Categorie: Cartile Bibliei
Apostolul a dat îndemnuri celor ce erau robi, cu scopul mai ales de a-i încuraja să fie credincioşi în poziţia lor dificilă. El se adresează acum pe scurt stăpânilor. Ei trebuie să fie drepţi şi cinstiţi. Poziţia de autoritate în care se află si mai ales a unei autorităţi aproape fără limite, cum era aceea a stăpânirilor faţă de robii lor, putea cu uşurinţă să-i împingă să exercite această autoritate într-un chip capricios şi arbitrar. Aceasta se vedea adesea întrun fel nedemn şi uneori crud la păgânii care nu aveau nici un frâu. Stăpânii creştini aveau un frâu atotputernic.
Ei înşişi aveau un Stăpân suveran în ceruri, de care ei depindeau, căruia ei trebuiau să se supună si care fată de robii lor care erau creştini, ei însisi erau fraţii lor (Filimon versetul 16); aceasta cerea de la ei practicarea dreptăţii şi a cinstei. Robii, cu toate că în această condiţie de inferioritate, erau oameni; ei aveau ca atare nevoi trupeşti, de inimă şi de conştiinţă. Stăpânii trebuiau să le acorde în aceste diferite privinţe ceea ce era drept şi cinstit.
Existau limite în puterile lor şi în capacităţile lor; stăpânii trebuiau să vegheze ca să nu le depăşească. Ei aveau nevoie de răbdare, de blândeţe şi de îngăduinţă. Nu trebuia ca munca să fie ca aceea a Israeliţilor în Egipt — „tot... cu asprime" (Exod 1:14 ). Şi dacă îndemnurile apostolului către noi se potrivesc servitorilor în zilele noastre, nu este la fel cu porunca Lui faţă de stăpâni?
(versetul 2) După toate sfaturile date sfinţilor în diferitele condiţii în care ei se aflau, apostolul le adresează importante îndemnuri generale. Şi în primul rând el îi îndeamnă la rugăciune, la veghere şi mulţumiri. Rugăciunea presupune părtăşia de gânduri cu Dumnezeu, în acelaşi timp ea întreţine de asemenea această părtăşie. Prin ea, eşti în legătură intimă şi fericită cu El; te apropii cu bucurie de El, pentru a-I expune nevoile sufletului tău. Aceasta presupune iarăşi un duh de dependenţă; se ştie că de la El singur trebuie să aştepţi şi poţi să aştepţi toate lucrurile. Sufletul vine cu încredere la acest Dumnezeu plin de iubire care a binevoit să intre în legătură cu noi. Ii vorbeşte ca un copil tatălui său; El răspunde şi de aici se nasc mulţumirile. Părtăşie, apropiere de Dumnezeu, dependenţă şi încredere, iată ceea ce caracterizează adevărata rugăciune. Dar apostolul vrea să stăruim în rugăciune. Nevoile noastre simt constante, slăbiciunea noastră mereu aceeaşi, răul ne înconjoară, vrăjmaşul este mereu aici; ce motiv pentru a stărui în rugăciune, pentru a nu renunţa la această armă puternică, tocmai pentru că fiind semnul şi mărturisirea slăbiciunii noastre, ea face apel la Dumnezeu! „Veghind în ea". Petru îndeamnă să veghem pentru a ne ruga (1. Petru 4:7 ). Dacă vegherea lipseşte, nu te rogi, eşti independent. Aici noi suntem îndemnaţi nu numai să stăruim în rugăciune, ci cum a zis cineva: „Să stăm treji, rugându-ne." Santinela veghează pentru a nu se lăsa surprinsă; dacă este în pericol, ea strigă ca să vină ajutorul. Aşa este creştinul. Dacă noi veghem rugându-ne, dacă suntem treji cu inima şi cu duhul, prezentând cererile noastre, vom şti ce avem de spus şi ceea ce spunem; rugăciunile noastre vor fi adevărate cereri si nu formule mai mult sau mai puţin exact recitate, nici expuneri de doctrine sau repetiţii banale. Noi vom vorbi într-adevăr lui Dumnezeu.
Dar la rugăciunea stăruitoare, apostolul uneşte mulţumirile. Într-adevăr, se ştie că Dumnezeu ascultă şi nu-i părăseşte pe ai Săi care se roagă; am simţit şi simţim că El răspunde. în rugăciuni, să avem inima plină de mulţumiri pentru tot ceea ce El a făcut şi face pentru noi. Nu este acesta deja un mare subiect de recunoştinţă, de a putea să ne apropiem de El pentru a-I expune cererile noastre? (vedeţi Filimon 4 ). Mulţumirea este ceva în care creştinul care are conştiinţa legăturii lui cu Dumnezeu se desfată. Iubirea lui Dumnezeu răspândeşte peste el harul Său preţios şi inima lui răspunde binecuvântând.
