserica din Efes, nu numai pe un plan formal ca strângere, ci şi în înţelegerea acestui lucru. Îl avuseseră pe apostolul Pavel la Efes; el fusese instrumentul lui Dumnezeu în lucrare. Doisprezece oameni crezuseră acolo (Fapte 19:7 ), dar până lal vizita sa, niciunul dintre ei nu primise Duhul Sfânt în felul Rusaliilor. Prezenţa personală a Duhului Sfânt, bazată pe credinţa noastră în Hristos mort şi înviat, ne introduce în acest caracter de Biserică. Dar Duhul Sfânt, pe lângă faptul că ne face mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica, ne dă şi conştienţa relaţiei noastre ca fii, cu Dumnezeul Său şi Tatăl. Când se referă la chestiunile ordinei şi disciplinei, se adresează apostolul „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint” (1. Corinteni 1:2 ) ca atare. Aici el va considera Biserica dintr-un punct de vedere mult mai înalt; cu toate acestea începe prin ce este individual: „către sfinţii şi credincioşii care sunt în Efes: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos” (Efeseni 1:1 – 2). Apoi introduce titlul dublu al lui Dumnezeu, la care am făcut deja aluzie – acelaşi anunţ al Domnului nostru după învierea Sa dintre cei morţi, când a trimis prin Maria din Magdala primul mesaj ucenicilor Săi: „Mergeţi la fraţii Mei şi spune-le: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17 ) – nu la „Dumnezeul atotputernic”, nici la „Domnul”.
O relaţie cu Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos
Domnul nostru se găsea într-o dublă relaţie cu Dumnezeu: era Fiul lui Dumnezeu, nu numai ca Persoană divină, ci ca om în lume (Luca 1 ), pe lângă gloria Sa personală şi înaltă care străluceşte pretutindeni în Evanghelia după Ioan, şi în altă parte. „Vei zămisli în pântece şi vei naşte un Fiu şi Îi vei pune numele Isus” (Luca 1:31 ). Acest ultim titlu se referă la Hristos, considerat în umanitatea Lui în această lume; de aceea nu se face caz de aceasta decât în Evanghelia după Luca, care este mai presus de toate biografia omenească a lui Hristos, dacă îndrăznim să ne exprimăm astfel. Nu am fi ştiut, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi spus, că Hristos a păstrat chiar această relaţie ca om în învierea Sa. El ne învaţă că moartea şi învierea I-au dat dreptul, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu, de a ne plasa în poziţia Sa. Astfel deci, a putut spune pentru prima dată, în sensul deplin al acestor cuvinte: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17 ). Nu mai este doar: „Tatăl Meu” şi „Dumnezeul Meu”, ci este acum „Tatăl vostru” şi „Dumnezeul vostru”.
Moartea lui Hristos a şters complet tot ce era împotriva copiilor lui Dumnezeu: învierea lui Hristos, urmând lucrării de răscumpărare, L-a făcut chiar să le dea locul Lui înaintea lui Dumnezeu, în înviere şi în relaţia de fii. Ce poziţie minunată! Când ne gândim că acum, când suntem încă în această lume, Domnul nostru vrea să ştim că suntem fii, în El şi prin El, înaintea Dumnezeului nostru, şi că suntem înzestraţi cu o viaţă de înviere – „vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” (Romani 6:11 ); că stăm înaintea lui Dumnezeu fără acuzare şi fără condamnare; şi că este astfel pentru că în har, pe cruce, El S-a plasat sub „aceeaşi sentinţă” (Luca 23:40 ) ca cei vinovaţi! El era „Cel Sfânt” – noi eram profani, complet pierduţi. Dar pe cruce El a fost făcut păcat pentru noi, şi a intrat sub „aceeaşi sentinţă” – luând-o împotriva Lui Însuşi pe cruce, astfel încât, acum, ea nu mai este pentru mine. Sunt introdus în aceeaşi poziţie pe care a luat-o ca om înviat înaintea lui Dumnezeu. Desigur, nu vorbesc acum de gloria Lui divină. Ideea că o creatură, oricât de binecuvântată ar fi ea, ar putea fi într-o altă poziţie decât cea de a-şi ridica ochii către Dumnezeu şi de a-L adora, nu ar putea intra într-un duh reînnoit. Domnul Isus era Fiu, în natura Sa divină, din toată eternitatea; dar şi ca om era Fiu; şi de asemenea, ca înviat dintre cei morţi. Prin moartea şi învierea Sa, ne-a adus înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea Tatălui Său, în aceeaşi poziţie ca El Însuşi – în situaţia de a fi fii, complet fără păcat în noua noastră natură, şi eliberaţi de orice condamnare înaintea lui Dumnezeu, pentru că natura veche este deja judecată. Natura nouă nu are nevoie ca cineva să moară pentru ea, contrar naturii vechi, care avea nevoie; totul este împlinit. În Hristos răstignit, Dumnezeu a condamnat păcatul în carne (Romani 8:3 ) şi, pentru credinţă, tot răul a dispărut. Binecuvântarea lui Hristos a devenit acum a noastră, şi putem privi în sus şi spune: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti” (Efeseni 1:3 ). Se aduce o mare pagubă asupra puterii practice a creştinismului, când se dă deoparte binecuvântarea pe care Duhul Sfânt ne-o dăruieşte acum, până în clipa în care vom părăsi această lume, pentru a merge în cer.
Binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti
Presupunând că ar trebui să spuneţi marii mulţimi a copiilor lui Dumnezeu pe pământ: sunteţi binecuvântaţi „cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”, ei ar privi aceasta ca exaltare sau misticism în stare pură. Ei nu sunt gata să primească asemenea adevăruri, şi în general, nici nu caută sensul acestui verset, sau îl reduc la un sentiment de ordin pur emoţional. Nu au nicio idee că este vorba de un fapt actual, adevărat pentru toţi creştinii. Deşi nu suntem încă arătaţi în această stare de binecuvântare, nu este vorba de o problemă de sentimente. De am putea-o crede! Sentimentele mă pot înşela, dar credinţa nu poate niciodată. Dacă văd un lucru, numai ochiul meu îl vede. Dacă eu cred un adevăr despre Cuvântul lui Dumnezeu, îl consider, ca să zic aşa, şi într-o anumită măsură, cu ochii lui Dumnezeu. Lumea are ideea: credinţa implică faptul de a nu avea încredere decât în lucruri nesigure. Ori în domeniul lucrurilor lui Dumnezeu, „cred” nu are acest sens. Propria mea viziune nu are decât o slabă întindere a vederii, dar ce să spunem de ochiul lui Dumnezeu? Credinciosul stă pe terenul cel mai înalt; se bazează pe siguranţa a ce a spus Dumnezeu. De aceea, de aici rezultă fericirea; pentru că atunci când credeţi, pricepeţi curând să simţiţi. Dacă voi credeţi că Dumnezeu v-a şters păcatele, nu întârziaţi să vă bucuraţi de aceasta, chiar dacă nu numaidecât. Dacă privesc la mine însumi, voi vedea întotdeauna ceva ce nu merge. Cum se face aceasta? Păcatele mele sunt toate îndepărtate, şi totuşi, dacă privesc în interior, văd atâtea motive de durere, de dezgust, de umilinţă. Îndepărtarea păcatului nu este ceva ce se petrece în inima mea, ci o lucrare puternică ce a fost făcută de Dumnezeu, la crucea Fiului Său preaiubit, o lucrare pe care El mă cheamă să mă întemeiez, pentru că El Însuşi Şi-a arătat plăcerea în ea. Voi merge să caut un semn sau o dovadă în mine însumi? Dacă o face, nu voi avea niciodată siguranţa, - o siguranţă întemeiată pe adevărata temelie. Dacă eu cred că păcatele mele trebuie să fie iertate, pentru că mi-am schimbat caracterul, omeneşte vorbind, aş putea avea o pace reală, chiar şi numai pentru o oră? Rezultatul inevitabil este: cu cât ne judecăm mai mult pe noi înşine, cu atât suntem mai puţin fericiţi. Iată ce pune Dumnezeu înaintea copiilor Săi: ei ar trebui să fie pe deplin fericiţi, în siguranţa că păcatele lor sunt îndepărtate, prin sângele lui Hristos care a fost vărsat, şi totuşi ei nu trebuie să cruţe nimic din ce găsesc înăuntrul lor, judecându-se pe ei înşişi în fiecare zi, pentru că Hristos a fost judecat pentru ei, şi Dumnezeu a şters păcatele lor, şi ei nu pot îngădui să trateze cu uşurinţă ceea ce a costat sângele Fiului Său.
Aici totuşi, primul gând important, este că „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos... ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti” (Efeseni 1:3 ). Nu răscumpărarea, deşi aceasta trebuie să se bazeze într-adevăr pe ea. Eu sunt aici pe pământ, şi totuşi ştiu că sunt binecuvântat acolo unde este Hristos, la dreapta lui Dumnezeu. Nu numai acolo am binecuvântări, ci sunt binecuvântat „cu orice binecuvântare spirituală”. Binecuvântarea cea mai înaltă pe care o poate da Dumnezeu, este cea pe care o dă în locurile cereşti în Hristos, tuturor celor care sunt copiii Lui. Aceste câteva cuvinte ne fac să contemplăm mărirea planului minunat al lui Dumnezeu cu privire la noi, şi a dragostei Lui minunate faţă de noi. El ne-a binecuvântat astfel după plinătatea valorii lui Hristos în ochii Săi.
Expresia „în cele cereşti” este în contrast cu partea iudeilor, ale căror binecuvântări erau în locurile pământeşti. Să luăm în considerare Ezechiel 36 , care face să reiasă caracterul particular al binecuvântărilor noastre în contrast cu ale lor. „Şi voi stropi peste voi apă curată şi veţi fi curaţi... Şi veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri şi-Mi veţi fi popor şi Eu vă voi fi Dumnezeu” (Ezechiel 36:25, 28 ). Astfel deci, binecuvântările lor sunt amestecate cu îndurări spirituale, dar ele vor fi în ţara părinţilor lor, pe care Dumnezeu o va asigura generaţiei viitoare. Îndeosebi erudiţii, lipsiţi de spiritualitate, fac confunzie în privinţa acestor subiecte. Dacă cititorii ar fi pur şi simplu sinceri în privinţa Scripturii, nu ar cădea în asemenea greşeli. Profetul spune: „Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri” (Ezechiel 36: 28 ). Nimic nu este mai clar. Îl va binecuvânta pe Israel pe pământ – şi de asemenea în suflet, fără îndoială; dar sfera acestei binecuvântări, este ţara sfântă. Este vorba de poporul Lui pământesc, şi nu de Biserică, aşa cum vom vedea mai departe. „Voi înmulţi rodul pomilor şi venitul câmpului, ca să nu mai purtaţi ruşinea foametei printre naţiuni” (Ezechiel 36:30 ). Este vorba evident de o binecuvântare în locurile pământeşti. Nu voi găsi cu cale să o spun din nou unor oameni evlavioşi care încearcă să dea acestor pasaje o turnură spirituală, ca să se folosească de ele pentru a predica Evanghelia, numai să nu facă să dispară speranţele viitoare ale lui Israel. Poporul despre care este vorba aici, este mai întâi de toate Israel, şi ei trebuie să fie binecuvântaţi în felul acela. Ţara Palestinei este acum pustiită, ca un deşert; dar în acea zi, „pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul” (Isaia 35:1 ). Anumite binecuvântări se aplică acum credinciosului, este adevărat. Domnul nostru face astfel aluzie în Ioan 3 la „apă” şi la „Duh” dându-le, în chip minunat, o însemnătate mai vastă şi mai profundă. Nu sunt de acord să susţin că Dumnezeu a părăsit poporul Său, şi că trebuie să identificăm această profeţie cu privire la locurile pământeşti cu drepturile noastre cereşti. Duhul lui Dumnezeu insistă aici asupra ţării şi binecuvântărilor pământeşti. De ce am fi geloşi, fie cu privire la evrei, fie cu privire la pământ? Dumnezeu ne-a arătat o favoare cu atât mai mare şi fără egal, încât putem într-adevăr să ne bucurăm şi să-I aducem mulţumiri că păstrează pământul pentru poporul Lui din vechime.
După ce am cercetat aceste lucruri – binecuvântările prezise lui Israel pe pământ – să ne întoarcem acum privirile spre propriile noastre binecuvântări în Efeseni; ce diferenţă radicală! „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3 ). Dumnezeu Se descoperă în modul cel mai complet imaginabil. Cine era cel care, prin excelenţă, Îl cunoştea pe Dumnezeu? Care era obiectul dragostei lui Dumnezeu, ca niciun altul înainte? Dacă a fost cineva care a cercetat semnificaţia deplină a expresiei: „Tatăl Meu”, acesta a fost Domnul Isus. Şi cine în afară de El a măsurat profunzimile cuvintelor: „Dumnezeul Meu”? Ori acum, această Fiinţă binecuvântată, prin răscumpărarea şi darul Duhului, l-a făcut pe cel care crede în El capabil să se bucure de acelaşi privilegiu ca El Însuşi. În măsura în care privim acest adevăr cu simplitate, şi în care judecăm vechea natură (ea nu putea niciodată intra acolo, şi nu face decât să întunece binecuvântarea noastră ca un nor gros), intrăm în înţelegerea binecuvântărilor noastre.
Speranţa lui Israel nu se îndreaptă numai spre interior, ci şi spre exterior; ea este în locurile pământeşti, - speranţa de a deveni poporul cel mai înălţat aici jos. Din contră, scena binecuvântărilor noastre este în locurile cereşti, şi noi suntem deja binecuvântaţi acum în Hristos. Într-un cuvânt, creştinul este ca o persoană din familia unui suveran. Pot fi raţiuni de stat care fac de dorit ca moştenitorul suveranului să traverseze incognito o ţară străină. La fel este şi cu creştinul. El nu este nici din această lume, nici din acest veac. Trupul său este de pe pământ, dar ceea ce îl face să fie ceea ce este, ca fiu al lui Dumnezeu, nu are nimic de-a face cu scena sau cu circumstanţele prezente. Îi aparţine în întregime unui Hristos glorificat. Când Dumnezeu va reîncepe să lucreze cu privire la Israel, va fi cu totul altfel. Atenţia lumii întregi se va îndrepta asupra lor. A fost o vreme când, chiar în mijlocul întregului său păcat, poporul Israel a exercitat o influenţă enormă în lume, deşi nu erau decât o naţiune mică, neavând ca locuinţă decât o fâşie îngustă de pământ. Preoţii şi regii lor L-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu, care în schimb a făcut din ei trista demonstraţie a judecăţilor Lui. Dar vine curând ziua când cei care L-au lovit pe Hristos Îl vor recunoaşte pe Mesia al lor respins, şi atunci va străluci în toată splendoarea la care Dumnezeu l-a destinat pe Israel. Îi va încununa cu tot felul de binecuvântări aici jos. Toate naţiunile pământului se vor proşterne înaintea lui Israel; împăraţii şi împărătesele îl vor alăpta (Isaia 49:23 ). Creştinătatea, dispreţuită ca o maşină politică orgolioasă şi uzată, şi degenerând tot mai mult în apostazie, va fi pusă deoparte ca Vasti; Dumnezeu va binecuvânta pe poporul Său Israel, Estera marelui Rege, cu toate binecuvântările exterioare în locurile pământeşti, descoperindu-Se nu ca Dumnezeul şi Tatăl Domnului Isus Hristos, ci ca Domnul Dumnezeu, Domnul, Cel Preaînalt, identificat în sfârşit cu Isus din Nazaret.
Este acesta felul în care vorbeşte Efeseni 1:3 ? Nicidecum. „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos... ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”. Vechiul Testament nu dădea nicăieri iudeilor speranţa de a fi binecuvântaţi în Mesia al lor. A fi împreună moştenitori cu Hristos, nu numai binecuvântaţi prin Hristos, ci în Hristos, este o idee care nu putea intra nicidecum în gândurile israelitului cel mai inteligent. Într-un cuvânt, partea lor va fi întotdeauna de a fi sub Mesia al lor, de a fi guvernaţi de El, ca popor pământesc. Dar partea noastră, a celor care credem în Hristos acum, va fi să avem aceeaşi binecuvântare pe care Dumnezeu Tatăl I-o dă lui Hristos înviat dintre cei morţi. Ce a făcut El pentru Hristos? L-a înviat şi a pus toate sub picioarele Lui (Psalmul 8:6 ). Această glorie nu o va lua singur. Îşi aşteaptă soţia – cei care sunt chemaţi acum dintre iudei şi dintre neamuri, pentru a fi aduşi la cunoştinţa Numelui lui Hristos. Astfel Domnul nostru, deşi înălţat în mod personal, Îşi are gloria ca suspendată, pentru că aşteaptă ca ai Lui tovarăşi să o împartă cu El – moştenitori prin harul Lui, nu mai de părinţi, ci de Dumnezeu, şi împreună-moştenitori cu Hristos.
