Categorie: Cartile Bibliei
(versetele 1 şi 2) La versetul 20 din capitolul precedent avem, aşa cum s-a remarcat, învăţătura din Romani 6 , adică adevărul că cel credincios a murit împreună cu Hristos. Facem acum un pas mai mult; vedem unirea noastră cu Hristos în înviere: Noi, „am fost înviaţi împreună cu Hristos." Puterea de înviere şi de viaţă care a ridicat pe Hristos dintre cei morţi, trece din El în mădularele Sale (comparaţi Efeseni 1:19, 20 ; 2:6 ). Iată un al doilea caracter al poziţiei noastre. Morţi cu El şi astfel sfârşind-o cu poruncile care se referă la o viaţă pământească; dar înviaţi cu Hristos, şi fiind astfel intraţi într-o altă viaţă, care nu este aceea de pe pământ, şi care are obiectele sale într-o altă sferă decât aceea din lumea aceasta. Şi dacă cineva ne întreabă: Când am fost noi înviaţi împreună cu Hristos? răspunsul este: Când Hristos a fost înviat; ca şi la cruce, când El a fost bătut în cuie şi a murit acolo, omul nostru cel vechi a fost răstignit acolo şi noi am murit cu El (Romani 6:6-11 ). Faptele au avut loc şi rezultatul dăinuie, cu toate că el însuşi nu se aplică sufletelor noastre decât când am crezut şi când am fost înviaţi.
Ce consecinţă rezultă pentru noi din faptul că am fost înviaţi împreună cu Hristos? Ea este simplă. Nu eşti înviat ca să intri din nou în viaţa faţă de care ai murit. Te afli într-o viaţă nouă — aceea a lui Hristos înviat. Este deci o viaţă din cer, de sus, şi în cer, unde este Hristos. Sfera acestei vieţi este deci cerul, şi de aceea este spus: „Căutaţi lucrurile de sus, unde Hristos (înviat) stă la dreapta lui Dumnezeu; gândiţi-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ." Să remarcăm în treacăt că, în epistola către Coloseni, credinciosul cu toate că înviat împreună cu Hristos, este considerat ca fiind încă pe pământ, în timp ce epistola către Efeseni îl arată ca aşezat în locurile cereşti. Dar cu toate că fiind încă pe pământ, viaţa sa nu mai aparţine pământului, şi apostolul îl îndeamnă pe creştin să acţioneze ca unul intrat într-o viată nouă şi să caute lucrurile care corespund acestei vieţi noi şi care se potrivesc unui înviat: „Umblaţi după lucrurile de sus", ele să fie obiectele dorinţelor voastre.
Aceste lucruri care sunt sus, sunt toate bunurile şi drepturile cereşti care acum şi în nădejde sunt ale noastre în Hristos şi prin El, aceste bunuri, aceste comori spirituale de har şi de iubire al cărui Izvor si Centru este El. Slava Sa ne este arătată: El este aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Contemplându-L acolo, noi înţelegem tot preţul, toată valoarea lucrurilor care sunt sus. Noi nu cunoaştem decât în parte, dar suntem îndemnaţi să creştem în cunoştinţa şi harul Domnului. Trebuie să căutăm, cum se sapă pentru a descoperi nişte comori, să dobândim mereu mai multe cunoştinţe şi folosinţa acestor bunuri cereşti. Doctrinele care li se aduceau colosenilor îi readuceau, vorbim din punct de vedere religios, la lucrurile de pe pământ; dar sus Se afla Hristos, a cărui Persoană şi slavă sunt înfăţişate în capitolul întâi. Iată ce trebuiau ei să caute: „Toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei" erau acolo.