(versetele 3 şi 4) Dar rugăciunea nu trebuie să se mărginească la ceea ce priveşte nevoile noastre particulare. Inima se lărgeşte gândindu-ne la nevoile celorlaţi şi prezentându-le lui Dumnezeu. Şi ceea ce trebuie să atragă în special inimile noastre sunt lucrătorii Domnului în împlinirea sarcinei lor dificile, fie în mijlocul unei lumi duşmane, fie în adunări. Pavel simţea adânc cât de necesară îi era această colaborare şi această luptă a sfinţilor pentru el prin rugăciunile lor. De mai multe ori el le cere şi contează pe ele. Şi nu este la fel acum pentru slujitorii Ivii Dumnezeu? Da, noi trebuie să ne amintim de ei şi de lucrarea pe care ei o împlinesc, fie în rugăciunile noastre personale, fie în adunările de rugăciune. Era un subiect special pentru care apostolul cerea Colosenilor ajutorul rugăciunilor lor pentru el şi tovarăşii săi de lucru. Era marele subiect care îi stătea mereu atât de mult pe inimă şi căruia viaţa sa întreagă îi era devotată, în închisoare ca şi în libertate, „ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt", zice el, „ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care mă şi găsesc în lanţuri, ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc." Să remarcăm că Pavel, în închisoare nu cere ca o uşă să-i fie deschisă pentru a ieşi de acolo, ci să-i fie date prilejuri pentru a propovădui Evanghelia, ca o uşă să fie deschisă în inimi pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în ele şi ca el să poată vesti această minunată taină a lui Dumnezeu care i-a fost descoperită lui şi care consta în aceea că „Neamurile erau împreună moştenitoare cu noi (cu Iudeii) ai făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos Isus, prin Evanghelie" (Efeseni 3:6 ). „Hristos în ei, nădejdea slavei" (Coloseni 1:27 ). Pentru aceasta el era legat, dar în captivitatea sa chiar, el putea să vorbească despre taina lui Hristos, să o prezinte (cum vedem în Faptele Apostolilor 28:30,31 ), căci Cuvântul lui Dumnezeu nu era legat (2. Timotei 2:9 ). Pavel simţea nevoia acestui ajutor divin şi atotputernic, care deschide uşile şi inimile şi care îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să vestească Evanghelia în felul în care trebuie, adaptând-o la diferitele nevoi şi împrejurări ale ascultărilor, Iudeilor ca unor Iudei, păgânilor ca unor păgâni etc. (vedeţi Romani 1:14 ). Aceasta făcea el, cum vedem mărturia în Faptele Apostolilor, dar pentru aceasta el cere rugăciunile sfinţilor. Cât de mult este de dorit ca slujitorii lui Hristos să aibă aceste sentimente de umilinţă şi de dependenţă care erau în marele apostol al Neamurilor. Oricât de excelent ar fi dotat un lucrător al Domnului, el nu va fi binecuvântat decât datorită întregii sale dependenţe de Dumnezeu. „Destoinicia noastră... vine de la Dumnezeu" (2. Corinteni 3:5 ), noi nu avem cu ce să ne lăudăm; şi dacă Pavel dorea atât de mult rugăciunile sfinţilor, cu cât mai mult încă aceia care acum, într-o mare slăbiciune, sunt chemaţi să lucreze pentru Domnul!
(versetul 5) Iată acum un îndemn de o mare importanţă. Este vorba de purtarea noastră faţă de cei de afară. Ceea ce a fost mai sus priveşte viaţa individuală şi pe cea din Biserică. înăuntru şi în afară sunt ca două tabere lămurit deosebite în Cuvântul lui Dumnezeu (vedeţi 1. Corinteni 5:12 ; 1. Tesaloniceni 4:12 ). înăuntru este cercul acelora care aparţin lui Dumnezeu, care compun familia Sa, Biserica Sa; iar cei de afară formează lumea, sunt cei care nu au deloc viaţa din Dumnezeu. Lumea este vrăjmaşă în mod deschis sau pe ascuns adevărului si acelora care îl mărturisesc; cei din afară se împotrivesc celor dinăuntru. Lumea are privirea asupra celor dinăuntru, ca să-i prindă în greşeală, pe cât posibil. Este vorba deci pentru creştini de a se purta cu înţelepciune faţă de cei de afară, pentru a nu oferi nici un prilej de vorbire de rău şi a le îndepărta orice ocazie de a vorbi împotriva lor, chiar în lucruri care ar părea indiferente (vedeţi 1. Petru 4:14-16 ). înţelepciunea este prudentă şi vigilentă, ea deosebeşte ceea ce se cuvine sau nu, ea nu se grăbeşte deloc; creştinul trebuie să aibă această adevărată înţelepciune, deoarece el are viaţa din Dumnezeu şi este călăuzit de Duhlii Sfânt. Aici este vorba să o aplice la mersul său în mijlocul lumii. Ea nu constă în a-şi face bine afacerile, în a reuşi în această lume, cum se spune: aceasta este înţelepciunea lumii. Ea constă în a umbla neîncetat după Dumnezeu şi cu Dumnezeu, cu duhul luminat de lumina de sus.