Nimic nu va putea fi mai vast, nici mai înalt, ca binecuvântările de care se vorbeşte aici. Hristos îi va avea pe ai Săi cereşti sus, şi pe ai Săi pământeşti jos; fiecare clasă va fi deplin binecuvântată, deşi în sfere diferite. Să îmi fie îngăduit să le recomand copiilor lui Dumnezeu să studieze serios adevărul prezentat în Efeseni 1 . Dacă pe de o parte se cuvine să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, pe de altă parte, acest Cuvânt cere de la noi o voinţă fierbinte de a-l studia, ca pentru a găsi în el comori ascunse. Să nu ne aşteptăm să fim cu adevărat, şi pe deplin binecuvântaţi prin intermediul Cuvântului, fără sârguinţa sufletelor noastre în această privinţă.
Am văzut deja titlul dublu sub care îi binecuvântează Dumnezeu pe sfinţii Săi astăzi; cele două laturi ale binecuvântării sunt sub o forma care nu se găseşte decât în Hristos. Dacă de exemplu, Dumnezeu S-ar fi descoperit numai ca Dumnezeul lui Avraam sau al lui Isaac, nu ar fi asigurat o binecuvântare care să treacă dincolo de cea promisă părinţilor. Dar o face. În loc de a nu avea decât binecuvântarea iudaică înaintea Lui, El Îl are în vedere pe Hristos, Hristos pe care L-a înviat dintre cei morţi şi pe care L-a pus să şadă la dreapta Sa (Evrei 1:13 ), ceea ce nu făcuse niciodată nici pentru David, nici pentru un altul. Este un loc care Îi aparţine, în virtutea gloriei Lui personale, şi a suferinţelor Sale până la moarte. Vom putea sta cu Hristos pe tronul Lui, dar acesta este un lucru foarte diferit de poziţia lui Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Ori acum, este ca Dumnezeul Domnului Isus Hristos pe care El Îl binecuvântează – este binecuvântarea deplină care I se cuvine lui Hristos Însuşi, ca obiect al binecuvântării. Harul face să fim, cu Hristos, obiectele comune ale binecuvântării lui Dumnezeu: în acest fel şi după această măsură binecuvântează El. Dar aceasta nu este totul: El este Tatăl Domnului Isus, şi ca atare, El ne şi binecuvântează. Astfel încât aceste două caractere, cele mai înalte sub care Îl putem considera pe Dumnezeu, sunt cele conform cărora suntem binecuvântaţi. Caracterele lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi ca Tată, care sunt în raport cu Hristos, se traduc într-o binecuvântare pe care ne-o dă El, şi o binecuvântare pe măsura lor. Este deci o binecuvântare fără limite. El ne-a binecuvântat „cu orice binecuvântare spirituală”, şi mai mult, nu numai pe pământ, după cum am văzut, - comparativ, ea este partea cea mai joasă a universului – ci în scena cea mai înaltă a puterii lui Dumnezeu, „în cele cereşti”; şi pentru a încununa totul, şi a-l completa, este „în Hristos”; totul este asigurat în Persoana Lui.
Capitolul 1: 4 – 5
Aleşi ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste
Versetul 4 corespunde îndeosebi primului dintre aceste caractere în care S-a descoperit Dumnezeu, şi versetul 5, mai degrabă celui de al doilea. „După cum ne-a ales în El”, adică în Hristos, „înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste” (versetul 4). El ne binecuvântează astfel ca Dumnezeul lui Hristos. În versetul 5, ca Tată, pentru că citim: „El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine”. Genul şi caracterul acestei binecuvântări corespund în mod clar caracterului Tatălui. Este introdusă o relaţie specială cu El. „... El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere” – nu este vorba numai de o alegere din partea Sa, ci „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (versetul 5). Acest limbaj nu este cel din versetul 4. Nu spune că ne-a predestinat ca să fim „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”. Nu spune nici că ne-a chemat la această minunată poziţie „după buna plăcere a voii Sale”. Motivul este cu totul evident. Când mi se vorbeşte de „buna plăcere a voii Sale”, este un limbaj care se potriveşte unei dragoste suverane, această dragoste specială pe care o foloseşte El pentru a-Şi arăta îndurarea. Dar când mi se vorbeşte despre a fi „sfinţi şi fără pată”, Dumnezeu este Cel care ne-a ales pentru aceasta: nu ar putea fi altfel. Dacă Dumnezeu ar vrea ca oamenii să fie aduşi aproape de El, aproape de punctul de a fi în prezenţa Sa în cer, din momentul în care sunt aleşi în Hristos, ar trebui într-un fel sau altul să fie „sfinţi şi fără pată” înaintea Lui, în dragoste. Totul vine într-adevăr din harul Său.
Una dintre binecuvântări vine din caracterul care este în mod necesar cel al lui Dumnezeu ca Dumnezeu; alta decurge din relaţia specială, în care intră El cu noi prin Domnul nostru Isus. Alegerea noastră este un element necesar, pentru că este evident că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate alege. Aceasta a fost înainte de întemeierea lumii, când numai Dumnezeu exista. Omul nu contribuia cu nimic la această alegere, nici nu avea dreptul la cuvânt. Dumnezeu acţiona numai de la El Însuşi. Era vorba de alegerea proprie a lui Dumnezeu, care vroia ca alţii să fie cu El în cer. Dar dacă trebuia ca ei să fie aproape de El şi înaintea Lui, cum puteau să fie, cu păcatul asupra lor? Imposibil. Cum putea Dumnezeu autoriza suflete să fie cu păcatul asupra lor chiar şi în colţul cel mai îndepărtat al Împărăţiei Lui? Este şi mai imposibil în cer, unde domneşte măreţia Sa. Vine ziua când orice rău va trebui să fie alungat şi aruncat în iazul cu foc. Cum ar putea El atunci tolera păcatul la cei care trebuie să fie introduşi în cercul cel mai intim al prezenţei Lui? Dacă ar alege să aibă oameni cu El în cer, ar fi o necesitate pozitivă a caracterului şi naturii Sale, ca ei să fie „sfinţi şi fără pată înaintea Lui”. Dar aceasta este departe de a fi totul: ar trebui să fie „în dragoste”, pentru că nu ar fi nimic mai mizerabil, ca asemenea fiinţe să fie acolo fără să poată intra în propriile Sale afecţiuni. Ar fi pur şi simplu în locul cel mai binecuvântat pentru creaturi, şi a fi acolo fără pată, şi fără nimic ce ar putea întina prezenţa lui Dumnezeu, nu este de ajuns. Omul a fost creat pentru a avea inimă şi afecţiuni, şi nu ar putea exista fericire la creaturi care ştiu ce este afecţiunea, dacă nu ar exista ceva asupra căruia să se poată fixa afecţiunea. Dacă Dumnezeu ar permite ca asemenea fiinţe să fie introduse în prezenţa Sa – neapărat fără păcat, sub orice formă ar fi, - ar trebui să fie de asemenea în dragoste. El vroia să le dea o natură care să fie nu numai capabilă să stea înaintea Lui fără pată şi fără teamă, ci care răspunde şi propriei Lui dragoste. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1. Ioan 4:19 ). Această dragoste nu este cunoscută decât în Hristos; dar apostolul Ioan vorbeşte de Dumnezeu şi de Hristos într-un asemenea fel încât nu putem deloc hotărî dacă vorbeşte de unul sau de altul. El foloseşte pronumele „El”, nu fără a face deosebire, ci trecând de la Unul la Celălalt. Aceasta decurge din unitatea lor, „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30 ), ceea ce Ioan este singurul care spune.
Îl avem aici pe Dumnezeu alegându-ne în mod personal. Pentru că nu este vorba numai de a avea un popor, văzut în mod vag, ca şi cum ar fi în cer un anumit număr de nişe de umplut cu numărul corespunzător de suflete. Nu găsim asemenea noţiune în Biblie. El alege persoane. Nu poate exista o asemenea dragoste fără a avea înainte o persoană distinctă. Chiar printre oameni, dragostea nu este un sentiment nesigur – acest concept trezeşte mai degrabă imaginaţia – cu atât mai mult când este vorba de dragostea lui Dumnezeu. El ne iubeşte în mod individual. De aceea ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, pentru a arăta că era o alegere complet independentă de caracterul şi de căile noastre. Ori dacă astfel, trebuie ca dragostea Lui să găsească ceva în schimb către Dumnezeu, într-un mod care să fie conform Lui. Şi este ceea ce are loc. Dacă există această alegere a lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, El vrea să îi aibă pe sfinţi înaintea Lui într-un fel care nu este posibil decât pentru Dumnezeu. El nu vrea să aibă niciodată ceea ce este nedemn de dragostea şi de prezenţa Lui. De aceea se spune deci: „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ). Nu este numai sfinţenie, sau lipsă de pată, sau dragoste, unul sau altul, sau oricare dintre aceste lucruri în parte. De aceea nu există o menţionare a ceea ce am fost. Dacă examinăm ceva, putem să găsim defecte grave. Dar ca şi creştin, sunt într-adevăr departe de a fi ceea ce I se datorează lui Dumnezeu. Ne este ruşine de noi înşine, fiind mâhniţi de răspunsul redus al inimii la favoarea pe care a arătat-o Dumnezeu în privinţa noastră. Se poate potrivi aceasta prezenţei Sale? Va fi Dumnezeu mulţumit cu ceea ce chiar un creştin găseşte defectuos? Imposibil. Acest verset 4 consideră nu omul complex, ci ceea ce Dumnezeu face din noi în Hristos, Fiul Său. Ori în sfinţi există efectiv ceea ce este într-adevăr contrar sfinţeniei, ceea ce nu seamănă nici lui Dumnezeu, nici Fiului Său Preaiubit: orgoliul, vanitatea, nebunia, tot felul de căi rele şi de gânduri rele care nu provin niciodată de la Hristos, nici nu Îi seamănă în niciun fel. În ciuda a toate acestea, nu sunt pentru aceasta sfinţi? Lui Dumnezeu nu I-ar plăcea să nu fie! Ori tocmai acesta este gândul ferm al lui Dumnezeu. Ne-a ales în Hristos „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ). Cum este posibil? Răspunsul este că este posibil, pentru că Dumnezeu ne consideră aici după ce ne dă în Hristos, şi nimic mai puţin. În acest verset, tot ce este în afara naturii noi decurgând din harul Său faţă de obiectele alegerii Sale, este ignorat. Ne-a ales să fim astfel, şi vrea să ne aibă perfect astfel, şi nimic mai puţin, când va veni momentul pentru a fi în prezenţa Sa. Dar chiar acum, acest lucru este adevărat cu privire la esenţa lucrului în măsura în care suntem în Hristos şi în care avem viaţa Lui în noi. Pot eu găsi vreun defect oarecare în Hristos? Dacă Hristos este fără pată în dragoste, în propria natură a lui Dumnezeu Însuşi, El este tocmai viaţa oricărui creştin, oricare ar fi Numele pe care îl cheamă oamenii.
Capitolul 1: 5 – Predestinaţi pentru a ne adopta
Dar nici aceasta nu este totul. Nu ajunge să corespundem sfinţeniei caracterului şi naturii lui Dumnezeu, oricât de binecuvântat ar fi aceasta – fiecare dintre sfinţi o va face în curând în glorie, şi are cu adevărat aceasta acum deja în Hristos, ca fiind o creatură nouă. Am putea fi „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (1:4) şi să nu fim cu toate acestea decât slujitori. Majestatea sa Regina * se poate înconjura cu slujitori care să îi facă voia; poate introduce pe unul sau altul în prezenţa ei, şi ei trebuie să se considere foarte onoraţi de a fi fost puşi în rândul instrumentelor bunei ei plăceri, în absenţa oricărei relaţii de familie cu ea: iată ce va fi mult mai adevărat în locurile cereşti. Aceasta este minunea harului lui Dumnezeu. Chiar în versetul 5 care urmează, găsim acest fapt, nu numai că Dumnezeu acţionează după propria Lui voie pentru a ne chema şi a ne introduce în această poziţie minunată, pentru a fi o reproducere a propriei Lui naturi morale şi a propriului Său caracter. Dumnezeu este sfânt şi fără pată, şi este dragoste în propria Sa natură. Aceasta caracterizează viaţa noastră acum, şi va fi în întregime partea noastră când vom fi introduşi în cer, în curând, prin puterea şi harul Domnului nostru Isus Hristos. Dar vom fi acolo nu numai ca slujitori, ci vom fi fii şi fii, conştienţi de aceasta. Nu vom fi acolo ca îngeri, ca administratori ai bunei Lui plăceri, ci ca cei care au interes în tot ceea ce are El Însuşi interes. Ceea ce vom simţi nu va fi numai pentru El, ci cu El. Vom avea interse comune cu El – şi, dacă pot să reiau imaginea deja folosită, vom avea acelaşi gen de sentiment pe care membrii familiei regale le au în comun cu coroana.
* Regina Victoria a Angliei, când acest comentariu a fost scris (n. ed.).
Este ceea ce ne prezintă Duhul Sfânt în versetul 5. Creştinul este pus în Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi el are o natură sfântă şi iubitoare. Dar pe lângă aceasta, s-a format o relaţie pozitivă, în care suntem aduşi la Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos: această relaţie nu este nimic mai puţin decât cea de fiu după modelul Fiului lui Dumnezeu înviat. Ca Fiu etern al Tatălui, nimeni nu ar putea avea un asemenea loc cu El. Este chiar un gând respingător pentru un suflet reînnoit. Ori I-a plăcut lui Hristos să ne numească fraţii Săi după învierea Lui dintre cei morţi, şi nu înainte. Pe pământ acolo unde am păcătuit, unde eram robii lui Satan – acolo, prin credinţa lui Hristos, lăsăm în urma noastră tot ce eram, intrăm în această relaţie binecuvântată, glorioasă şi atât de intimă cu Dumnezeu. „El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine” (1:5). Cuvântul „predestinaţi” este un termen mai special decât „aleşi”, care înseamnă că Dumnezeu ne-a ales din lume. Numai necredinciosul îşi poate închipui că toţi se vor găsi într-un asemenea loc, sau că oamenii care şi-au trăit toată viaţa în blasfemie împotriva lui Dumnezeu vor fi „sfinţi şi fără pată” la moartea lor. Dumnezeu a făcut o alegere. Nouă ne revine să Îl binecuvântăm pentru marea Lui dragoste – nu să Îl judecăm sau să blamăm căile Lui. „Cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20 ): este răspunsul lui Dumnezeu la toate gândurile zadarnice şi la raţionamentele zadarnice. Dar pentru că alege după natura şi sfinţenia Sa, ne-a predestinat pentru a ne adopta pentru El prin Isus Hristos. Astfel deci, găsim acum privilegiul special şi relaţia glorioasă de fii înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Sa, prin Isus Hristos. Ar fi putut să nu o facă, dar aceasta era „după buna plăcere a voii Sale” (1: 5).