Căutând lucrurile de sus, credinciosul este dus în adevărata sferă a vieţii sale, în afara lucrurilor pământeşti. Dar nu trebuie să vedem în „lucrurile care sunt pe pământ" numai poruncile şi practicile religioase la care învăţătorii mincinoşi voiau să-i supună pe coloseni, abătându-i astfel de la Hristos. „Lucrurile care sunt pe pământ" au un domeniu mai întins. Este tot ceea ce se referă la gândurile, la dorinţele, la motivele, la afecţiunile omului vechi. Nu se poate uni căutarea acestor lucruri cu căutarea lucrurilor de sus. Acestea din urmă singure trebuie să ocupe inima creştinului. El trebuie să se ducă în lume, trebuie să aibă un serviciu, acolo el trebuie să ducă lupta, dar cu inima sus; aceasta păzeşte, consolează si întăreşte.
Umblând după lucrurile de sus, înveţi să le cunoşti, să le preţuieşti, să le guşti. Gândul nostru să rămână aici. „Gândiţi-vă (iubiţi, îndrăgiţi) la lucrurile de sus"; voi căutaţi şi găsiţi; dar pentru a păstra, trebuie să te gândeşti acolo. „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri; îndeletniceşte-te în totul cu ele" (1. Timotei 4:15 ) îi spunea Pavel lui Timotei în legătură cu ceea ce privea slujba sa. La fel este cu toti credincioşii referitor la lucrurile de sus. Oh! Cât de potrivit este îndemnul acesta pentru noi, în aceste vremuri de lâncezeală spirituală şi de umblare după lucrurile pământeşti! A avea inima sus, a fi ocupat cu Hristos la dreapta lui Dumnezeu, a trăi în această atmosferă curată şi paşnică din cer în mijlocul gândurilor sfinte şi afecţiunilor cereşti, ce har, dacă noi înţelegem că acesta este dreptul nostru! Unde mergem noi sau sperăm noi să ne aflăm în curând? în cer, cu Hristos, nu-i aşa? Şi noi putem deja să trăim acolo; şi cerul nu ne va fi ca un loc străin, deoarece noi vom fi trăit deja acolo şi vom fi gustat mai dinainte câte ceva din ceea ce este el (cerul). „Să umblăm după lucrurile de sus, să ne gândim la lucrurile care sunt sus", şi aceste lucruri de pe pământ ne vor părea ceea ce ele sunt totdeauna, o deşertăciune, nişte gunoaie.
(versetul 3) Avem în acest verset marele motiv pentru a renunţa la lucrurile care sunt pe pământ şi a ne alipi de acelea care sunt sus; căci „noi am murit" pentru această viaţă a firii păcătoase de care se lega vinovăţia noastră şi condamnarea noastră, pentru că era viaţa în care stăpânea păcatul şi puterea duşmanului. Dar pentru credinţă, ca şi înaintea lui Dumnezeu, noi suntem morţi fată de acea viaţă, morţi în virtutea faptului că Hristos a murit pentru noi. Dar a doua parte a motivului despre care vorbim este că noi avem o altă viaţă, viata lui Hristos Însuşi.
Însă această viată este acolo unde este El: „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu." Este deci o viaţă duhovnicească, cerească, nepieritoare, viaţa lui Hristos, trăsături care o separă lămurit şi cu desăvârşire de lucrurile de pe pământ. Obiectele acestei vieţi trebuie neapărat să corespundă naturii sale, şi nu pot astfel să fie decât lucrurile care sunt sus. Hristos, după ce a săvârşit lucrarea Sa, a dispărut din lume: „Lumea nu Mă va mai vedea" spune El (loan 14:19). El a fost glorificat în Dumnezeu. El a intrat în această slavă divină ca Omul care a împlinit planurile lui Dumnezeu, şi El rămâne acolo ascuns de ochii lumii până în ziua arătării Sale slăvite. Iar viaţa pe care noi o avem şi care este Hristos Însuşi, este ascunsă chiar în locul unde este El. Ea este a noastră — Hristos viaţa voastră — şi noi o avem pe acest pământ, dar prin ea, noi suntem legaţi de cer, de Dumnezeu Însuşi. Cât de fără valoare apar lucrurile de pe pământ în comparaţie cu această viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu! Şi noi ne bucurăm de ea, ne bucurăm de obiectele cereşti şi divine ale acestei vieţi — Dumnezeu şi Hristos. Cu ce bucurie, cu ce pace, cu ce fericire este umplut sufletul care este conştient de viaţa pe care o are în Hristos! El este transportat de bucurie prin contemplarea lucrurilor care sunt sus. Dar ca şi Hristos, viaţa noastră este ascunsă. Lumea nu poate să o cunoască. Lumea nu ne cunoaşte, cum nu L-a cunoscut nici pe Hristos (1. loan 3:1).