Dar ea nu exclude dragostea faţă de cei de afară. Din contră, evitând să dea ocazie de a fi vorbită de rău purtarea lui, creştinul este cu atât mai mult în stare să manifeste această iubire faţă de aceia care nu cunosc pe Dumnezeu. Un mers fără înţelepciune în legăturile sale cu lumea, un mers în care şi-ar atrage mustrarea, i-ar închide uşa la aceia cărora el ar vrea le spună despre harul lui Dumnezeu, şi n-ar avea libertatea să o facă.
Dar dacă el umblă cu înţelepciune, cu inima plină de această iubire a lui Hristos care are drept obiect mântuirea sufletelor ca şi slava lui Dumnezeu, va prinde ocazia acolo unde ea se prezintă şi ori de câte ori se prezintă, pentru a-i invita pe ceilalţi să vină la Domnul ca să se bucure de harul Său. Cât este de frumoasă şi plăcută Domnului, această umblare a unui creştin înţelept, care urmăreşte totdeauna „ce este bine", fie în mijlocul credincioşilor, fie „faţă de toţi oamenii!" (1. Tesaloniceni 5:15 ).
(versetul 6) De acest îndemn de a „prinde ocazia", se leagă acela pe care îl cuprinde acest verset: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia." Cât de important este! Viaţa noastră exterioară, aceea pe care lumea o vede, se compune din fapte şi din cuvinte care ar trebui totdeauna să fie expresia vieţii noastre lăuntrice şi să dea mărturia că ea se petrece în părtăşia cu Dumnezeu. Aici este vorba de cuvintele noastre, de ceea ce iese din gura noastră. Vorbirea trebuie să fie într-un „duh de har". Harul, al cărui obiect a fost creştinul şi care umple inima sa, sau cel puţin care ar trebui totdeauna să o umple, se va arăta în cuvintele sale pline de blândeţe şi de bunătate, împărţind harul divin, care să atragă inimile spre Acela care este izvorul harului. Harul este răbdător, harul mângâie, harul ridică inima abătută şi o încurajează; acestea vor fi efecte binecuvântate ale cuvântului credinciosului, care se adresează celorlalţi „într-un duh de har". Şi aceasta zice apostolul, „totdeauna". Ea va exclude deci orice amărăciune, orice plângere, orice vorbire de rău, orice uşurătate. Vorbele deşarte şi fără folos vor fi alungate din conversaţia aceluia care a luat în serios îndemnul apostolului (Efeseni 4:29 ; 5:4 ). Noi vom fi astfel imitatorii Aceluia despre care este spus: „Harul este turnat pe buzele Tale" (Psalmul 45:2 ), ai Aceluia despre care a scris evanghelistul Luca: „Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui" (Luca 4:22 ).
Dar blândeţea harului nu exclude prezenţa sfinţeniei şi a adevărului divin; ea trebuie să fie însoţită de această energie care judecă răul şi se desparte cu desăvârşire de el. Cuvântul trebuie să fie „dres cu sare". Dacă sufletul nostru este în prezenţa lui Dumnezeu, el gustă harul Său şi el împărtăşeşte în cuvintele sale, dar chiar această prezenţă ne depărtează de răul pe care ea ne face să-1 deosebim, şi cuvântul nostru serios poate fi uneori sever şi indignat, netârguindu-se cu răul, nemicşorându-l şi făcându-i pe ceilalţi să simtă efectul prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţeniei care I se potriveşte.
Înarmat astfel cu harul şi cu sarea care drege cuvântul dictat de har, se poate răspunde fiecăruia după nevoile lui. Câţi dintre aceştia nu întâlnim noi pe drumul nostru! Nevoi ale inimii şi ale conştiinţei, dureri şi disperare, rătăcire pe căi rele, depresiune şi descurajare, necredinţă şi îndoieli, stările sufletesti sunt extrem de diferite. Acelaşi cuvânt nu se poate potrivi la fiecare, cu toate că el (cuvântul) trebuie totdeauna să iasă din acelaşi fond de iubire.