Capitolul 1: 6 – Spre lauda gloriei harului Său... plăcuţi în Cel Preaiubit
Nu numai că vroia să aibă persoane, şi ca urmare a acestei dorinţe, a pus aceste persoane alese în acest loc binecuvântat „spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit” (1:6). Versetul 6 ne arată ce răspunde celor două versete care îl preced. Partea frazei „spre lauda gloriei harului Său”, etc., include totodată alegerea versetului 4, şi predestinarea din versetul 5 – caracterul alegerii lui Dumnezeu, şi al favorii speciale a predestinării Tatălui. „Spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaînalt”. Acceptaţi ar fi un termen mai degrabă rece pentru a reda sensul versetului. Nu ceea ce se cheamă, în limbaj doctrinar, acceptarea, se apropie de reconciliere potrivit naturii Sale. Ci mi se pare că aici, plinătatea favorii divine, este ceea ce merge mult dincolo de o simplă acceptare. Pe scurt, Dumnezeu face din nou obiectele favorii Sale după tot ce există în inima Lui, şi pentru ca aceasta să reiasă mai clar, El spune: „în Cel Preaiubit”, nu doar „în Hristos”. Nu era decât un obiect în care Dumnezeu Îşi găsea toată satisfacţia, care răspundea la toate gândurile Sale şi la toate dorinţele inimii Sale: acest obiect era desigur Hristos, singurul Preaiubit, într-un sens în care nicio creatură nu ar putea fi în ea însăşi. Pentru a ne binecuvânta deplin, Dumnezeu ne-a făcut obiectele favorii Sale în acest Preaiubit, şi totul este „spre lauda gloriei harului Său”. Aceasta cuprinde toate înălţimile şi toate profunzimile harului; ori acest har, este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos binecuvântându-ne în Hristos. De fapt, nu putea să treacă dincolo de aceasta. Putea El arăta indiferent cui, atâta favoare ca lui Hristos? Ori tocmai astfel ne iubeşte şi ne binecuvântează. Nu putea face mai mult, şi nu vroia să facă mai puţin. El S-a ridicat la caracterul suprem al dragostei şi binecuvântării, în harul după care ne vede El în Cel Preaiubit.
Capitolul 1: 7 – Bogăţiile harului Său: Răscumpăraţi şi iertaţi
Care este deci starea noastră precedentă? Versetul 7 ne spune: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său”. Nu este decât o aluzie în trecere, dar aceasta presupune că eram robi nenorociţi ai lui Satan. Ori Cel în care am devenit obiectele unei favori atât de mari, este aceeaşi persoană în care avem răscumpărarea. Dumnezeu nu uită în niciun fel starea în care eram când ne-a binecuvântat astfel. El ştie bine că trebuia să ne scoată din toate cele în care eram, pentru că în realitate nu aveam nimic în afara păcatelor noastre. Dacă ne-am fi ţinut de versetele precedente, ne-am fi putut face ideea că asemenea binecuvântări şi o asemenea glorie nu se puteau potrivi indivizilor care eram noi. Dar ni se spune că avem răscumpărarea în Hristos. Şi mai mult, apostolul nu a abordat chestiunea răscumpărării, nici a iertării de păcate, înainte de a ne fi introdus în toată înălţimea şi profunzimea privilegiilor care decurg de la Însuşi Dumnezeu: orice problemă cu privire la ce este omul, este atât de mult pusă deoparte aici, încât nu descoperim decât incidental, ca să spunem aşa, adevărul trist al stării sale. Având în vedere cele câteva prime versete ale epistolei, am fi putut ignora că persoane atât de binecuvântate ar fi fost vreodată vinovate de un singur păcat. Dar găsim aici că aveau nevoie să fie răscumpărate, să aibă păcatele iertate; şi acelaşi Hristos, în care şi prin intermediul căruia avem toate celelalte binecuvântări, este Cel în care avem şi „răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său”.
Să remarcăm aici că există o diferenţă între „gloria harului Său” şi „bogăţiile harului Său”. „Gloria harului Său” cuprinde toate privilegiile despre care a fost vorba în versetele precedente. În versetul 7, Duhul Sfânt a făcut să reiasă „bogăţiile harului Său” – mijloacele şi resursele pentru noi ca bieţi păcătoşi. Dar aceasta nu era suficient pentru Dumnezeu, în măsura în care El lucrează pentru a arăta gloria harului Său, nu numai pentru a arăta bogatele Sale resurse, când Se ocupă de indivizii cei mai mizerabili. Ar vrea să Îşi arate propriul Său caracter – ceea ce este El, şi nu să se mărginească la remedierea a ceea ce eram noi. „Lauda gloriei harului Său” decurge din sentimentele lui Dumnezeu, şi prin urmare din ceea ce face El, pentru a ni Se arăta.
Capitolul 1: 7 – 14 – Răscumpărare trecută, răscumpărare viitoare
Mai remarcaţi, înainte de a părăsi acest punct, că găsim mai departe o altă răscumpărare – cea a „posesiunii dobândite”; este ceva cu totul diferit. În raport cu iertarea păcatelor, avem răscumpărarea. Dar în raport cu moştenirea, - ceea ce depinde de venirea lui Hristos pentru a o lua efectiv sub guvernarea Sa, - aşteptăm răscumpărarea. Posesiunea dobândită este în raport cu moştenirea, nu numai în raport cu ceea ce priveşte sufletele noastre. În ceea ce priveşte sufletul, avem răscumpărarea de acum, atât de complet cât o putem avea vreodată; este bine să păstrăm aceasta în minte. Credinciosul nu poate să fie iertat mai mult decât este acum, şi Dumnezeu nu poate să facă mai mult pentru a îndepărta păcatul, decât a făcut deja. L-a dat pe Fiul Său, şi sângele Fiului Său este deja vărsat, şi este imposibil ca Dumnezeu Însuşi să facă mai mult pentru a îndepărta păcatul dinaintea feţei Sale. Ce mângâiere pentru sufletele noastre! Dacă ne gândim la păcatele noastre, putem avea asigurarea mângâietoare că toată vinovăţia noastră este îndepărtată dinaintea lui Dumnezeu. Putem cădea în păcat, pentru că el există încă; Dar mai este loc pentru judecata de sine, în loc de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare.
Iată tocmai diferenţa reală. În ceea ce priveşte judecata divină, păcatul este îndepărtat în Hristos; în ceea ce priveşte judecata de sine, păcatul trebuie să fie întotdeauna mărturisit dacă noi cădem în el. Dar judecata de sine nu este niciodată completă atât timp cât nu am înţeles că judecata lui Dumnezeu faţă de păcat a luat sfârşit. Sub Vechiul Testament, nu exista, din cauza păcatului, o judecată de sine ca cea care trebuie să aibă loc sub Noul Testament. De aceea, în Vechiul Testament, găsim deseori păcatul lăsat deoparte fără comentariu, deşi Dumnezeu nu a tratat niciodată păcatul cu indiferenţă, nici nu putea să o facă. Dar aceasta nu însemna a lucra cu uşurătate: Dumnezeu lasă problema să vorbească despre ea însăşi. El deprinde cu atât mai mult inima copiilor Săi. Dacă sunt într-o stare de îndărătnicie, pot să se folosească de expunerea păcatului pentru a trata cu uşurătate răul propriilor căi; dacă nu, are loc deprinderea conştiinţei. Numai după punerea în evidenţă a stării depline a omului la crucea lui Hristos, vedem ce este judecata lui Dumnezeu în privinţa păcatului. Numai pornind de la acel moment începem să auzim vorbindu-se de „carne” în sensul Noului Testament. Expresia se poate găsi în Vechiul Testament, dar fără a îmbrăca vreodată în acelaşi caracter al răutăţii – tare, precis şi complet, ca în Noul. Carmea nu demonstrase încă ceea ce era ea, şi înainte de a pronunţa judecata, Dumnezeu aşteaptă întotdeauna ca o persoană sau un lucru să arate caracterul său real. Ar trebui să învăţăm de la Dumnezeu în această privinţă. Răbdarea lui Dumnezeu în judecată este una dintre laturile cele mai minunate ale căilor Sale; ar trebui să fim în această privinţă iniţiatori ai lui Dumnezeu. El a aşteptat crucea de la Fiul Său, înainte de a arăta deplin adevăratul caracter al nelegiuirii omului. În Vechiul Testament vedem sprijin în privinţa anumitor lucruri, din cauza împietririi inimii oamenilor (Matei 19:18 ); dar în Noul Testament, măsura nu mai este aceeaşi, şi niciun rău nu mai este o clipă tolerat. Gândul lui Dumnezeu în privinţa răului este declarat: întunericul se duce, şi adevărata lumină străluceşte deja (1. Ioan 2:8 ). Nici Dumnezeu, nici omul nu mai sunt ascunşi. Totul este descoperit. Omul este pierdut. Dumnezeu nu este cunoscut numai ca legiuitor, ci ca un Dumnezeu Mântuitor; şi dacă nu Îl cunosc astfel, nu Îl cunosc deloc. „Şi aceasta este viaţa eternă, să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 ).
Toate acestea ne învaţă că acum a fost arătat numai caracterul final al răului. Vechiul Testament poruncea să nu se facă răul; dar după cum vom vedea în capitolul următor, rezultatul complet al încercării este arătat aici: care este deci verdictul? Că omul este mort – din punct de vedere moral şi spiritual – mort în greşelile şi în păcatele lui. Dumnezeu avea înţelegerea deplină a caracterului omului dinainte deja, dar vrea ca noi să îl înţelegem. Avem nevoie de răscumpărare; o avem – de iertare o avem. Dar aşteptăm încă să avem „răscumpărarea posesiunii dobândite”. Aceasta înglobează toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv, poate, trupurile noastre, ca făcând parte din creaţia lui Dumnezeu. Dar răscumpărarea din versetul 7 este un lucru mai intim, şi suntem acum puşi în poziţia de a ne putea judeca pe noi înşine deplin, pentru că ştim că nu vom fi condamnaţi cu lumea (1. Corinteni 11:32 ). Dumnezeu ne aşează astfel într-o poziţie în care avem un interes comun cu El; ne pune de partea Sa, pentru a lua partea Lui împotriva noastră. Ori aceasta înseamnă pocăinţa, şi de aceea este numită „pocăinţa faţă de Dumnezeu” (Fapte 20:21 ).
Capitolul 1: 8 – 9 – În toată înţelepciunea şi priceperea făcându-ne cunoscut
Versetul următor (8) abordează un alt subiect: „pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea”. Nu se spune: „...harul Său: pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi iertându-ne”, pentru că iertarea deplină este o nevoie pozitivă. Dar când auzim vorbindu-se de „înţelepciunea şi priceperea”, este vorba despre hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, mai presus de orice gând de nevoi, şi independent de un asemenea gând. Este ca şi cum ar spune: „Sunteţi acum capabili să intraţi în gândurile Mele, şi să le înţelegeţi când vorbesc. Sunteţi eliberaţi de orice nelinişte cu privire la păcatele voastre, şi sunteţi liberi acum să intraţi în planul Meu”. „Făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi” (Efeseni 1:9 ). Ori secretul voii Sale este că „pentru administrarea * împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire” (Efeseni 1:10 – 11). În aceste versete centrale este arătat clar că (problema păcatului fiind reglată în sufletele noastre) ne este dată capacitatea de a înţelege ceea ce are Dumnezeu să ne spună despre toate celelalte lucruri. El nu are să ne spună numai ce va face pe pământ, ca în cazul lui Adam. Relaţia este mai înaltă ca cea care le-a fost dat patriarhilor să o cunoască. La început, când Domnul Dumnezeu a făcut toate animalele câmpurilor şi toate păsările cerului, le-a făcut să vină la Adam, domnul creaţiei, pentru a vedea cum le va numi; şi orice nume pe care omul îl dădea unei fiinţe vii, a fost numele ei. „Şi omul a dat nume tuturor vitelor şi păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor câmpului” (Geneza 2:26 ). Era o înţelepciune care îi fusese dată în domeniul naturii. Dar acum este o înţelepciune mult mai profundă şi mai vastă; pentru că este vorba de supremaţia celui de al doilea Om şi de discernământul care ajunge şi care se potriveşte în raport cu înălţimile şi profunzimile fără margini ale acestei supremaţii. De aceea Dumnezeu a făcut să prisosească harul Său faţă de noi în orice fel de înţelepciune şi de pricepere. Tot ce arată caracterul Său şi gloria lui Hristos, El ne face cunoscut. Ne tratează nu ca slujitori, ci ca prietenii Săi. Există un lucru care Îi stă pe inimă mai mult ca orice alt lucru, este ceea ce va face pentru Fiul Său: El ne comunică secretele cele mai intime ale inimii Sale.
* W. Kelly traduce cuvântul grec „oikonomia” prin „dispensaţie”, în timp ce J. N. Darby îl traduce „administrare”. Gândul este acelaşi. – Această notă este valabilă aici şi mai departe în text. – A se vedea următoare notă, de W. Kelly.
Dacă cineva spune: Nu doresc să înţeleg tainele, îi răspund: Nu vreţi să cunoaşteţi ce doreşte Dumnezeu să vă înveţe. Necredinţa arată întotdeauna un caracter având o anumită ostilitate împotriva lui Dumnezeu. În bunătatea Sa deplină, El ne dă mai întâi mângâierea mântuirii, apoi ne descoperă aceste adevăruri. „Făcându-ne cunoscut taina voii Sale” (Efeseni 1:9 ). Nu este vorba de ceva de neînţeles, ci de ceea ce nu am putea şti înainte ca Dumnezeu să ne vorbească. Nu vă amăgiţi spunând: Tot ce doresc să ştiu este că sunt mântuit. Trebuie să dorim să aflăm tot ce Dumnezeu îndrăzneşte să ne înveţe. Cuvântul „taină” desemnează tot ce I-a plăcut lui Dumnezeu să păstreze secret – ceva ce nu descoperise încă, dar care este în întregime inteligibil odată dezvăluit. Cuvântul „taină” în sens popular, este complet diferit de folosirea sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri cu totul minunate în profeţii, dar ele nu sunt numite taine. Ceea ce este prezentat acum pentru prima dată este taina voii Sale. Sunt multe taine explicate în Noul Testament, ca cea a Împărăţiei cerurilor. Şi Babilonul este numit o taină. Taina aici este că Domnul vrea să adune toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ sub Hristos ca şi Conducător. Nu este vorba numai de a avea cerurile complet separate de pământ, ca acum, ci de a avea un sistem unificat de glorie cerească şi pământească, fiind în acelaşi timp sub Domnul nostru – aceea este taina voii Sale.
Capitolul 1: 10 – A participa la glorie ca asociaţi cu Hristos
Dispensaţia împlinirii timpurilor
Dar mai este ceva. El vrea să luăm parte la glorie ca asociaţi cu Hristos. Astfel, sunt două părţi mari în taina voii Sale. Prima este Hristos, şi a doua este Biserica: de aceea se spune în această epistolă: „taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare” (Efeseni 5:32 ). Nu „Adunarea” este taina, fără îndoială, ci „Hristos şi Adunarea”. Biserica [sau: Adunarea], oricât de binecuvântată ar fi ea, nu este decât o parte subordonată. Că are acest privilegiu, vine numai din faptul că Îi aparţine lui Hristos, Conducătorul ceresc a toate. Planul lui Dumnezeu este „pentru administrarea împlinirii timpurilor” (1:10). Atunci ceasurile de ruşine şi de durere care se scurg acum, îşi vor fi împlinit cursul – timpul supunerii creaţiei faţă de deşertăciune (Romani 8:20 ), timpul orbirii judiciare pentru Israel, timpul pentru naţiuni de a guverna ca şi cum Dumnezeu nu ar interveni, nici nu ar lua la cunoştinţă ce se întâmplă, timpul când Biserica lui Dumnezeu este într-o stare de slăbiciune şi de fărâmiţare, timpul când Satan are libertatea de a-i seduce şi de a-i chinui pe oameni. Aceste lucruri persistă acum – omul, conducătorul, este supus bolii şi morţii, prin intermediul păcatului, şi toată creaţia geme. Dar Însuşi Dumnezeu va pune capăt acestui gen de lucruri. El vrea să îl lege pe Satan şi să-l elibereze pe om din ispita sa. Vrea să-l aibă pe Israel binecuvântat şi unit sub Mesia al lui – naţiunile binecuvântând pe Dumnezeu şi Dumnezeu fiind sfinţit printre ei – pământul însuşi nemaifiind scena săracă, mizerabilă şi care geme care este astăzi, ci blestemul va fi înlăturat, deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul (Geneza 35:1 ). Dumnezeu va împlini într-o zi toate aceste lucruri; şi când se vor împlini timpurile potrivite conform lui Dumnezeu (πληρ τ.κ.) *, El va schimba totul, Îl va aduce pe Hristos ca şi Conducătorul, centrul şi mijlocul oricărei binecuvântări. Hristos este omul mai tare care trebuie să-l lege pe omul tare (Luca 11:22 ; Matei 12:29 ), Cel care va zdrobi capul şarpelui (Geneza 3:15 ), Domnul cerului şi al pământului (Matei 11:25 ) – Mesia lui Israel, şi Fiul, Omul care are guvernarea supremă peste toate naţiunile. Toate aceste lucruri se vor împlini într-o zi în modul cel mai simplu şi mai eficace, dar aceasta nu va fi prin puterea omului, nici chiar prin răspândirea Evangheliei. Hristos va administra în persoană, şi va menţine gloria lui Dumnezeu în univers.