Ea nu poate să înţeleagă motivele şi resortul care ne fac să acţionăm, când umblăm ca morţi si înviaţi cu Hristos. Pentru lume este o nebunie, aşa cum Festus spunea lui Pavel: „Pavele, eşti nebun" (Faptele Apostolilor 26:24 ). Dar noi ne bucurăm de această viaţă ascunsă, hrănindu-ne cu „mana ascunsă", cu Hristos însuşi (Apocalipsa 2:17 ), şi puţin ne pasă ce va gândi lumea.
(versetul 4) Dar această viaţă nu este destinată să fie mereu ascunsă. Hristos, acum ascuns în cer, trebuie într-o zi să fie arătat lumii; El va apare în strălucirea slavei Sale, a slavei cu care Tatăl L-a încununat, înconjurat de slava oştilor cereşti (Luca 9:26 ). Şi atunci noi care acum suntem deja înviaţi cu El, noi care îl avem drept viaţa noastră, vom fi arătaţi împreună cu El în slavă: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor" (loan 17:22). Şi lumea, văzându-ne în această slavă a lui Dumnezeu, va înţelege pentru ce noi umblam ca nefiind de pe pământ. Lumea va şti unde era viaţa noastră şi care erau motivele despărţirii noastre de ea. Slava care este sfera proprie a acestei vieţi veşnice pe care o avem în Hristos, va fi aceea în care noi vom apărea cu El.
(versetele 5 şi 6) Versetele mai dinainte ne-au arătat poziţia pe care noi o avem ca morţi şi înviaţi cu Hristos, viaţa care corespunde acestei poziţii şi pe care noi o avem în Hristos şi în sfârşit rezultatul în viitor când noi ne vom arăta cu Hristos în slavă. Acum vin urmările practice: „De aceea, daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patimile, pofta rea şi lăcomia care este o idolatrie."
Aceste mădulare care aparţin omul vechi trebuie omorâte. Faptul că avem viaţa, o viaţă care are ca obiecte lucrurile de sus, ne face în stare să dăm morţii mădularele care sunt pe pământ, care aparţin acestei sfere de jos, faţă de care noi suntem morţi. Trebuie să le lepădăm (să le tăgăduim) în practică; noi nu avem nimic de făcut cu ele. Aceste mădulare sunt, cum vedem, diferitele pofte şi roadele lor exterioare. Primele două sunt fapte; următoarele trei sunt sentimente lăuntrice; mai întâi afecţiunile dereglate care se îndreaptă spre obiecte neîngăduite sau care poate legitime în ele însele, se dereglează şi degenerează în pasiuni pe care duhul nu le poate înfrâna; în al doilea rând, pofta rea sau dorinţele rele, dorinţele inimii fireşti spre lucruri vinovate, şi în sfârşit lăcomia, cuvânt care în înţelesul său general înseamnă dorinţa neîngăduită de a-şi însuşi ceea ce este al altuia, dorinţă care te face să întrebuinţezi mijloace rele pentru a ajunge la aceasta.
Acest cuvânt se aplică tot atât de bine la dorinţa de a pune stăpânire pe ceva contrariu cinstei (vedeţi 1. Tesaloniceni 4:5-7 — adică în mod necinstit, cu vicleşug şi nedreptate), ca şi la dorinţa de a avea bani, la lăcomie, zgârcenie. Într-un cuvânt, este ceea ce cuprinde porunca a zecea: „Să nu pofteşti... nimic din ceea ce este al lui" (Exod 20:17 ). Dacă inima se duce după obiectele pe care le pofteşte, nu este aceasta o închinare la idoli, deoarece atunci ea se abate de la Dumnezeu? De aici, ceea ce apostolul spune: „lăcomia, care este idolatrie".