Înţelepciunea divină trebuie să ne lumineze pentru a vorbi la momentul potrivit şi această înţelepciune nu-i lipseşte cui trăieşte în legătură cu Dumnezeu. Ce perfect model avem în privinţa aceasta în scumpul nostru Salvator! Cineva a zis referitor la acest subiect: „Capitolul 15 din Matei m-a izbit prin felul în care el face să iasă în relief această perfecţiune sub aspecte diferite de frumuseţe. Domnul este chemat aici să răspundă rând pe rând fariseilor, mulţimilor, sărmanei sirofeniciene îndurerată şi propriilor Săi ucenici, după cum ei arată ignoranţa lor sau egoismul lor; şi noi putem observa diferenţa care există în felul dojanei sau al judecăţii Sale, în chipul în care El învaţă cu răbdare, sau în care El caută să hrănească un suflet, cu înţelepciune şi cu har. Noi nu putem decât să recunoaştem cât de potrivit vine totul la El şi este adaptat la locul sau la ocazia la care răspunde activitatea Sa."
Învăţătura şi îndemnurile practice care decurg din epistolă se termină aici. Ceea ce urmează conţine câteva detalii despre unii însoţitori în lucrarea lui Pavel si salutările fie ale unora dintre ei, fie ale lui Pavel însusi. Dar aceste detalii si aceste salutări sunt pline de interes, pentru că ele arată inima arzând de iubire a apostolului, ca şi râvna unora din aceia care îl înconjurau şi viaţa lui Hristos care circula în aceşti slujitori ai Domnului şi îi unea pe unii cu ceilalţi. Să intrăm în examinarea acestor ultime şi preţioase versete.
(versetele 7-9) Tihic, care era din provincia Asia, unde erau situate Efes, Laodiceea şi Colose, este menţionat pentru prima dată în Faptele Apostolilor 20:4 , ca unul din însoţitorii lui Pavel în călătoria sa la Ierusalim. Titlurile care îi sunt date de apostol, fie aici, fie în epistola către Efeseni, sunt o frumoasă mărturie dată caracterului său ca angajat în lucrarea Domnului şi arată iubirea lui Pavel pentru el. El era pentru apostol un frate preaiubit, devotamentul său se manifesta prin aceea că el îi slujea cu credincioşie lui Pavel, ca slujindu-L pe Domnul (vedeţi Efeseni 6:21 ). În Faptele Apostolilor 13:5 vedem că Marcu de asemenea era slujitorul lui Pavel şi Barnaba* era de asemenea tovarăş de slujbă al lui Pavel în lucrarea Evangheliei. Pe Tihic, îl vedem trimis la Efes de Pavel, pe când acesta este închis pentru a doua oară la Roma (2. Timotei 4:12 ), şi trebuind să fie trimis la Tit, fără îndoială cu un mesaj al apostolului (Tit 3:12 ).
* Expresia de „slujitor" indică aici pe acela care îndeplineşte o slujbă specială. Se înţelege cum nişte tineri creştini puteau să facă apostolilor servicii de diverse feluri.
În versetele noastre, îl vedem pe acest preaiubit slujitor, trimis la Coloseni pentru a le duce scrisoarea apostolului captiv; în acelaşi timp el trebuia de asemenea să ducă epistola Efesenilor (Efeseni 6:21-22 ). În acelaşi timp el trebuia să aducă la cunoştinţa colosenilor ce era cu privire la Pavel. Acesta nu se îndoia de iubirea şi de interesul pe care creştinii din Colose i-l purtau, mai ales având în vedere că el era atunci întemniţat pentru că vestise Evanghelia Neamurilor. Trebuia să ţină mult să ştie ce se petrecea în jurul apostolului, ce îi era dat să împlinească, cu toate că închis pentru Domnul; care erau perspectivele, pericolele la care se expunea şi lipsurile pe care le îndura, ca şi mângâierile pe care i le dădea Domnul. Noi putem să înţelegem aceasta. Nu suntem noi interesaţi de slujitorii lui Hristos, mai ales în ţinuturile îndepărtate? Cel puţin ar trebui să fim.