* Cum acest verset conţine mai multe cuvinte şi expresii care, în general, nu sunt înţelese, merită să adăugăm în această notă: cuvântul „dispensaţie” (οικονομια) nu se referă la o epocă sau la o anumită perioadă (ceea ce în Noul Testament este exprimat prin αιων). Acest cuvânt înseamnă „intendenţă” sau mai degrabă „administrare”, forma particulară folosită aici însemnând reuniunea, sau regruparea sub o autoritate unică (ανακεφαλαιωσις), a tuturor lucrurilor, lucrurile cereşti şi lucrurile pământeşti, sub Hristos. Aceasta va avea loc în veacul (sau: era) care va veni, când Hristos va fi arătat ca şi Cap peste toate lucrurile, şi când sfinţii glorificaţi vor domni cu El. Nu este vorba nici de veacul prezent, când Satan are încă permisiunea de a domni ca dumnezeu al acestei lumi (2. Corinteni 4:4 ), ca prinţ al autorităţii văzduhului (Efeseni 2:2 ); nu este vorba nici de starea eternă, când orice guvernare va fi trecut, şi când Hristos va fi dat Împărăţia „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1. Corinteni 15:28 ). Ci este vorba de mileniu, epoca situată între cele două perioade despre care tocmai am vorbit. Aceasta va fi plinătatea timpurilor, epocile precedente fiind ca o pregătire necesară. Aşteptând, răscumpărarea prin sângele lui Hristos fiind făcută, Duhul Sfânt îl pecetluieşte pe credincios, şi arvuna moştenirii.
Capitolul 1: 12 – Noi care am sperat dinainte în Hristos
Dacă oamenii ar avea un simţ corect al stării actuale a Bisericii, s-ar acoperi cu sac şi cenuşă, în loc să sune din trompetă. Ceea ce avem de făcut, este să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, din cauza a ceea ce suntem şi a ceea ce vedem în jurul nostru, chiar şi la cei mai buni. Trebuie multă răbdare, nu numai ca să-i suportăm pe alţii, şi pentru ca alţii să ne suporte, ci pentru a continua în dragoste. Dacă avem cu adevărat inimă pentru Dumnezeu şi pentru copiii Săi, vom simţi profund aceste lucruri, şi vom căuta binecuvântarea celor care sunt întorşi de pe cale de această stare – o vom face cu adevărat în profunzime şi din toată inima – amintindu-ne cât de apropiată este ziua binecuvântată în care Hristos va fi înălţat ca şi Cap al tuturor lucrurilor, cereşti şi pământeşti. Ştim că speranţa noastră este o speranţă care nu face de ruşine (Romani 5:5 ). Ea nu se bazează pe ceea ce vor face Biserica sau o anume asociaţie, pentru că speranţa noastră este Hristos. Ştim că Dumnezeu ne-a făcut să cunoaştem taina voii Sale. Când conştiinţa nu este deprinsă, acest adevăr nu este nici înţeles, nici aplicat, chiar dacă nu este respins. Remediul binecuvântat al lui Dumnezeu la dezordinea din această lume, este Hristos ieşind din poziţia Sa actuală ascunsă; din momentul în care El iese, ce schimbare! Toate lucrurile, din ceruri şi de pe pământ, vor fi adunate în Hristos; şi când va veni această zi, vom intra în mod vizibil în moştenirea noastră. Avem deja dreptul la ea, dar nu avem posesia publică. „În care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1:10 – 12).
Capitolul 1:10 şi Galateni 4:4
Avem mai întâi (Efeseni 1:5 ) predestinarea noastră ca şi copii. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori” (Romani 8:17 ) – moştenitori ai unei moşteniri glorioase, Hristos fiind făcut Cap al universului (Efeseni 1:10, 11 ). Interpretarea general primită, este de a aplica versetul 10 la poziţia actuală a lui Hristos. Ne imaginăm că „plinătatea timpurilor” aici, înseamnă acelaşi lucru ca în Galateni 4:4 . Dar „plinătatea timpurilor” diferă mult de „împlinirea [sau: plentitudinea] timpului”, această expresie din urmă desemnând perioada care s-a terminat prin întruparea lui Hristos, ca şi Cap a toate. A pune întruparea Fiului în locul răscumpărării, este o eroare mortală, şi care îşi face lucrarea. Se descrie unirea noastră cu Hristos numai prin întruparea Sa, şi nu prin faptul învierii Lui dintre cei morţi, şi a intrării Sale în poziţia de Cap. Dar dacă unirea noastră cu Hristos este confundată cu umanitatea Sa, atunci El S-a unit cu natura umană, şi nu există nicio unire specială a creştinului cu Hristos, pentru că umanitatea aparţine rasei întregi, adică omului în păcat. Etapa următoare este fireşte erezia conform căreia Hristos a luat umanitatea în starea ei decăzută.
Capitolul 1: 12, noi – Capitolul 1: 13, voi
Se mai spune: „Ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1:12 ) – altfel zis: înainte ca evreii (pentru că despre ei se vorbeşte în mod special) să primească la Hristos la timpul şi în modul hotărât. „Vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10 ). Ori, spunea el, noi suntem cei care am sperat dinainte în Hristos. Speranţa noastră se bazează pe Hristos, înainte ca restul naţiunii să Îl vadă şi să creadă în El. Noi din versetul 12 nu merge dincolo de credincioşii evrei: „în care şi voi” din Efeseni 1:13 este pus în opoziţie. „Noi” şi „voi” se referă, primul la Pavel şi la cei din Israel care credeau ca şi el; cel de al doilea la credincioşii dintre naţiuni, ca efesenii. Dacă este aşa, sensul este: „ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi [creştinii evrei], care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1:12 ). Naţiunea lui Israel nu vor fi oameni care au sperat dinainte „spre lauda gloriei Sale”. Ei vor fi subiectele acestei glorii. „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine” (Isaia 60:1 ). Gloria Sa va cuprinde mântuirea lor; dar ceea ce va fi „spre lauda gloriei Sale”, vor fi cei care, din această naţiune necredincioasă, îl vor fi primit pe Hristos înainte de a-L fi văzut, şi care, prin urmare, se vor arăta cu El în glorie. Fericiţi sunt cei care Îl primesc pe Hristos când Îl văd; dar şi mai fericiţi cei care nu L-au văzut, şi care totuşi au crezut (Ioan 20:29 ).
Capitolul 1: 13 – 14 – Duhul Sfânt, arvuna moştenirii
Am văzut deci, în versetul 12, că apostolul îi prezintă pe credincioşii evrei ca introduşi acum în toate binecuvântările despre care au vorbit versetele precedente. Apoi adresându-se sfinţilor dintre naţiuni din Efes, el spune: „în care şi voi auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii” (Efeseni 1:13 ).
A nu se ţine de naşterea din nou
Poate fi util aici să mergem puţin mai departe în subiectul prezenţei şi acţiunii Duhului Sfânt. Oamenii s-au îndepărtat repede şi mult de adevărul lui Dumnezeu. Ştim că înainte de 1500, un nor gros de întuneric acoperea creştinătatea. Dar chiar de când a strălucit lumina la Reformă, creştinii au luptat continuu pentru a înţelege în propriile lor suflete adevărul că erau născuţi din Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Hristos. Admitem deplin importanţa imensă pentru suflet de a fi deplin întărit. Dar regenerarea şi îndreptăţirea ar trebui să fie ele suma şi substanţa căutării creştinului, a eforturilor sale şi ale dorinţelor sale? Dimpotrivă, sunt ele mai mult decât pragul, sau cel mai bine, temelia pe care trebuie creştinul să clădească? Nu aşteaptă Dumnezeu de la noi ca odată ce suntem născuţi din nou să facem progrese în Hristos, în loc să ne ocupăm cu căutarea continuă a dovezilor şi a semnelor pentru a dovedi că suntem mântuiţi? A fi născut din nou este prima lucrare esenţială a Duhului lui Dumnezeu, fără de care nu există viaţă potrivit lui Dumnezeu, nicio posibilitate de a înainta în lucrurile lui Dumnezeu. Este nevoia universală, condiţia indispensabilă pentru orice suflet, pentru a avea parte de binecuvântările lui Dumnezeu, în toate timpurile şi în toate dispensaţiile.
Născut din apă şi din Duh, botezul – Ioan 3
Când Nicodim a venit la Domnul nostru (Ioan 3 ) cu dorinţa de a fi învăţat de la El, Domnul nostru a început imediat cu naşterea din nou. Acest rabin recunoştea că Isus era un învăţător venit de la Dumnezeu, de care vroia să fie învăţat. Dar Domnul nostru l-a oprit într-un mod deosebit de serios, „Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3 ). Nicodim, uimit, l-a întrebat cum se putea face un asemenea lucru. La întrebarea lui lipsită de pricepere, Domnul nostru i-a răspuns reînnoind afirmaţia Sa, în termeni şi mai tari: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Este clar o explicaţie a ceea ce înseamnă să fii născut din nou. Înseamnă să fii născut din apă şi din Duh. Nicodim îşi exprimă din nou surpriza în această privinţă; ca un iudeu, un iudeu moral şi religios, nu un păgân, un iudeu care avea legea şi care părea să fi fost onorat în mod deosebit de Dumnezeu, să fi avut nevoie să fie născut a doua oară; că el, învăţătorul lui Israel în sensul cel mai nobil, a primit ca răspuns ceea ce era cu adevărat o mustrare, insistând asupra nevoii unei schimbări vitale, pe care nici nu o înţelesese, nici măcar nu gândise că era necesară! Era în aceasta o oprire a lui Nicodim de la primul pas. Totuşi, Domnul nostru îi arată că ar fi trebuit să ştie aceste lucruri, după profeţi, desigur. Remarcaţi bine acest punct, pentru că aceasta este deplin suficient pentru a răspunde celor care ar vrea să lege expresia „a fi născut din apă” de botez. Cineva care a înţeles bine părerile astfel prezentate, nu poate să vadă în aceasta, în mod sincer, nicio depreciere a acestei instituţii a lui Hristos. Pentru că susţin că nimeni nu ar trebui să fie recunoscut ca fiind pe terenul creştin, atât timp cât nu a fost botezat cu apă. Nu vreau să spun că nu poate fi credincios; dar dacă nu s-a supus botezului în Numele Domnului, nu a ieşit în mod deschis de pe terenul iudaic sau păgân. Domnul nostru insistă în altă parte asupra necesităţii de a fi botezat, ca şi de a crede (Marcu 16 ).
Dar pe cât de important este botezul, ca semn instituit al morţii şi învierii în Hristos, cu toate acestea nu la această ceremonie făcea direct aluzie Domnul nostru când îi vorbea lui Nicodim. El nu spune, într-adevăr: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?” (Ioan 3:10 ). Altfel zis, tocmai ca iudeu ar fi trebuit să cunoască aceste lucruri. Cum ar fi putut să cunoască el, ca iudeu, botezul creştin? Pentru un asemenea om, era o noutate, cu atât mai mult cu cât el nici nu exista în acea vreme. Cum se putea şti ceea ce nu începuse încă? Ar fi trebuit să ştie ce însemna să fii născut din apă şi din Duh, şi să fi înţeles necesitatea absolută a acestui lucru. Care era deci sensul acestor cuvinte? Iată-l: independent de orice problemă, pentru a vedea sau a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fii născut din apă şi din Duh, trebuie ca Duhul Sfânt să-ţi fi dat o viaţă nouă. Dar această viaţă, cum este ea produsă? Printr-o ceremonie? Nu. Printr-un semn creştin? Nu. Prin ce mijloc atunci? Prin rugăciune? Nu. Această viaţă este produsă prin primirea Cuvântului lui Dumnezeu descoperindu-L pe Hristos. De aceea este scris că suntem născuţi din nou [sau: regeneraţi] „nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1. Petru 1:23 ). La această mărturie a lui Petru se adaugă cea a lui Iacov 1:18 : „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale”. Instrumentul folosit pentru a ne naşte din Dumnezeu, este „Cuvântul adevărului”. Astfel, în acest pasaj din Ioan 3 , apa este clar folosită ca imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, folosită de Duhul. Cele două sunt puse împreună, ca să nu putem crede că este vorba numai de o ceremonie sau de Cuvânt, ci că este vorba într-adevăr de Duhul, folosind Cuvântul lui Dumnezeu cu o putere care dă viaţă sufletului. De aceea, când se vorbeşte de credinţă, se spune: „Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” (Romani 10:17 ). Comparaţi şi 1. Corinteni 4:15 . Puţin contează pasajul pozitiv din Scriptură pe care îl luaţi; toate învaţă acelaşi lucru. Domnul nostru insistă asupra faptului că oricine intră în Împărăţie, trebuie să intre prin această uşă. Ce a fost atunci cu Avraam, Isaac şi Iacov? Unii vor spune că circumcizia este echivalentul acestei uşi: nu credeţi nici măcar o clipă aceste închipuiri; dacă ar fi adevărat, ce ar fi cu mulţimile care au existat înaintea circumciziei şi botezului, sau în afara lor? Toate aceste explicaţii nu sunt decât ipoteze stângace asupra Scripturii. Totuşi nu ar fi nicio diferenţă reală între botez şi circumcizie, când Domnul nostru pune principiul naşterii din nou, El nu face aluzie nici la unul, nici la cealaltă. El nu insistă asupra unei ceremonii având excepţii atât de numeroase, ci asupra unei necesităţi spirituale, absolute şi universale. El nu vorbeşte de ceremonia relativ modernă a botezului – ceva intrat târziu în lume şi destinat să rămână pentru totdeauna. Deoarece, după câte ştiu, nu avem nicio bază să presupunem că se va continua botezul cu apă a persoanelor în timpul mileniului. Este o ceremonie particulară în epocă, aflată, cel puţin, între cele două veniri ale Domnului, - botezul pentru moartea lui Hristos.
Ioan 3 vorbeşte de lucrul prin care trebuie să treacă cineva, fără deosebire, nici excepţie, dacă vrea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea – şi aceasta a fost adevărat atât pentru tâlharul de pe cruce, ca şi pentru Saul din Tars. Toţi copiii lui Dumnezeu din trecut, din prezent sau din viitor sunt născuţi din nou; toţi au această viaţă nouă, ea le este dată. Viaţa divină le este dată; şi în cazul celor care aud Cuvântul, această dare are clar loc prin intermediul Duhului Sfânt care Se foloseşte de Cuvânt ca de un mijloc de viaţă. El lucrează mai presus de toate prezentându-L pe Hristos.
Duhul Sfânt, sursă de comuniune şi de putere a adorării – Ioan 4
În Ioan 4 , găsim o altă lucrare a Duhului Sfânt. Apa vie este clar Duhul Sfânt pe care Îl dă Isus: nu avem aici lucrarea vie a Duhului, indispensabilă în orice vreme şi în orice împrejurare, pentru ca un suflet să aparţină lui Dumnezeu; ci este un privilegiu special pe care Hristos îl oferă personal. În continuarea discursului Domnului, care se leagă cu ceea ce spusese femeii samaritene, veţi găsi că Duhul Sfânt este dat credincioşilor acum ca mijloc de a-L adora pe Dumnezeul şi Tatăl lor în duh şi în adevăr. Ioan 4 prezintă deci o lucrare a Duhului total diferită de cea asupra căreia insistă Domnul în Ioan 3 . Dar cui i-o descoperă Domnul? Unei biete femei, părăsite şi mizerabile; nici măcar unei evreice, ci unei samaritene. Domnul nostru arată prin aceasta harul care se adresează celor mai josnici. De atunci, Domnul nu a mai pus înainte legea ca mai înainte. El Se descoperă ca Cel care dă. Sub lege, Dumnezeu era mai degrabă Cel care primea; cerea, pretindea, insista ca o creatură să Îi dea cinstea datorită măreţiei Sale. În Evanghelie, Dumnezeu este Cel care dă pe propriul Său Fiu. În loc să caute să obţină ceva de la omul vinovat şi pierdut, dă ce are mai bun unei persoane care de la început nu Îi vrea nimic. Dacă ai fi cunoscut tu darul – actul de a da gratuit – lui Dumnezeu (ce cuvânt nou pentru samariteancă!) „tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10 ). Tocmai aceasta face El: dă Duhul, puterea vieţii eterne. Consecinţa acestei descoperiri atât de preţioase a adevărului, este că ştim că Duhul Sfânt este în noi ca sursa comuniunii şi puterii adorării. Nu este vorba atât de Duhul care foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a lucra faţă de noi în murdăria noastră naturală, pentru a da o viaţă nouă care este legată de Dumnezeu şi urăşte păcatul, - o viaţă nouă pe care orice suflet regenerat o are neapărat, chiar dacă nu este decât o biată religioasă sau un preot superstiţios care spune mesa. Totuşi, dacă cineva este născut din Dumnezeu, este imposibil să nu suspine după ceea ce nu are, şi cu timpul să nu-L găsească pe Hristos ca obiect care îi atrage sufletul – Hristos în contrast cu tot ce ar găsi pe pământ sau în altă parte – Hristos, singurul care i se potriveşte, şi singurul a cărui glorie este să îl binecuvânteze. Ce dovedeşte o asemenea stare? Că un astfel de om este născut din Dumnezeu. Pentru că nu există nicio dovadă care nu s-ar putea dovedi o iluzie, în afară de aceasta – să ştiu că nevoile mele mă fac să mă îndrept către Hristos şi mă fac să găsesc în El pe singurul care poate satisface sufletul.