Dar Pavel avea în trimiterea lui Tihic un alt scop: „Vi l-am trimis înadins" zice el. Era acolo un motiv serios pentru inima lui Pavel. El avea un viu interes pentru bunătatea sfinţilor din Colose, care erau în pericol din partea învăţătorilor mincinoşi, şi el trimitea înadins, în acest scop, un slujitor credincios, un om în care el avea încredere în Domnul, pentru a cunoaşte „despre starea noastră" zice el. Se înţelege că aceste treburi care îl preocupau pe Pavel pentru coloseni, nu erau deloc acelea ale acestei lumi, ale negoţului lor sau ale industriei lor, ci aşa cum spuneam mai sus, ceea ce îi privea pe sfinţi referitor la mărturia lor, starea sufletelor lor şi slujba Domnului. Dar în acelaşi timp Tihic trebuia să mângâie inimile lor prin veştile bune pe care avea să li le aducă şi să-i încurajeze de asemenea (vedeţi 2. Corinteni 1:3-4 ), să reziste contra greşelilor. Astfel există o mişcare de iubire între Pavel şi sfinţi, manifestându-se prin interesul reciproc pe care şi-l purtau.
Tihic nu era singur. Onisim, a cărui istorie mişcătoare o cunoaştem, este trimis cu el. Onisim, acest rob care fugise de la stăpânul lui, Filimon, se dusese la Roma, locul de întâlnire al oamenilor de felul acesta. Acolo, el a auzit Evanghelia din gura lui Pavel, întemniţatul Domnului, şi s-a întors la Dumnezeu (Filimon 10 ). Apostolul resimţise pentru el o caldă afecţiune (versetul 12): sărmanul rob, altădată nefolositor, devenise un „frate credincios şi preaiubit", folositor apostolului în slujba Evangheliei (versetele 11,13), şi Pavel îl trimitea înapoi stăpânului pentru ca să-i fie folositor acestuia, nu numai ca rob, ci mult mai presus decât un rob, „ca un frate preaiubit".
(versetul 16) Aceasta este puterea harului Domnului, acestea sunt căile Sale minunate faţă de un sărman păcătos, şi aceasta este de asemenea iubirea Sa pentru slujitorul Său Pavel în lanţuri: îi dă să vadă această roadă a muncii sale. „Onisim, care este dintre ai voştri", zice Pavel, nu numai din cetatea lor, ci acum „de-ai lor", ca creştin (Faptele Apostolilor 4:23 ). El, deci, purtătorul epistolei către Filimon, şi Tihic purtătorul aceleia către Efeseni şi Coloseni, trebuiau să informeze pe aceştia din urmă, „toate cele de pe aici", adică de la Roma; nu, cu siguranţă, despre lucrurile politice sau din lume, ci despre acelea care îl priveau pe Pavel, pe slujitorii Domnului şi adunarea.
(versetele 10 şi 11) Trei însoţitori ai lui Pavel, menţionaţi aici, trimit salutările lor Colosenilor. Primul este Aristarh, din Tesalonic, în Macedonia, care participa la captivitatea lui Pavel. Nu ştim în ce moment el se unise cu Pavel, dar îl găsim cu el la Efes, cu ocazia răscoalei care a avut loc în această cetate (Faptele Apostolilor 19:29 ). Apoi, când Pavel părăseşte Grecia şi Macedonia pentru a se duce la Ierusalim, Aristarh şi alţii merg înainte şi-l aşteaptă pe apostol în Troa (Faptele Apostolilor 20:4-5 ). Şi, în sfârşit, îl vedem, mereu credincios tovarăş al lui Pavel, urmându-l când acesta, întemniţat, se îmbarcă pentru Roma (Faptele Apostolilor 27:2 ). Cât este de mişcătoare această dragoste faţă de marele slujitor al lui Hristos!