În Ioan 4 nu avem de-a face cu un conducător al fariseilor, mândru de a fi aşa ceva, făcut să se simtă nevoia de a fi regenerat, ci cu o femeie depravată, cu reputaţie de femeie pierdută căreia nu îi vorbeşte nimeni, cu excepţia, şi este minunat să o spunem – cu excepţia Fiului lui Dumnezeu! Ei îi face Domnul cunoscut acest mare adevăr, darul Duhului: nu lucrând numai din punct de vedere moral asupra sufletului, sau dându-i viaţă, ci Duhul Însuşi locuind în inimă, Duhul Sfânt ca puterea comuniunii divine şi închinării. Ce bucurie: Duhul Sfânt locuieşte în credincioşi, Tatăl caută astfel de oameni care să Îl adore! Cunoaşteţi aceste lucruri? Sau sunteţi încă împiedicaţi de lucruri care aparţin acum trecutului, cele care aveau altădată aprobarea divină? De reguli ale unei dispensaţii vechi privitoare la un popor pământesc? De ceremonii care nu mai au nicio valoare în ochii Celui care Se descoperă ca Tată? Timpul formelor şi ceremoniilor a luat pe deplin sfârşit. Se cere atât de des să nu li se mai acorde importanţă; ori acum este într-adevăr un lucru foarte rău, contrar ordinii actuale rânduite de Dumnezeu. Nu numai că spectacole frumoase sau sunete frumoase nu ar trebui să contribuie la închinare, ci a le căuta şi a le admite este un păcat pozitiv. În principiul lor, este o întoarcere la idolatrie şi la o lume condamnată. De aceea, în Ioan 4 , Domnul nostru introduce acest adevăr că „vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23 ). Aceste cuvinte enunţă adevărul cu privire la închinare. Splendoarea ceremoniilor de la Ierusalim atinseseră apogeul; dar toate acestea luaseră acum sfârşit, şi toţi cei care luptă în favoarea lor acum sunt în mod involuntar în răzvrătire împotriva lui Hristos. Domnul nostru arată că nu pe acest munte [Garizim], nici la Ierusalim, trebuie să I se închine oamenii lui Dumnezeu. Zorii unei noi stări de lucruri aveau să răsară. Ce are valoare în ochii lui Dumnezeu acum? Adevăraţii închinători I se închină Tatălui în duh şi în adevăr. Ce sunt ei? Copiii Săi. „Tatăl caută astfel de închinători ai Lui” (Ioan 4:23 ). Îi adună pe copiii Lui, îi formează spre propria Sa laudă, pune Duhul Sfânt în ei ca să le dea conştienţa relaţiei lor cu El Însuşi şi pentru ca, având această conştienţă, să se apropie de Dumnezeul şi Tatăl lor.
Închinarea copiilor lui Dumnezeu – Ioan 4: 23 – 24
Este deci clar că ideea actuală de a avea o închinare amestecată, cu persoane dintre care unele sunt convertite şi altele nu, este în contradicţie directă cu creştinismul. Înainte de cruce era ceva inevitabil. Dumnezeu nu despărţea pe copiii Săi de cei care nu aveau această relaţie cu El. Ar fi fost un păcat pentru un israelit credincios să spună unui necredincios: Nu mă pot închina cu tine, pentru că nu eşti născut din Dumnezeu. Dar acum este un păcat să te alături pentru închinarea lui la Dumnezeu, celor care nu sunt copiii Săi, motivul este simplu: Tatăl caută adevăraţi închinători care să I se închine, şi pe nimeni altcineva. Nu vreau să spun că ar fi un păcat pentru neconvertiţi să se afle în locul de închinare al copiilor lui Dumnezeu, ca spectatori sau ascultători. Dar a încerca reunirea unora şi a celorlalţi pentru a se închina lui Dumnezeu, este o iluzie fatală, care dezonorează pe Dumnezeu şi distruge sufletele celor care nu sunt adevăraţi închinători. Oamenii nu au credinţă pentru a sta despărţiţi de lume. Ne place să avem sprijinul oamenilor; şi desigur a trebui să acţionăm cu hotărâre este o încercare. Dumnezeu ne avertizează că dacă noi căutăm să plăcem oamenilor, nu putem fi slujitori ai lui Hristos. Trebuie să ne asumăm riscul de a-i îndurera, dar rănile făcute de un prieten arată credincioşia (Proverbe 27:6 ). Unii fac confuzie între închinare şi auzirea Evangheliei sau alte adevăruri. Ori sunt lucruri cu totul diferite. În închinare, creştinii fac să urce ca dar lui Dumnezeu o slujbă de laude şi de mulţumiri. Închinarea este ceea ce urcă de la credincios către Dumnezeu; în timp ce, în Evanghelie sau în orice altă slujbă, există un mesaj care coboară de la Dumnezeu pentru binele sufletelor, pentru instruirea credincioşilor, sau pentru a-i convinge pe cei care nu cred şi pentru a-i aduce la mântuire. Că ne adresăm unora sau altora, este întotdeauna ceva care coboară de la Dumnezeu spre ei, şi nu ceva care urcă de la ei către Dumnezeu; a confunda cele două lucruri este deci un rău grav. Ceea ce îi leagă pe mulţi oameni de ziduri vechi şi de rutină nu sunt rugăciunile, ci speranţa de a auzi ceva bun în predică.
Ei ies astfel în întregime din starea de închinători. Închinarea este adevărata expresie a laudei şi a mulţumirilor din inimă prin Duhul Sfânt, că este printr-un om incult, sau nu. Ştim că apostolii nu puteau vorbi corect (Fapte 4:13 ); dar erau, în ciuda a orice, vase alese de o asemenea putere a lui Dumnezeu, încât niciodată, nici înainte, nici de atunci, nicio putere asemănătoare nu a vizitat acest pământ în oameni supuşi aceloraşi pasiuni ca noi. Cred că este încă astfel şi că va fi întotdeauna astfel. Dumnezeu alege lucrurile slabe ale acestei lumi pentru ca să facă de ruşine lucrurile tari (1. Corinteni 1:27 ). Deşi un apostol Pavel poate apărea ocazional, aceasta rămâne o excepţie şi Dumnezeu nu vrea niciodată ca excepţiile să devină regula.
Darul Duhului Sfânt – Diferenţa între născut şi pecetluit de Duhul – 1: 13
Astfel deci, în afară de regenerare, care este prima lucrare a Duhului lui Dumnezeu, mai este darul Duhului Sfânt. „În care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre...” (Efeseni 1:13 ). Ei erau născuţi din apă şi din Duhul. Auziseră Cuvântul adevărului, prezentat în aceeaşi epistolă sub imaginea apei: „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5:26 ). Nu numai Biserica este spălată prin Cuvânt, ci bietul păcătos este născut prin Cuvânt (Iacov 1:18 ) când crede Evanghelia – este născut din apă şi din Duhul. Dar erau ei numai născuţi din apă şi din Duhul? „În care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii” (Efeseni 1:13 ). Mulţi se miră să găsească ceva ca pecetea Duhului Sfânt, după faptul de a fi născuţi din Duhul. Alţii, văzând cele două fapte, au inventat confirmarea. Au simţit, după Scriptură, că există ceva care se adaugă faptului de a fi născut din apă, şi situat mai presus. Astfel a prezentat o religie de forme mai întâi botezul, pentru a regenera toată lumea, apoi confirmarea, pentru a încununa totul. Dar formele nu valorează mai mult decât idolatria: înseamnă a pune ceva în locul lui Hristos. După plecarea apostolilor, această tendinţă s-a amplificat rapid. Puterii Duhului Sfânt lucrând asupra sufletului oamenilor, i s-au substituit ceremonii executate de mâna oamenilor. Găsind, după Cuvântul lui Dumnezeu, că erau două lucruri, mai întâi regenerarea, apoi darul ulterior al Duhului Sfânt, s-au adoptat două ceremonii diferite: într-un sens era drept, dacă se vroia o religie de forme. Dar este o eroare totală cu privire la însăşi natura creştinismului.
Nu rămâne mai puţin adevărat că există două lucrări diferite ale Duhului Sfânt. Prima, când un om este adus la conştienţa păcatului. Ce face ca unui om să-i fie scârbă de el însuşi? Este născut din Dumnezeu. Poate să nu fie deloc fericit, să aibă un sentiment real al ruinei lui; şi totuşi inima lui este legată de Dumnezeu. Acest om este născut din Dumnezeu – convertit cu adevărat, chiar dacă poate nu are încă nicio mângâiere în sufletul său, deşi inima lui este deschisă ca să continue să asculte cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii (Efeseni 1:13 ). Crede această Evanghelie. Ce este el atunci? Este pecetluit cu Duhul Sfânt, că a crezut nu numai în Hristos, ci în Evanghelia mântuirii noastre, în lucrarea făcută de Hristos. Pentru că nu cred că un suflet poate să fie pecetluit cu Duhul Sfânt, dacă nu intră în ceea ce priveşte lucrarea, ca şi Persoana lui Hristos. Aceasta explică faptul că au fost persoane născute din Duhul Sfânt, dar care nu au fost niciodată pecetluite. Sfinţii Vechiului Testament, de exemplu, credeau în Hristos şi îşi îndreptau privirile către El. Toţi erau născuţi din Dumnezeu, dar niciunul nu era pecetluit cu Duhul Sfânt. A fi născut din Duhul şi a fi pecetluit de Duhul sunt două lucruri foarte diferite care pot, sau nu, să se găsească reunite în aceaşi persoană. Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fim toţi născuţi din Duhul, dar nu se spune niciodată că trebuie să fim toţi pecetluiţi de Duhul. Pretutindeni unde Duhul Sfânt vorbeşte despre a fi pecetluit de Duhul, vedem tocmai contrariul. Care este prima persoană care a fost pecetluită cu Duhul? Însuşi scumpul nostru Domn. Pecetea I-a fost dată în mod particular. Când a fost pecetluit? După răscumpărare şi suirea la cer? Nu; în timp ce umbla pe pământ. „Pe El L-a pecetluit Tatăl, Dumnezeu” (Ioan 6:27 ). Ca Fiu al omului a fost pecetluit, şi ca Fiu al omului pe pământ înainte de răscumpărare – fără vărsare de sânge, pentru că nu cunoscuse păcatul (2. Corinteni 5:21 ) şi pentru că în gura Lui nu s-a găsit viclenie (1. Petru 2:22 ). Era absolut fără păcat: Duhul Sfânt putea rămâne peste El, independent de orice aplicare a sângelui, pentru că El era Sfântul – Mântuitorul. Nu avea nevoie de nicio lucrare, nici de sânge, nici de răscumpărare. Totuşi a murit, sângele a fost vărsat şi răscumpărarea a fost făcută. De ce? Ca să putem fi pecetluiţi – pentru ca noi, care nu aveam niciun drept firesc să ne apropiem de Dumnezeu, noi în care Duhul Sfânt nu Şi-ar fi putut niciodată stabili locuinţa, să putem avea în noi acelaşi Duh Sfânt care locuia în El.
Darul Duhului Sfânt – Nu o nouă revărsare a Duhului
Este ceea ce Domnul nostru arată în mod progresiv. „Tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10 ). Pentru aceasta Domnul îi învăţa pe ucenicii Lui să ceară Duhul Sfânt, - atunci când erau deja regeneraţi. Le spune totuşi să ceară Duhul Sfânt Tatălui (Luca 11 ). Este la fel acum că a dat Duhul? Trebuie să cer Duhul Sfânt când Îl am locuind în mine? A-I cere lui Dumnezeu să-L trimită pe Hristos, în momentul în care Hristos era prezent între ucenicii Săi, ar fi fost necredinţa cea mai flagrantă. Şi acum că Duhul Sfânt a fost trimis din cer, şi că a fost dat ca să fie în noi o fântână de apă care ţâşneşte în viaţa eternă (Ioan 4:14 ), este datoria noastră să ne rugăm fierbinte ca Duhul Sfânt să ne fie dat? Este datoria creştinilor să se roage pentru o revărsare a Duhului Sfânt? Ar însemna să nege practic că Duhul Sfânt a fost trimis din cer şi că locuieşte în noi. Este foarte corect să ne rugăm să nu-L întristăm şi să nu-L stingem. A ne ruga să fim întăriţi în putere de Duhul Sfânt în omul dinăuntru, este după Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 3:16 ), dar nu ar trebui nicidecum să spunem ceva care implică faptul că Duhul Sfânt nu este aici, în timp ce este. Un nor de întuneric foarte dureros înfăşoară mintea multor copii ai lui Dumnezeu în această privinţă. Ei nu cred în privilegiile lor; nu ştiu că Duhul Sfânt locuieşte în ei. Nu este Duhul Sfânt întristat din acest motiv? Dacă cineva s-ar ocupa de dumneavoastră printr-o grijă zilnică, şi aţi avea atitudinea de a pune la îndoială relaţia dumneavoastră cu el, sau de a vă îndoi de grija sa, aceasta ar arăta că sunteţi într-o stare bolnăvicioasă. O ceaţă vă acoperă ochii şi cereţi favorurile care v-au fost deja date. Aceasta nu este nici înţelepciune, nici credinţă. Este foarte adevărat că Îi putem cere lui Dumnezeu să ne binecuvânteze Evanghelia pentru neconvertiţi şi să îi regenereze. Dar a ne ruga pentru o revărsare a Duhului este cu totul diferit de convertire; revărsarea Duhului nu este menţionată decât în legătură cu darul Duhului Sfânt, mai întâi pentru iudei, apoi pentru samariteni, şi în al treilea rând pentru neamuri. Din acea zi până astăzi, nu există nici cea mai mică bază pentru a-I cere lui Dumnezeu o revărsare a Duhului Sfânt. Este o rugăciune fără pricepere, bazată pe necredinţa cu privire la adevărul că Duhul Sfânt a fost trimis aici jos. Însuşi Dumnezeu nu poate adăuga nimic la binecuvântarea unui dar pe care l-a făcut deja. Exista o mare diferenţă între iudei, neamuri şi samariteni; de aceea darul Duhului Sfânt este menţionat în mod expres în raport cu fiecare dintre aceste clase de persoane. Duhul Sfânt nu va fi niciodată turnat din nou asupra Bisericii. A ne aştepta la aceasta ar însemna să nu cunoaştem căile lui Dumnezeu. El a fost turnat pentru Biserică, la fel de real cum era posibil pentru Dumnezeu să Îl dea. Dar odată ce sfinţii cereşti vor fi fost răpiţi pentru a fi cu Hristos la venirea Sa, va fi la timpul său o revărsare a Duhului Său peste un popor nou, în timp ce iudei şi neamuri, ca atare, vor fi aduşi separat la cunoaşterea lui Isus. Dimpotrivă, atât timp cât Biserica este pe pământ, nu va fi niciodată – şi nu ar putea fi niciodată – o nouă revărsare a Duhului. Nu poate să fie repetată, aşa cum nu poate exista o a doua misiune a Domnului Isus pentru a repeta lucrarea Lui pentru noi. Nu este vorba de a face speculaţii. Aceste adevăruri se leagă în modul cel mai intim de închinarea noastră.