Nu mai puţin ne mişcă faptul de a vedea menţionat aici pe Marcu, nepot sau văr al lui Barnaba, ca tovarăş de lucru al apostolului. Ştim că Marcu era fiul acestei Maria la care ucenicii erau adunaţi să se roage pentru apostolul Petru, atunci în închisoare şi trebuind să fie omorât. Adevăratul nume al lui Marcu era loan; Marcu era o poreclă care s-a impus mai târziu pentru a-l denumi (Faptele Apostolilor 12:12 ). Cu ocazia plecării lui Barnaba şi Pavel pentru lucrarea la care Duhul Sfânt îi chema, Marcu îi însoţise pentru a le sluji. Dar dificultăţile şi muncile grele ale lucrării îl descurajaseră curând; el îi părăsise pe apostoli pentru a se întoarce la Ierusalim (Faptele Apostolilor 13:5,13 compară 15:38). Când, pentru a doua călătorie, Barnaba, rudenia sa, vroia să-l ia din nou cu ei, Pavel s-a opus; cei doi apostoli s-au despărţit şi Barnaba, însoţit de Marcu, se duce în Cipru, ţara sa natală (Faptele Apostolilor 15:37,39 ; 4:36 ). Vedem fără îndoială aici influenţa legăturilor fireşti la Barnaba, si acesta nu este totdeauna un lucru folositor în slujba Domnului. Patria sa îl atrage şi el vrea să ia cu el pe ruda sa apropiată, fără să fi cântărit poate suficient dacă acesta era apt pentru misiune. Un cuvânt în Faptele Apostolilor pare să ne spună că în această ocazie, adunarea a dat dreptate lui Pavel, cu toate că poate se lăsase şi el pradă mâniei. Orice ar fi, suntem fericiţi să vedem aici şi în alte pasaje, cum harul Domnului lucrase faţă de Marcu. Iată-l la Roma, lângă Pavel, şi acesta îl recomandase ca un tovarăş de slujbă colosenilor, în cazul în care el s-ar duce la ei: „Să-l primiţi bine". Mai târziu, apostolul scriind lui Timotei, dă despre Marcu o mărturie şi mai bună: „Adu-l cu tine, căci îmi este folositor pentru slujbă" (2. Timotei 4:11 ).
Deci harul lui Dumnezeu nu părăseşte pe un slujitor slab. El îl instruieşte şi-l formează puţin câte puţin pentru slujbă. Marcu probabil este acela pe care îl regăsim şi la Babilon lângă apostolul Petru (1. Petru 5:13 ), în sfârşit el a scris Evanghelia care poartă numele lui. Noi putem să vedem de asemenea cât de departe era de inima lui Pavel orice ură. Dacă odinioară el refuzase să şi-l asocieze pe Marcu, era pentru a nu compromite slujba şi slava Domnului printr-o nouă slăbiciune din partea sa; dar pe Marcu, după ce a fost încercat, îl acceptă fără rezervă. Frumos exemplu iarăşi pe care apostolul îl dă acelora cărora Domnul le dă de lucru în ogorul Său. Ceea ce în toate lucrurile stăpânea inima lui Pavel, era slava Stăpânului său, şi nu sentimentele sale personale.
Al treilea însoţitor al lui Pavel, Isus numit Iust, care în aceste versete îi salută pe coloseni, nu ne este cunoscut decât prin această menţiune. El era iudeu, ca şi Marcu, şi primeşte cu acesta frumoasa mărturie de a fi fost singurii dintre iudei printre tovarăşii de lucru ai lui Pavel pentru împărăţia lui Dumnezeu, care i-au fost de mângâiere. Noi vedem, într-adevăr, din Filipeni 1:15-17 , că erau unii evrei la Roma care se îndepărtau de el.
(versetele 12 şi 13) Epafra, credincios slujitor al lui Hristos, scump inimii lui Pavel, care era din Colose, „de-ai voştri" este spus, şi prin care colosenii auziseră Evanghelia, harul lui Dumnezeu în adevăr (Coloseni 1:7 ), era cum am văzut la Roma, lângă apostol. El trimitea de asemenea sănătate colosenilor. Cu toate că era departe de ei, el nu-i uita. Starea lor spirituală preocupa inima lui. El îi ştia expuşi la cele mai mari pericole din partea învăţătorilor mincinoşi, care prin argumentările şi prin subtilităţile lor, căutau să-i târască în greşeli şi să-i despartă de Hristos. Epafra se lupta deci totdeauna pentru ei prin rugăciuni stăruitoare, ca şi pentru sfinţii din localităţile învecinate, Laodiceea şi Hierapole, unde el lucrase probabil de asemenea.
Arma puternică a creştinului contra Satanei şi vicleşugurilor lui este rugăciunea, fie că o foloseşte pentru sine, fie pentru ceilalţi. Duşmanul nu poate să reziste contra acestei arme, căci rugăciunea face apel la însăşi puterea lui Dumnezeu — însă rugăciunea credinţei, rugăciunea stăruitoare, rugăciunea care ne angajează în întregime cu Dumnezeu. Epafra „se lupta" iată energia, „totdeauna", iată perseverenţa (vedeţi lacov 1:6-7; 5:17-18).
Rugăciunea are un obiect precis. Dacă ne rugăm pentru ceilalţi, este în vederea stării lor, a nevoilor lor. Epafra cerea pentru Coloseni ca ei să rămână „desăvârşiţi şi cu totul siguri în toată voia lui Dumnezeu." Apostolul ceruse pentru Coloseni ca ei să se „umple de cunoştinţa voii lui Dumnezeu" (Coloseni 1:9 ). El îi învăţase în toată înţelepciunea pentru a-i înfăţişa „desăvârşiţi în Hristos" (Coloseni 1:28 ), ajunşi la această stare de oameni mari, stare spirituală în care Hristos este cunoscut potrivit cu toată descoperirea dată despre EL, despre perfecţiunea lucrării Sale şi despre poziţia credinciosului în El; în El, cel credincios este astfel transformat după chipul Său, în care se oglindeşte această imagine din punct de vedere moral. Pavel spune însă Colosenilor că în El ei au totul deplin (Coloseni 2:10 ). Aceasta era voia lui Dumnezeu.
Şi acum Epafra, în grija sa pentru ei, cere ca să rămână neclintiţi în aceste lucruri, pentru a scăpa de învăţătorii mincinoşi. Acolo, nimic nu le lipsea şi ei puteau să închidă urechea la aceste învăţături care pretindeau că îi „duc înainte", în afară de Hristos, care era din plin de ajuns. Oh! slujitorii Domnului să poarte astfel sufletele înaintea Domnului! A învăţa şi a îndemna este bine, dar a se ruga, a se lupta, a fi în această mare lucrare de inimă pentru sfinţi (frumos elogiu dat lui Epafra este lucrul care ar trebui să vină totdeauna în primul rând.
(versetul 14) Luca, doctorul preaiubit, autorul celei de a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor, era de asemenea cu apostolul şi-i saluta pe Coloseni. El era probabil păgân din naştere, deoarece el nu este numit „cu tovarăşii lui Pavel de lucru tăiaţi împrejur"; dar noi nu ştim când şi cum s-a întors el la Dumnezeu. În Faptele Apostolilor vedem că el se uneşte cu Pavel în Troa si devine însoţitorul lui credincios (Faptele Apostolilor 16:10 ; cuvântul „noi" arată lucrul acesta). El a rămas fără îndoială în Filipi după ce Pavel a plecat de acolo, căci nu-l regăsim decât în capitolul 20:6, unde el pleacă din Filipi cu apostolul şi-l însoţeşte la Ierusalim (Faptele Apostolilor 21 , până la versetul 18). Apoi când s-a hotărât că Pavel va merge la Roma, Luca merge cu el în această călătorie grea şi plină de pericole, exemplu mişcător de devotament (Faptele Apostolilor 27:1 ). *l regăsim deci acolo lângă apostolul Pavel. Şi când ultimele zile ale preafericitului apostol au sosit, când el nu mai aştepta decât cununa de martir aici pe pământ şi pe cea a dreptăţii sus, „Luca singur era cu el" (2. Timotei 4:11 ), când toţi l-au părăsit. Ce mişcătoare istorie de credincioşie ne este dată în aceste câteva trăsături rezleţe din viaţa doctorului preaiubit! Dumnezeu l-a onorat astfel pe acest tovarăş de lucru al lui Pavel (Filimon 24 ).
Cu totul diferită este istoria lui Dima. Epistola către Filimon îl menţionează în numărul tovarăşilor de lucru ai lui Pavel (versetul 24), dar aici numele lui singur este menţionat. El îi salută pe coloseni. Este în această expresie „şi Dima" ceva rece care te face să presimţi ceea ce apostolul a trebuit să scrie mai târziu cu privire la el: „Dima m-a părăsit, din dragoste pentru lumea de acum." Vai! câţi din aceşti slujitori ai Domnului, după un mers mai mult sau mai puţin timp cu credincioşie, au făcut ca Dima, au iubit lumea de acum şi au căutat ceea ce dă ea. Ce s-a ales de slujba lor? Este un avertisment foarte serios dat prin exemplul acestui Dima!
(versetele 15 şi 16) La aceste salutări, Pavel adaugă pe ale sale pentru fraţii care erau la Laodiceea, cetate aşezată la circa treizeci si cinci de kilometri de Colose, şi fără îndoială în legături strânse cu aceasta din urmă. Pavel salută în special pe un anume Nimfa, la care se strângea o adunare, după cum la Colose era una la Filimon (Filimon 1,2 ), la Roma, la Priscila şi Aquila (Romani 16:3-5 ), care avuseseră deja adunare la ei acasă în Corint (1. Corinteni 16:19 ). Nu se cunoşteau, în acea vreme, templele splendide şi vastele catedrale cu bogatele lor ornamente. Orice mădular al adunării era fericit să aibă un local unde adunarea să se poată strânge. Apoi apostolul dă porunca de a fi comunicată epistola pe care el o scria colosenilor, după ce ei o vor fi citit-o, adunării celor din Laodiceea. Din partea lor, colosenii trebuiau să citească pe aceea care le va veni din Laodiceea. Nu pare că ar fi fost o scrisoare special adresată adunării Laodiceenilor. Într-adevăr, dacă Pavel le-ar fi scris direct, pentru ce le-ar fi transmis salutări în epistola colosenilor? Expresia de asemenea „care va veni din Laodiceea" nu înseamnă că ar fi fost o scrisoare specială pentru această adunare. Poate era aceea către Efeseni care, cum am remarcat în altă parte, are un caracter general. Orice ar fi, se vede că scrisorile apostolului, aceste învăţături pe care Duhul lui Dumnezeu le dădea prin Pavel sfinţilor, circulau în adunări, chiar acolo unde el nu era cunoscut la faţă (Coloseni 2:1 ).