Prezenţa Duhului Sfânt în credincios este un punct esenţial
Credinţa în prezenţa Duhului lui Dumnezeu, sau necredinţa în această privinţă, este un test care îi pune pe sfinţi la încercare astăzi. Se cuvine să examinăm bine dacă împărtăşim cu adevărat gândul lui Dumnezeu în această privinţă. Să înţelegem bine că ceea ce ne face creştini nu este numai faptul de a crede în Hristos, ci de a fi acum pecetluiţi cu Duhul Sfânt. El regenerează un neconvertit prin credinţa în Hristos, dar pecetea îi priveşte numai pe credincioşi. Era dovada decisivă pentru a şti dacă un om este creştin. Pentru a susţine acest fapt în felul următor: „Oare poate opri cineva apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10:47 ). Ei nu crezuseră doar; Dumnezeu le dăduse şi Duhul Sfânt: putea cineva îndrăzni să refuze persoane în care locuia această Persoană Divină, şi cărora Dumnezeu le dăduse un har atât de remarcabil? Această prezenţă a Duhului Sfânt este de asemenea baza oricărei unităţi creştine. Nu este vorba numai de a şti dacă avem viaţa, ci dacă am crezut că Duhul Sfânt locuieşte în noi. Punctul care schimbă totul nu este numai faptul de a avea viaţă, ci de a avea Duhul Sfânt. Neamurile nu au fost recunoscute ca făcând parte integrantă din Biserica lui Dumnezeu decât după ce au primit Duhul Sfânt (Fapte 11 ). Biserica nu trebuie numai să se asigure că are viaţa, şi să creadă că există viaţă în suflet ci, după Cuvântul lui Dumnezeu, mai este autorizată să aştepte până ce există o manifestare a faptului că este evident că omul Îl are pe Duhul Sfânt locuind în El. Nu a existat niciodată o adunare recunoscută ca atare, înainte să fie deplin recunoscut că era pe terenul comun al Bisericii în general, prin primirea Duhului Sfânt.
Capitolul 1: 14 – Arvuna moştenirii
Toate acestea fac foarte evident adevăratul mod în care trebuie să se acţioneze cu sfinţii acum. Biserica are dreptul să se aştepte la această manifestare a puterii Duhului. Nu este o dragoste adevărată dacă nu se cercetează. „În care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii, care este arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărara posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale” (Efeseni 1:14 ). Fără să zăbovesc asupra acestui ultim verset, aş vrea din nou să stabilesc concordanţa faptelor următoare: nu putea fi pecete a Duhului înainte ca lucrarea lui Hristos să fie împlinită (numai Fiul a fost pecetluit pe pământ, El care nu avea nevoie de răscumpărare, dar care a venit, dimpotrivă, să ne răscumpere pentru Dumnezeu; dar acum că răscumpărarea este împlinită, pe baza acestei lucrări împlinite, primim Duhul Sfânt ca să locuiască în noi, şi primim astfel arvuna moştenirii). Cred că acest ultim adevăr este la fel de specific Bisericii lui Dumnezeu, de la Rusalii, ca pecetea Duhului. Ucenicii nu erau pecetluiţi cu Duhul, şi nu aveau nici arvuna moştenirii înainte ca Duhul Sfânt să fie trimis din cer. Această arvună este puterea Duhului Sfânt dând acum credinciosului o bucurie actuală, o anticipare actuală a gloriei către care se îndreaptă. Desigur aceasta poate fi într-adevăr umbrită la mulţi credincioşi de lipsa de cunoaştere a adevărului, sau de activitatea cărnii, mondenitate, etc. Nu rămâne mai puţin adevărat că, acum că Duhul Sfânt este dat, un credincios ar trebui să privească în sus şi să ceară lui Dumnezeu să fie descoperit şi îndepărtat tot ce este o piedică faţă de intrarea în bucuria moştenirii sale binecuvântate. Sunt sigur că faptul de a se mulţumi să ştie că sunt născuţi din Dumnezeu, a fost mult în detrimentul copiilor lui Dumnezeu; aceasta i-a oprit foarte repede, ca şi cum nu ar fi avut alt scop decât să afle că erau copiii lui Dumnezeu, şi nimic mai mult. Dar după ce am crezut, treaba noastră este să urmărim şi să învăţăm alte adevăruri, şi mai presus de toate, să învăţăm să Îl cunoaştem pe Însuşi Hristos. Astfel, regenerarea unui suflet prin Duhul Sfânt, nu trebuie să-l oprească la faptul că este regenerat; ci, fiind născuţi din Dumnezeu, trebuie să mergem înainte şi să intrăm în adevărurile binecuvântate pe care ni le dă Dumnezeu, - adevăruri care se leagă totodată de răscumpărarea noastră şi de gloria noastră viitoare, şi care îşi găsesc sediul central în Persoana şi lucrarea lui Hristos.
Ca pecete, Duhul Sfânt este martorul curăţirii noastre desăvârşite de păcatele noastre – ea rezultă din lucrarea lui Hristos. Această lucrare a Duhului implică faptul că lucrarea este împlinită şi că suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu pe baza răscumpărării. Suntem pecetluiţi, pentru că răscumpărarea este împlinită. Dacă privesc la glorie, ea nu este încă acolo. De aceea există o figură de stil când apostolul vorbeşte de moştenirea noastră. „Pecetluirea” nu merge cu moştenirea, pentru că de fapt nu o avem încă; aşteptăm să fim puşi în posesia a ceea ce vom avea cu Hristos. De aceea se spune despre Duhul Sfânt că este „arvună a moştenirii noastre” (Efeseni 1:14 ). Acelaşi Duh care ne-a pecetluit este arvuna viitorului nostru strălucitor, „pentru răscumpărarea posesiunii dobândite” (Efeseni 1:14 ). În primul rând, avem privilegiile harului divin care ne-a ales în Hristos (Efeseni 1:4 ); care ne-a predestinat la poziţia de fii (Efeseni 1:5 ); care ne-a introdus într-o favoare deplină „în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 ), fără să mai fie nimic pus la îndoială; care ne-a dat deja răscumpărarea în Hristos prin sângele Său, şi chiar iertarea păcatelor (Efeseni 1:7 ). Dar de-abia ne-a rânduit Duhul Sfânt în cunoaşterea deplină a dragostei lui Dumnezeu pentru noi, şi în efectul său prezent pentru îndepărtarea păcatelor noastre, că şi pune înaintea noastră moştenirea. Este motivul pentru care este introdusă relaţia Duhului Sfânt cu aceste două lucruri. Şi la fel cum sunt două părţi mari în alegerea noastră de către Dumnezeu în mod personal, la fel Duhul Sfânt ia o relaţie dublă. El este pecetea harului şi binecuvântării pe care le avem în Hristos şi arvuna gloriei pe care o vom avea cu Hristos. Iată relaţiile Duhului Sfânt cu credinciosul în mod individual. Toate operaţiunile colective ale Duhului au un loc secundar, dacă le comparăm cu căile Sale cu sufletul în mod individual; în ce le priveşte pe acestea din urmă, deşi le-am putea dezvolta mult mai complet, m-am oprit destul asupra lor în raport cu ce mi-aş propune acum.
Capitolul 1:15-23 – Rugăciunea apostolului
Duhul Sfânt îl conduce acum pe apostol la o rugăciune remarcabilă, care decurge, cel puţin parţial, din subiectul cu care ne-am ocupat. Vom găsi că totul este pus în cea mai bună ordine posibilă cât priveşte relaţiile lui cu restul, chiar când este vorba de relaţii noi; este o ordine pe care nu ne-am fi putut-o niciodată imagina, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi făcut-o cunoscută, dar odată făcută cunoscută, se impune imediat judecăţii spirituale. Pentru că binecuvântarea apostolului, transpusă invers în primele versete, decurge – am văzut – din dublul caracter al lui Dumnezeu: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 1:17 ).
Cele două rugăciuni din cap. 1 şi 3 – Rugăciuni şi închinarea la Dumnezeu şi Tatăl
Două rugăciuni, în această epistolă, răspund la acest dublu titlu. Prima rugăciune se găseşte în pasajul cu care ne ocupăm, şi se leagă de titlul de Dumnezeu al Domnului nostru Isus Hristos; în Efeseni 3:14 , avem rugăciunea corespunzătoare, care răspunde celui de al doilea titlu de Tată al Domnului nostru Isus Hristos. Cele două Îl au în mod clar pe Hristos ca fundament şi ca centru, dar Hristos este privit aici dintr-un punct de vedere complet diferit. În prima rugăciune, Hristos este văzut ca om, cineva care Îl numeşte pe Dumnezeu Dumnezeul Său. În cea de a doua rugăciune, Hristos este privit în relaţia Sa cea mai intimă de Fiu, şi El Îl pune deci pe Tatăl înaintea noastră. Şi noi avem comuniune cu Dumnezeu în aceste două aspecte; avem de-a face cu El ca Dumnezeu şi ca Tată. Se spune în Ioan 4 : „Vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (v. 23). Apoi Domnul nostru adaugă: „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (v. 24). Diferenţa dintre aceste două aspecte este imensă.
Ca Tată, El caută închinători, El face cunoscută favoarea inexprimabilă de a-i aduce la cunoştinţa dragostei Sale. Le alcătuieşte inimile după descoperirea pe care a făcut-o despre Sine Însuşi în Hristos; El face să se reverse aceste inimi de mulţumiri şi laude, şi îi face astfel închinători în duh şi în adevăr. Dar se adaugă apoi că Dumnezeu este Duh, etc. Oricare ar fi forma sub care S-a putut manifesta El în iudaism, într-un mod tangibil, El Însuşi rămânând în acelaşi timp ascuns, el este Duh, şi prin urmare închinarea care I se aduce trebuie să fie de natură spirituală. Nu este vorba deci numai de această dragoste imensă, care caută închinători, îi face astfel, îi pune deoparte şi îi strânge, ci este vorba de caracterul indispensabil al singurei închinări pe care o admite acum. Din momentul în care Se descoperă pe deplin, nu poate să recunoască nimic altceva decât o închinare adevărată în Duhul. Timpul formelor, ritualurilor şi ceremoniilor a trecut complet. În consecinţă, nu numai că nu le mai aşteaptă, dar le dispreţuieşte; le tratează ca o injurie făcută naturii sale, ca o lipsă de respect faţă de Fiul Său, şi ca un produs de substituţie al lui Satan, vrând să înlocuiască puterea Duhului Sfânt. Trebuia ca cei care I se închină, să I se închine în duh şi în adevăr. Cred că este important să facem să reiasă relaţiile pe care le găsim în Cuvântul scump al lui Dumnezeu, pentru a arăta că deosebirea indicată nu este un produs al imaginaţiei. Vai! Oamenii sunt ispitiţi până la face invenţii în prezenţa comorilor ignorate ale Bibliei. Tot ceea ce avem de făcut est să ne înclinăm în faţa a ceea ce ne este dat acolo. Fără îndoială, trebuie să învăţăm; dar când adevărul este cunoscut, ce har să fim eliberaţi pe deplin de dorinţa zadarnică a vreunei născociri, sau de o nevoie asemănătoare! Este firesc pentru omul nesatisfăcut să caute noutăţi palpitante. Dar Dumnezeu este infinit mai presus de om şi Cuvântul Său este bogat mai presus de tot ce am putea gândi noi; tot ce avem deci de făcut este să ne supunem sufletele Scripturii, fiind bine încredinţaţi că descoperirea lui Dumnezeu, oricât de veche este, oferă practic ceea ce este întotdeauna nou pentru inimă.
Capitolul 1:15 – Introducerea rugăciunii apostolului
Credinţa care este în voi
Avem deci, în epistola noastră, aceste două rugăciuni. Introducând aici pe prima, apostolul spune: „De aceea şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus care este în voi şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii”. Deoarece dragostea noastră sugera gândul a ceva din partea omului care ne-ar da importanţă, apostolul îşi introduce subiectul prin „credinţa”, deşi avea să vorbească de dragostea faţă de sfinţi: aceasta ne trimite mai degrabă la dragostea Lui faţă de noi, decât la dragostea noastră faţă de El.
Dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii: o dragoste fără preferinţe
„De aceea”, spune el, „şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus”, apoi trage concluzia: „şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ). Aici este un cuvânt foarte important pentru a judeca dragostea noastră. Suntem toţi înclinaţi să formăm un cerc printre copiii lui Dumnezeu – să avem preferaţii noştri, pe cei care ne convin cel mai mult, ale căror gânduri, sentimente şi obiceiuri sunt cel puţin aceleaşi ca ale noastre, sau cel puţin, cei care nu sunt o prea mare încercare pentru noi. Dar nu aceasta este dragostea faţă de sfinţi. Este mai mult dragoste pentru noi înşine decât pentru ei. Carnea iubeşte ce ne este plăcut, - ce nu ne supără, ceea ce este poate o recompensă a amabilităţilor fireşti. Toate acestea se întâlnesc uşor acolo unde nu este nicio exercitare reală a naturii noi, nicio energie puternică a Duhului lui Dumnezeu lucrând în inimile noastre. Trebuie întotdeauna să ne cercetăm sufletele şi să ne întrebăm unde ne aflăm în această privinţă. Este Domnul Isus motivul predominant şi obiectul principal al inimilor noastre? Cu El şi pentru el ne gândim la toţi sfinţii şi sunt formate sentimentele noastre în privinţa lor?
Dragoste şi judecare a răului
Admit întru totul că dragostea faţă de sfinţi nu poate, nici nu trebuie să îmbrace aceeaşi formă faţă de toţi. Trebuie să se exercite în energia şi priceperea Duhului, în mod variat, după natura chemării făcute dragostei. Dacă pe de o parte trebuie să iubim chiar şi o persoană sub disciplină, pe de altă parte ar fi o eroare foarte gravă să presupunem că dragostea noastră trebuie să se arate în acelaşi fel ca şi cum ea nu ar fi sub disciplină. Nu încetaţi să o iubiţi: în absenţa dragostei, nici măcar nu suntem vreodată în poziţia sau starea potrivită pentru a exercita disciplina cu Domnul, - unind o ură dreaptă faţă de păcat, ba chiar indignare, cu o caritate reală faţă de persoană. Dacă nu suntem în această stare de inimă, este mai bine să aşteptăm bazându-ne pe Dumnezeu, până în clipa în care ne vom putea ocupa de caz cu o înţelegere adevărată a harului divin. Trebuie bineînţeles să acţionăm cu dreptate, dar chiar ocupându-ne de copilul nostru, nu ar trebui să pedepsim sub efectul pasiunii. Tot ce nu este decât rezultatul unui impuls brusc, nu este un sentiment care Îl glorifică pe Dumnezeu în privinţa răului. De aceea, în cazul disciplinei, ar trebui să existe judecată de sine şi de asemenea o mare răbdare, numai dacă chestiunea nu este atât de gravă încât o ezitare în privinţa ei ar fi o slăbiciune vinovată, sau o lipsă de hotărâre şi de gelozie pentru Dumnezeu. Anumite păcate sunt într-adevăr o asemenea ofensă împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, încât dacă avem sentimentul sfinţeniei şi ascultării care Îi este datorată, trebuie să acţionăm la întâlnirea lor cu o energie solemnă, şi ca să spunem aşa, numaidecât. Dumnezeu vrea ca terenul activităţii păcatului să fie locul judecăţii acestui păcat, după voia Sa.
Să presupunem că s-a făcut ceva în mod public în adunare, o învăţătură falsă este vestită în mijlocul poporului lui Dumnezeu; dacă este acolo puterea lui Dumnezeu şi dacă se au pe inimă drepturile Lui, poate fi o datorie faţă de Maiestatea Sa să se trateze cazul fără întârziere. Aceasta este destul de clar după Cuvântul lui Dumnezeu: în caz de ipocrizie pozitivă şi de minciună împotriva lui Dumnezeu, găsim acolo promptitudinea de acţiune a Duhului Sfânt prin intermediul apostolului, chiar în prezenţa Bisericii, pentru a judeca imediat înşelătoria care se încerca în privinţa Celui care Îşi are acolo locuinţa (Fapte 5 ). Neg ca a existat lipsă de dragoste în această chestiune: era mai degrabă ceea ce trebuia în mod necesar să însoţească acţiunea dragostei divine, prin puterea Duhului Sfânt, în adunare, sau cel puţin prin intermediul lui Petru, ca instrument special al puterii Sale în mijlocul ei. Era fără îndoială o judecată severă, dar era rodul unei dorinţe profunde pentru binele sfinţilor lui Dumnezeu şi un sentiment de oroare la gândul că un asemenea păcat a putut găsi sprijin şi adăpost printre ei; acest sentiment de oroare izvora de asemenea la gândul că Duhul Sfânt putea fi dezonorat într-un mod atât de abominabil şi întristat, ca şi Biserica întreagă, dacă păcatul era tolerat.