Putem să remarcăm iarăşi în treacăt că adunarea din Laodiceea n-a ştiut să profite de îndemnurile apostolului de a găsi în Hristos singura lor comoară, de a se alipi de El ca morţi împreună cu El, înviaţi cu El, având în El singur viaţa lor şi, prin urmare, de a nu umbla după lucrurile pământeşti. Ştim că Laodiceea a ajuns să se găsească bogată prin ea însăşi, prin ceea ce ea dobândise şi a nu avea pentru Hristos decât o stare căldicică, care a expus-o să fie vărsată din gura Domnului (Apocalipsa 3:14 ). Abundenţa de cunoştinţă religioasă nu este de ajuns, ea este chiar o mare primejdie dacă mintea (inteligenţa) singură este în joc. Hristos vrea inima şi o vrea în întregime.
(versetul 17) Pavel nu uită persoanele cărora un avertisment le poate fi salvator, având în vedere locul pe care ele îl ocupă. Arhip este numit în Epistola către Filimon, ca fiind tovarăş de luptă al apostolului. El era deci de asemenea slujitor în lucrarea Domnului. Ca atare el primise de la Domnul un serviciu special (nu ştim ce) care cerea atenţia, grija sa. El trebuia să ia seama ca să-l împlinească în credincioşie. Slujbele sunt variate. Stăpânul dispune cum binevoieşte El de slujitorii Săi. Orice le dă de făcut, ei trebuie „să împlinească" cu seriozitate şi devotament. Pentru ce acest avertisment solemn dat lui Arhip? Solemn, căci se află într-o scrisoare adresată adunării întregi. Lăsa el poate de dorit în slujba sa, sau fiind la începutul acestei slujbe, el avea nevoie să simtă toată răspunderea sa înaintea adunării? Şi într-unul şi în celălalt caz, vedem aici un cuvânt al lui Pavel dres cu sare şi bun de cugetat pentru toţi aceia care, ca şi Arhip, au primit o slujbă în Domnul. „...Ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios..." (1. Corinteni 4:2 ).
(versetul 18) În sfârşit, apostolul pune salutul final cu propria sa mână. Acesta este semnul autenticităţii epistolei sale (2. Tesalonicei 3:17) şi aceasta devenise necesar, pentru că oameni rău intenţionaţi făceau uz de epistole ca venind de la el (2. Tesaloniceni 2:2 ). Vedem din epistola către Romani că Pavel nu scria totdeauna el însuşi epistolele sale, ci le dicta vreunui frate (Romani 16:22 ). El insistă faţă de galateni asupra faptului că el a scris totul cu mâna lui (Galateni 6:11 ), ca să le arate mai bine toată grija lui pentru ei, şi aceasta vine să întărească gândul că în general el nu scria el însuşi. În orice caz, el lua măsuri de precauţie pentru ca să nu se abuzeze de autoritatea numelui său, tristă necesitate care arată cât de timpuriu falsitatea şi înşelătoria au fost întrebuinţate, vai! în lucrurile religioase. Numai terminând, apostolul a cărui completă absenţă de egoism se vede în aceasta, cere colosenilor „să-şi aducă aminte de lanţurile lui." Nu este o plângere aici: el suferea pentru Domnul; dar el simţea în inima sa atât de iubitoare, nevoia de simpatia sfinţilor. Ce chemare înduioşătoare! Ea trebuia într-adevăr să meargă până la inima colosenilor. Oh! să ne gândim la slujitorii lui Dumnezeu în greutăţile şi suferinţele lor. El le urează ca harul să fie cu ei, acest har pentru a-i însoţi, a-i susţine, a-i păzi şi a-i încuraja până la capătul călătoriei, har de care noi toţi avem totdeauna o atât de mare nevoie!
sursa: https://comori.org/