Dar în cazurile obişnuite, aceeaşi dragoste aşteaptă şi lasă timp pentru mărturisirea greşelii şi pocăinţă. În nouă cazuri din zece, se comit greşeli când se acţionează în mod pripit, pentru că suntem înclinaţi să fim geloşi pentru reputaţia noastră. O! Cât de puţin realizăm că suntem răstigniţi şi morţi împreună cu Hristos! Resimţim scandalul, sau ceea ce afectează gândurile auditoriului: dar nu aceasta este puterea Duhului Sfânt; aceasta nu este decât egoismul care lucrează în inimile noastre. Nu ne place să ne pierdem reputaţia, nici să împărtăşim durerea şi ruşinea lui Hristos cu cei care poartă Numele Său. Fără îndoială nu vrem să tratăm cu uşurinţă ceea ce este rău: o asemenea atitudine nu ar fi niciodată potrivită, atât în problemele grave, cât şi în cele minore. Nu ar trebui niciodată să justificăm cel mai mic rău, nici în noi, nici la alţii, dar trebuie să ne obişnuim sufletele să aibă atitudinea de a judeca ceea ce dezonorează Numele Domnului, chiar dacă nu ar fi decât un cuvânt pripit. Dacă începem să nu ne neliniştim cu privire la greşeli mici, nimic nu ne va păzi de păcate grave, în afară de pura îndurare a lui Dumnezeu. Dacă dragostea faţă de toţi sfinţii ar lucra în inimile noastre, nu ar fi nici cea mai mică grabă.
Ni se întâmplă să interpretăm greşit lucrurile şi să ne compromitem dând pe cât posibil un tablou foarte sumbru, în timp ce răul nu este decât aparent. Să avem grijă să nu judecăm după prima impresie, în timp ce realitatea se poate dovedi a fi cu totul alta: aceasta nu ar fi judecată dreaptă. Ar trebui să căutăm să judecăm lucrurile într-o măsură mai bună şi în lumina lui Dumnezeu. În chestiunile serioase, trebuie să rămânem la certitudinea lucrurilor şi să nu acţionăm pe baza unor simple bănuieli. Orice judecată, dacă este conform lui Dumnezeu, trebuie să rezulte din ce este cunoscut şi sigur, nu din afirmaţii – care sunt prea adesea efectul unei pretenţii deplasate de a avea o spiritualitate superioară. Importanţa acestui lucru revine în mod constant; dacă sufletele noastre ar fi mai sincer în această privinţă, am comite mai puţine greşeli.
Când inima este sinceră, Hristos are primul loc; obiectul următor al dragostei noastre sunt „toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ). Dacă două persoane greşesc, una fiind un favorit de prim ordin, şi alta cineva neiubit, inutil de spus că cea din urmă este în mare pericol de a fi eliminată. Obiectul aversiunii mele va fi învăluit într-un nor întunecat al adevărului, chiar dacă acesta este evident pentru cineva care îşi păstrează sângele rece. Dimpotrivă, favoritul va găsi cu ce să contrabalanseze dovezile vinovăţiei sale în reticenţa prietenilor lui de a spune orice ar fi defavorabil în privinţa sa. În asemenea circumstanţe, aceste sentimente sunt şi de o parte, şi de cealaltă, în complet dezacord cu gândul lui Dumnezeu. Favoritismul şi prejudecăţile sunt toate clar condamnate de preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu. „Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută” (Iacov 3:17 ).
Detalii despre arătarea dragostei faţă de toţi sfinţii – Filimon 2 :3
Există o datorie a dragostei „faţă de toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ) pentru că sunt sfinţi. A-i iubi pentru că Dumnezeu i-a pus deoparte şi a-i introduce într-o relaţie eternă cu El, este singura dragoste creştină adevărată pentru sfinţi. Marea dificultate este întotdeauna de a face ca gândurile, sentimentele şi faptele noastre să se reverse de pe această bază. Înţelegeţi-mă bine. Nu vreau să spun că este rău să ai prieteni. Domnul nostru avea. Îl iubea pe Ioan cu o altfel de dragoste decât pe ceilalţi; dar sub un alt aspect, îi iubea pe toţi la fel; erau sfinţii Lui, de aceea erau incomparabil de preţioşi în ochii Săi. Putea aprecia fidelitatea unora din slujitorii Lui; I se întâmpla să încurajeze, să mustre sau să corecteze anturajul Său. Trebuie să dăm loc tuturor aceste lucruri; rămâne baza importantă pentru toţi sfinţii. Dar este evident că nu ni se cere să dezvăluim problemele noastre personale tuturor sfinţilor, pe singurul motiv că sunt sfinţi. Sfinţii, de exemplu, nu sunt întotdeauna oamenii cei mai înţelepţi. Chiar dacă nu trebuie să contestăm poziţia lor de sfinţi, nu trebuie să ne expunem dificultăţilor, nici să mergem să căutăm sfat în ceea ce poate cere maturitate şi spiritualitate de judecată, la cei care pot să nu fie de niciun ajutor în problemă. Dragostea trebuie să fie întotdeauna prezentă. Aceasta aduce valoare principiului divin: „unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi” (Filipeni 2:3 ). Susţin că aceasta este adevărat despre toţi sfinţii. Poate fi vorba de cineva care nu are idei în cap, dar care cu toate acestea Îl are pe Hristos înaintea sufletului său. Poate că este ignorant şi cu adevărat prost – poate prea grăbit în gândire, marcat de prejudecăţi puternice, slab pentru a simpatiza, fără valoare ca şi sfătuitor; dar dacă este, în mod evident, un suflet ataşat de Hristos, considerându-L pe Hristos mai presus de toate, nu pot, nu trebuie să îl consider ca superior mie însumi? Nu văd în el ceea ce mustră sufletul meu, mă înviorează şi mă zideşte, - mult mai mult decât dacă car fi numai unul dintre cei mai devotaţi prieteni şi un sfătuitor foarte înţelept? În cel mai neînsemnat dintre sfinţii lui Dumnezeu, există totodată ceea ce ne bucură şi ceea ce ne smereşte inima. Nu trebuie să preţuiesc o persoană pentru calităţile pe care nu le are: Dumnezeu nu ne face să vedem, nu poate să ne facă să vedem imaginarul. Invers, este bine să ne amintim cât de preţioşi sunt toţi sfinţii ca atare. Arătaţi-mi pe cei mai slabi şi care te pun cel mai mult la încercare dintre ei... În ciuda acestui lucru se poate şi trebuie cultivat un respect real şi adevărat faţă de ei, ca şi copii ai lui Dumnezeu. Importat nu este doar că Dumnezeu este pentru ei, ci ceea ce este de la Hristos în ei; aceasta ajunge să îi recomande, mai presus de orice altă consideraţie, celui care preţuieşte comuniunea cu Tatăl şi Fiul.
Când ne gândim la noi înşine, nu ar trebui dimpotrivă să resimţim tot ceea ce, în noi, nu este conform lui Hristos? De am putea întotdeauna resimţi în ce anume avem lipsuri şi întristăm Duhul lui Dumnezeu! Aceasta ar avea ca efect să coboare şi chiar să arunce la pământ stima pe care o avem faţă de noi înşine. Am putea noi păstra o părere foarte înaltă despre noi înşine dacă am simţi aşa cum trebuie lipsurile atât de frecvente (vai!) în prezenţa harului bogat şi desăvârşit al lui Dumnezeu faţă de sufletele noastre? În ceea ce îi priveşte pe alţii, dacă am avea înaintea noastră nu lipsurile lor, ci dragostea lui Hristos pentru ei, viaţa Sa în ei şi gloria care le este rezervată, care ar fi efectul? „Dragostea... faţă de toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ). Hristos deosebit în sfinţi, iată puterea dragostei care ar vrea El să se reverse către ei. Pot veni împrejurări în care aţi avut încredere că Dumnezeu ar arăta o anumită persoană ca fiind unul dintre sfinţii Săi, v-aţi rugat pentru acea persoană şi aţi căutat binele ei într-un fel sau altul, - şi iată că vine o clipă şi vin circumstanţe în care ar fi un păcat să vă asociaţi cu ea ca şi creştin. Vorbesc de cazul în care persoana, printr-o anumită întinare a cărnii sau a duhului, a adus dezonoare Numelui Domnului. Deşi am putea, pentru un timp, să ne abţinem de la orice exprimare a relaţiilor de dragoste, cu toate acestea dragostea găseşte întotdeauna un mod de a se arăta, chiar dacă şi numai în prezenţa lui Dumnezeu, în afara privirii oamenilor. Astfel deci, cât priveşte modul de a arăta dragostea, trebuie să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar principiul general nu poate fi pus la îndoială, şi anume că Dumnezeu vrea să îi pună pe toţi sfinţii în inimile noastre. El îi are întotdeauna în inima Sa şi vrea să cultivăm această mărinimie a afecţiunii pentru familie.
Capitolul 1:16-17a – Rugăciune Tatălui gloriei
În legătură cu aceasta adaugă Pavel ceea ce urmează – el care pătrundea în aceste lucruri într-o măsură din care chiar sfinţii cărora se adresa nu cunoşteau practic nimic. El spune deci: „De aceea şi eu... nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui” (Efeseni 1:15-17 ). Regăsim aici titlul atât de des evocat: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”. El va vorbi de felul în care Dumnezeu are de lucrat cu omul şi chiar cu Hristos ca om; pentru că bineînţeles, numai sub acest aspect putem vorbi astfel. Dar dacă El acţionează cu noi în această calitate (ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos), exercitându-Şi îndurarea prin intermediul Omului înviat şi dând noi binecuvântări în acord cu acest caracter, El este totuşi „Tatăl gloriei” (1:17) prin faptul că este Capul şi marea sursă a oricărei binecuvântări cereşti, Cel din care decurge totul pentru gloria Numelui Său şi pentru lauda Sa. Aceasta ne face să intrăm imediat în taina acestei rugăciuni. Gloria este gândul principal – un aspect major al acestei rugăciuni, dar nu singurul aspect. De aceea Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, Îşi propune să ne dea anumite binecuvântări şi lucrează prin El pentru a o face; vom găsi că baza şirului strălucitor de binecuvântări este Hristos înviat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Dacă priviţi la rugăciunea din capitolul 3, nu este niciun cuvânt despre înălţarea Sa „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie” (Efeseni 1:21 ); pentru că subiectul acestei rugăciuni nu este deloc gloria, nici ceea ce a făcut Dumnezeu: nu este nimic din ceea ce I-a fost dat lui Hristos, ci subiectul este Hristos Însuşi şi dragostea Sa, suma şi substanţa binecuvântării mele; cum se spune acolo: „ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre” (Efeseni 3:17 ). Rugăciunea din cap. 1 este în toate privinţele în contrast cu cea din capitolul 3. În aceasta din urmă, dragostea este ideea de bază, nu gloria. Este bine să păstrăm întotdeauna în minte această relaţie minunată dintre dragoste şi glorie; pentru că una nu merge fără cealaltă. Chiar dacă gloria este efectul şi manifestarea strălucitoare a dragostei, cu toate acestea dragostea este şi mai profundă şi nu este niciodată pe deplin cunoscută decât numai în prezenţa imediată a Tatălui nostru. În ceea ce ne priveşte, Împărăţia nu este dovada dragostei lui Dumnezeu; dovada acestei dragoste, în ceea ce ne priveşte, este că trebuie să fim cu Fiul în casa Tatălui şi că ne vom arăta cu Fiul în glorie. Cine ne duce acolo? Lumea nu cunoaşte nimic despre casa Tatălui. Este o scenă în afara pământului, unde niciun ochi al unui om de aici jos nu poate pătrunde. Dar El ne va arăta şi înaintea lumii.
De aceea, veţi vedea că în Ioan 17:22 , cu privire la gloria pe care Tatăl o dă Fiului şi pe care Fiul ne-o dă din cauza dragostei Lui infinit de desăvârşite, - această glorie este dată pentru ca lumea să cunoască faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul şi că ne-a iubit cum L-a iubit pe Fiul. Pentru a dovedi această dragoste, gloria, acolo ca şi aici, este pusă înainte. Cum există rugăciunea gloriei în Efeseni 1 , şi rugăciunea dragostei în Efeseni 3 , la fel în Ioan 17 , gloria care este dată are ca scop să dovedească ceea ce fără aceasta nu ar fi fost atât de clar dat lumii să cunoască. Oamenii de aici jos pot să vadă gloria, dar nu pot să pătrundă dragostea. Lumea ar putea să conchidă faptul că vom fi în glorie cu Domnul Isus, că vom fi iubiţi cu aceeaşi dragoste cu care a fost iubit Domnul Isus. Gloria se exprimă în exterior, dar dragostea merge mai profund şi ne introduce în scena în care Tatăl Se descoperă în Fiul Său preaiubit. Este ceea ce pot numi o scenă de intimitate, o scenă de familie în afara lumii, odihna cerească şi locuinţa cerească. Nu este numai strălucirea, gloria, măreţia sau puterea. Toate aceste lucruri vor fi deplin arătate; dar există ceva mai profund decât orice şi care este rădăcina a orice. Dragostea este cea care, deşi este ceea ce pătrundem cel mai puţin, nu este mai puţin ceea ce este cu adevărat înaintea a orice, şi lucrul spre care se va îndrepta totul. Este ceea ce este cel mai înalt şi este eternă. Împărăţia poate avea sfârşit, dar dragostea nu va avea niciodată. Manifestarea înaintea lumii va avea un început şi un sfârşit. La fel cum dragostea nu se va termina niciodată, la fel dragostea a fost întotdeauna în sânul lui Dumnezeu Tatăl.
Capitolul 1:17 b – 19 a - ...în cunoaşterea Lui
Această rugăciune cere „ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui” (1:17) sau mai degrabă în cunoaşterea Lui deplină. Ar putea fi o oarecare dificultate, dacă ar fi numai „în cunoaşterea Lui”. Adevărata semnificaţie a cuvântului este „deplina Lui cunoaştere”. Ei Îl cunoşteau deja, dar Pavel se ruga ca ei să-L cunoască şi mai mult. Dorea ca ei să fie părinţi în Hristos, şi ceea ce caracterizează un tată, este o cunoaştere profundă şi în creştere a lui Hristos Însuşi. Numai Duhul lui Dumnezeu le putea da să intre în aceasta; dar aceasta în deplina cunoaştere a Lui. „Luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem” (Efeseni 1:18 –19). Avem aici trei lucruri care ne sunt prezentate şi care cer o consideraţie specială.
Capitolul 1:18b – Speranţa chemării Lui şi bogăţiile gloriei moştenirii Lui
„Speranţa chemării Lui” vine prima. Înţeleg că se referă într-o anumită măsură la ceea ce am găsit deja în prima parte a capitolului. „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui” (Efeseni 1:3-4 ). Cred că apostolul se gândeşte aici într-o anumită măsură la versetul 4. Versetul 5 prezintă locul Său după planul lui Dumnezeu, care este deja al nostru în Hristos, şi care ne-a fost deja dat să-l cunoaştem şi a fost primit în inimile noastre – chemarea lui Dumnezeu ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste (Efeseni 1:4 ). Dar atunci, dacă aceasta este speranţa chemării Lui (pentru că trebuie ca totul să decurgă de la Însuşi Dumnezeu), el adaugă: „ce este bogăţia moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18 ). Aici este o aluzie clară la ceea ce am găsit în conţinutul capitolului: moştenirea, şi nu numai chemarea. Chemarea era lucrarea eficace a harului lui Dumnezeu, şi bogăţiile moştenirii erau mai degrabă gloria potrivită unei asemenea chemări. Dar, pe lângă acest caracter al gloriei, există mai întâi partea ascunsă care se potriveşte faptului de a fi aleşi ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste – chemaţi să fim reflecţia propriei Sale naturi, sfântă şi plină de dragoste, pe care, bineînţeles, o avem în viaţa lui Hristos, şi pe care o vom avea, în deplinătate, când vom fi transformaţi în imaginea Sa, din glorie în glorie. Deoarece chemarea Lui are propria sa speranţă de care ne vom bucura în prezenţa Lui.
Capitolul 1:18b – Moştenirea Lui în sfinţi. Moştenire şi moştenitori
În al doilea rând, există deci moştenirea. Apostolul dorea ca ei să cunoască bogăţiile gloriei moştenirii, ca să cunoască mai bine moştenirea. Dar foloseşte o expresie remarcabilă: „bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18 ). Trebuie să ne păzim de eroarea destul de generală cu privire la acest subiect, conform căreia sfinţii înseamnă moştenirea. Nu aceasta este forţa expresiei, şi chiar nu ezit să spun că aceasta ar fi falsificarea principalei binecuvântări a chemării Bisericii. În Vechiul Testament, găsim că Israel era moştenirea lui Dumnezeu şi poporul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu, prin intermediul lui Israel, lua în stăpânire pământul. Când va veni ziua ca Dumnezeu să fie rege, şi mai mult decât rege, când va lua sub guvernarea Sa universul întreg, cum se va face aceasta? Va fi prin intermediul lui Israel? Nu, ci prin intermediul sfinţilor Lui din cer – Biserica lui Dumnezeu. Expresia pare să fie în mod intenţionat de o mare importanţă. Incontestabil aceasta îi desemnează pe sfinţii mutaţi sau înviaţi, pentru a fi asemenea lui Hristos, într-o stare în întregime cerească (1. Corinteni 15:52 ; Filimon 3 :21). Iată felul în care Dumnezeu Îşi va atribui moştenirea şi o va lua curând în propria Sa mână. Când a luat Canaanul, nu a coborât pentru a-l lua în stăpânire printr-o putere cerească, ci prin intermediul poporului Său. Deci, când Dumnezeu va alunga spiritele rele din locurile cereşti şi din orice legătură cu ele, când va răsturna toate puterile pe pământ, tot ce Îl contrazice, şi când va face universul întreg să Îi fie supus în Numele lui Hristos, - care sunt cei care sunt destinaţi să îl ia în Numele Lui, precum Israel ţara Canaan? Sfinţii înviaţi. De aici vine expresia „bogăţia moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18 ). Ideea obişnuită că sfinţii constituie moştenirea nu este conform Scripturii. Pentru că în tot Noul Testament, sfinţii sunt întotdeauna reprezentaţi cu cea mai mare grijă nu ca moştenire, ci ca moştenitori, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17 ). Nu sunt trataţi nicăieri ca fiind moştenirea, ci dimpotrivă, sensul a ceea ce este revelat ca fiind moştenirea semnifică lucrurile din ceruri şi lucrurile de pe pământ; se are întotdeauna grijă să se facă deosebire cu privire la Biserică. Consider că acest punct nu poate fi pus în rândul chestiunilor discutabile; mărturia Cuvântului este prea abundentă şi precisă. Ceea ce este clar revelat în Scriptură nu ar trebui să fie niciodată lăsat ca subiect de dezbatere sau nesigur: îndoiala are întotdeauna un efect dăunător asupra minţii, pe lângă faptul că-L insultă pe Dumnezeu şi Întristează Duhul Sfânt. Siguranţa pe care o are altul nu ne poate fi de ajuns, dar nu trebuie să ezităm să vorbim clar când nu avem nicio îndoială cu privire la gândul lui Dumnezeu asupra unui subiect. Privind din aceste punct de vedere, aceasta se potriveşte bine cu structura capitolului. Precum „speranţa chemării Lui” din prima parte a frazei (Efeseni 1:18 ) corespunde la ceea ce apărea în primele versete, la fel „gloria moştenirii Lui” corespunde versetelor din mijlocul capitolului. Dumnezeu Îşi propune să aibă tot universul binecuvântat şi fericit sub Hristos, şi nu numai ca gloria să Îi fie dată în cer, sau ca un popor să Îi fie supus aici jos. Avem aici o vedere incomparabil mai vastă asupra intenţiilor lui Dumnezeu. Hristos va avea binecuvântarea universală şi gloria universală, toate lucrurile din cer şi de pe pământ fiindu-I supuse; şi în El vom obţine această moştenire.
Capitolul 1:19-21 – Nemărginita mărime a puterii Lui
Chestiunea care rămâne de văzut este „nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti” (Efeseni 1:19-20 ). De ce să nu se atragă atenţia asupra puterii desfăşurare de la crearea lumii? Când Dumnezeu se adresează lui Israel, vorbeşte despre El Însuţi ca despre Dumnezeul Veşnic, care a despărţit Marea Roşie şi a scos atunci din Egipt pe poporul Lui cu mână tare şi cu braţ întins.
Ce este pentru noi traversarea Mării Roşii? Învierea lui Hristos; nu este nici întruparea, nici chiar crucea lui Hristos, deşi nu ne putem lipsi nici de una, nici de cealaltă. Dar crucea, deşi absolut esenţială în toate pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru nevoile noastre, nu ne dă puterea lui Dumnezeu. Ea ne arată ceea ce Dumnezeu numeşte slăbiciunea Sa (1. Corinteni 1:25 ) şi dacă Îl privesc pe Hristos la cruce, El „a fost răstignit în slăbiciune” (2. Corinteni 13:4 ). El era Cel care S-a supus la tot, care S-a dat în puterea creaturilor; care a coborât sub judecata lui Dumnezeu şi S-a smerit sub mâna slabă a omului. Dar când privim la înviere, orice urmă de slăbiciune a dispărut pentru totdeauna şi nu vedem nimic altceva decât puterea cea mai triumfătoare a lui Dumnezeu; o putere mult dincolo de tot ce este în legătură fie cu legea, fie cu creaţia. Era vorba de coborârea în Mormânt, nu numai a unui om, ci a acelui Om care a purtat în persoana Sa păcatele oricărui suflet care crede în El. Şi Dumnezeu a fost atât de deplin glorificat în privinţa acestor păcate încât L-a înălţat pe Omul dispreţuit, respins, părăsit, mai presus de această povară nemaiauzită, şi L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti. Există aici contrastul surprinzător între mormântul unde zăcea Hristos, şi gloria în care este acum înălţat, tot ca om – Omul glorificat – nespus mai presus de orice creatură, chiar faţă de cele mai înalte şi mai binecuvântate : mai presus de creaturi [îngeri] care, într-un sens, erau mult mai presus de om şi nu cunoscuseră niciodată nici stricăciunea, nici căderea; „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie” (Efeseni 1:21 ), de puteri de sus şi de ordine cereşti, şi mai presus „de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1:21 ). Când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, va avea loc o desfăşurare a armatelor îngereşti (Matei 25:31 ). Dar El este acum înălţat mai presus de ei toţi. Nu ar fi nimic nou că El ar fi mai presus de ei ca Dumnezeu; este mereu. Dar El a dus umanitatea mai presus de ei; este înălţat sus în natura noastră – înviat, fără îndoială, dar tot în natura omului. Ne-a fost dat să fim asociaţi în prezent cu tronul lui Dumnezeu. Pentru că aplicarea a toate acestea este dată aici – „nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi” (Efeseni 1:19-20 ). Aceasta nu este numai nemărginita mărime a puterii Lui faţă de Hristos, ci faţă de noi în Hristos. Puterea care a lucrat pentru a ne elibera de Satan, care ne-a dat locul, ca sfinţi înaintea lui Dumnezeu, este absolut aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi şi L-a aşezat în locul cel mai glorios din cer. Există ceva mai dificil după aceasta? Dacă am şti că avem la dispoziţia noastră puterea care a chemat lumea la existenţă, nu am râde de imposibilităţi?
Capitolul 1:19 – Puterea Lui faţă de noi
Ori noi avem o energie mai mare decât cea folosită în timpul creaţiei – nimic mai puţin decât cea care L-a înviat pe Hristos dintre morţi. Cuvântul lui Dumnezeu ne-o spune în mod sigur. De ce deci suntem atât de slabi? Pentru că o credem atât de slabă. Marea masă a copiilor lui Dumnezeu nu au auzit niciodată vreun cuvânt despre aceasta. Chiar cei care, prin îndurarea Lui Dumnezeu, au auzit, cât de puţin înţeleg acest lucru! Este un lucru să nu negi acest adevăr din punct de vedere al doctrinei, este un alt lucru să îl aplici şi să trăieşti în el, nu numai când este vorba de întristări mari dau de încercări grele, ci şi în legătură cu mersul obişnuit al îndatoririlor zilnice, cu mersul obişnuit a ceea ce ni se potriveşte ca sfinţi supuşi voii lui Dumnezeu. Dacă suntem în împrejurări dificile, în mijlocul duşmanilor, având de-a face cu duşmani nevăzuţi, să nu uităm obiectul rugăciunii apostolului pentru noi: să ştim ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi. Dacă puterea Duhului Sfânt lucra astfel în Pavel, aceasta nu era decât răspunsul slujitorului la inima Stăpânului, care mijlocea sus, pentru ca să cunoaştem puterea care este mai presus de toate obstacolele. Niciun sfânt nu o putea cunoaşte înainte ca răscumpărarea să fie împlinită. Ea este „faţă de noi, care credem” – strict faţă de sfinţii Noului Testament, cei care au fost chemaţi şi introduşi după moartea şi învierea Domnului.
Vai! Cum au căzut oamenii tari! (2. Samuel 1:19, 25, 27 ). Câţi credincioşi înţeleg acum prea puţin privilegiile lor! Să presupunem că aşteptăm un eliberator pentru un anumit lucru; este perfect potrivit să implorăm pentru a avea acest eliberator, să simţim că întârzie să vină. Dar odată ce a venit, este bine şi potrivit să îl presăm să vină? Este eroarea pe care o fac oamenii acum. Iau limbajul Psalmilor şi îl aplică experienţei creştine. Dar nu putem avea în Psalmi descoperirea pe care o avem aici. Fără îndoială, îndurarea lui Dumnezeu exista înainte de învierea lui Hristos, dar nu prin lucrarea acestei puteri care L-a înviat pe Hristos dintre morţi. A face din vechiul Testament limbajul experienţei noastre este o eroare profundă, dar înseamnă de asemenea a-l perverti. Ar fi un păcat să nu ne folosim de Vechiul testament spre folosul şi spre binele nostru; dar lucrul despre care vorbim ar fi să abuzăm de el, nu să-l folosim. A confunda aceste lucruri de altădată cu puterea cerească a învierii lui Hristos este necredinţă.
Capitolul 1:17, 19, 20 – O putere cunoscută în Hristos
Iată deci măsura puterii care lucrează faţă de noi, aceeaşi putere care a lucrat în Hristos. Cum sunt cunoscute aceste lucruri conform lui Dumnezeu? „În deplina cunoaştere a Lui” [sensul expresiei “în cunoaşterea Lui”, 1:17]. Nu veţi afla niciodată corect un adevăr altfel decât în cunoaşterea tot mai profundă a lui Hristos. Lipsa acestei cunoaşteri este cauza slăbiciunii printre noi: învăţătura în stare pură nu este o relaţie cu Hristos. Când floarea este despărţită de sursa, subzistenţa şi sprijinul ei, este condamnată să piară şi să moară. Dragostea şi plinătatea binecuvântărilor sunt în Hristos; dar pentru a cunoaşte aceste lucruri, pentru a dovedi adevărul şi a ne bucura întotdeauna de el, este necesar să le luăm ca legate de Hristos. Dacă privesc la Hristos, văd în El chiar viaţa pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi de asemenea speranţa acestei vieţi, incluzând aici şi moştenirea. Cine ar îndrăzni să spună că este o presupunere că Hristos o are? Dimpotrivă, este ceea ce I se datorează. Dragostea lui Dumnezeu pentru El şi plăcerea lui Dumnezeu în El ca om sunt astfel încât Dumnezeu nu L-ar putea priva pe Hristos de niciunul din lucrurile pe care le-a făcut pentru El. Hristos este moştenitorul a toate; cât despre noi, fiind ascunşi în Hristos, putem intra în plinătatea chemării Lui şi în moştenire, pentru că suntem în unire reală cu Hristos. Nu puteţi cunoaşte chemarea şi moştenirea decât în deplina cunoaştere a lui Hristos, şi este exact la fel pentru „nemărginita mărime a puterii Lui” (Efeseni 1:19 ).
Mărimea acestei puteri, Dumnezeu a folosit-o când L-a înviat pe Hristos „dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti” (Efeseni 1:20 ), etc. I-a dat locul suprem de glorie. Să ne imaginăm tot ce vrem pentru îngerul sau arhanghelul cel mai înalt: Hristos a primit o demnitate şi mai înaltă, cu această poziţie. El o deţine în asocierea prezentă cu noi aici jos. Nu numai că ne recunoaşte şi Îşi arată bunătatea faţă de noi şi foloseşte mărimea gloriei Lui pentru binele nostru, ci face mult mai mult. Cel care este în fruntea unui vast imperiu se poate servi de tron pentru binele supuşilor lui şi spre gloria celor pe care doreşte să îi onoreze, dar fără asociere pozitivă, imediată şi personală cu el. Ori aceasta este ceea ce are creştinul cu Hristos. Ce avem aici, nu este nici nimic mai puţin decât a fi una cu Hristos.
Capitolul 1:22-23 – Cap peste toate, Adunării
De aceea se adaugă că acest scump Mântuitor, sub picioarele căruia Dumnezeu a supus toate, a fost dat şi ca să fie „Cap peste toate, Adunării” [sau: Bisericii]. Nu se spune: „Cap peste Adunare”, ci „Cap peste toate, Adunării” (Efeseni 1:22 ). Biserica ia parte la locul Lui de Cap peste toate; dar cum ea este Trupul Său, este în unire inseparabilă cu El. Omul glorificat are o înălţare universală mai presus de toate creaturile lui Dumnezeu; ori aceasta este ceea ce împarte cu noi, şi ceea ce va arăta curând ca fiind partea noastră cu El. Creştinul este acum un mădular al Trupului lui Hristos – acum: de aceea, prin Duhul Sfânt, este în asocierea cea mai intimă cu Hristos, nu numai ca având viaţă în El, ci bucurându-se de privilegiul de a fi una cu Cel care este Capul suprem, înălţat mai presus de toate. Este un mădular al Trupului Său; ori deşi Dumnezeu nu i-a dat stăpânire directă Evei, ea a avut cu toate acestea parte de ea, după voia Lui. Stăpânirea i-a fost dată lui Adam, dar prin asociere Eva o avea cu Adam. Astfel Biserica o are la fel ca Eva – dependentă şi asociată – cu Omul ceresc, ultimul Adam. Aceasta ne dă imediat o vedere luminoasă a ceea ce este chemarea noastră, şi a motivului pentru care Dumnezeu aşteaptă de la noi o despărţire completă de lume. În timpul Lordului Protector al Angliei [care luase puterea în locul regelui], ar fi fost nesănătos ca cei care rămâneau legaţi de familia regală să caute, sau chiar să accepte un post de onoare. La fel este pentru creştin astăzi, aparţinem Celui care este ascuns departe de pământ – şi care este acum înălţat sus în acest loc de supremaţie universală. Lumea vizibilă nu Îi este încă supusă lui Hristos în mod practic, deşi pentru credinţă, toate Îi sunt supuse. Dar ştim că El este înălţat sus, „Cap peste toate, Adunării” (1:22).
Capitolul 1:23 – Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi
Noi Îi aparţinem şi El ar vrea ca inimile noastre să se înalţe sus, mai presus de scena prezentă. Biserica este „Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:23 ). Ea este aceasta în mod deplin, sau ceea ce completează Hristos ca om înviat dintre morţi. Ca Fiul lui Dumnezeu, fără îndoială, nu are nevoie de nimic pentru a completa dragostea Sa; dar ca Om, este necesar. În gloria Sa de înviere, El nu ar fi complet fără Biserică, precum nu era Adam fără Eva. Dumnezeu a hotărât astfel în hotărârile gloriei Lui. Din toată eternitatea, intenţia Lui era ca atunci când Fiul Său va fi devenit acest Om binecuvântat şi glorificat, toată gloria pe care avea să o va aibă, să o împartă – spre propria Lui glorie şi spre lauda Lui – cu cei care din fire erau bieţi păcătoşi, în întregime morţi, dar care acum sunt eliberaţi de păcatele lor şi făcuţi una cu Hristos sus. Prin Duhul care le-a fost acum dat, El le dă cunoaşterea în timp ce sunt în lume, pentru ca, în mintea şi în căile lor, să fie complet mai presus de lume.
sursa: https://comori.org/