Se poate pune întrebarea care este diferenţa între mădularele noastre în Romani 6:13 şi mădularele noastre în Coloseni 3:5 . În primul pasaj, cuvântul exprimă facultăţile noastre intelectuale şi capacităţile noastre fizice, pentru ca ele să poată acum să slujească de instrumente vieţii noastre noi, după ce au slujit celei vechi; se vede aceasta cu uşurinţă comparând versetele 12,13,19. Versetul 1 din capitolul 12 ne îndeamnă să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ceea ce va fi din partea noastră o slujbă duhovnicească.
Dar „mădularele noastre care sunt pe pământ" în Coloseni ne spun despre păcatul concret în firea păcătoasă (în carne) şi de manifestările sale. Este ceea ce cineva a numit „forul interior al poftelor" şi împlinirea lor aduce mânia lui Dumnezeu peste aceia care sunt supuşi poftelor şi care sunt astfel într-o stare de răzvrătire sau de neascultare faţă de Dumnezeu. Această stare este exprimată prin „fiii neascultării".
(versetul 7) „în ele aţi umblat şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste lucruri." Cuvintele „umblaţi si trăiaţi" nu sunt o repetiţie; prin primul trebuie să înţelegem purtarea, faptele; al doilea exprimă chiar viaţa care produce aceste fapte. Colosenii ca păgâni au umblat altădată în această corupţie morală care este una din trăsăturile izbitoare ale păgânismului şi care se regăseşte, vai! în creştinătatea mărturisitoare (comparaţi Romani 1:29-31 cu 2. Timotei 3:1-5 ); aceasta era manifestarea vieţii firii păcătoase în care ei trăiau atunci, şi aceste lucruri erau, pentru a spune astfel, sfera acestei vieţi. Dar acum ei nu mai existau în viaţa în care aceste lucruri se practică. Ei erau morţi în Hristos şi introduşi într-o viaţă nouă. Creştinul trebuie să înfăptuiască această viaţă nouă în mersul său (în umblarea sa) şi pentru aceasta să urmeze îndemnul din versetele următoare: „Dar acum lăsaţi-vă de..." (versetele 8 şi 9). Trebuie deci să te laşi de „toate aceste lucruri: mânie, iuţime, răutate etc.", să le renegi (să le tăgăduieşti), să le lepezi complet din viaţa ta de toate zilele. Acestea sunt ieşirile (izbucnirile) voinţei proprii şi ale unei inimi fără frâu. Ele nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos, care este a noastră; să luăm foarte bine seama la acest lucru si să veghem, pentru ca aceste manifestări ale omului vechi să nu se producă. Unde am văzut noi vreodată unul singur din aceste lucruri în viaţa adorabilului nostru Mântuitor, El Însuşi blândeţea şi răbdarea statornică? „Eu sunt blând şi smerit cu inima" zicea El, iar prorocul spunea despre El: „El nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe străzi", El, care, când era batjocorit nu răspundea cu batjocuri şi care era adevărul însuşi. Noi trebuie să călcăm pe urmele Lui şi să umblăm ca El în adevăr în toate lucrurile (1. Petru 2:21-24 ; Matei 11:29 ; 12:19 ).
Să observăm că, în aceste două versete, noi avem: răutatea exterioară, care se arată în fapte şi cuvinte, care caracterizează pe omul firesc şi la care creştinul trebuie să renunţe (versetul 8); şi minciuna, care este un semn distinctiv al omului vechi. Dar creştinul, fiind mort împreună cu Hristos, prin acest fapt s-a dezbrăcat de omul cel vechi cu ceea ce îl caracterizează.
(versetul 10) Dar dacă creştinul s-a dezbrăcat de omul cel vechi — acesta este un fapt — şi trebuie să umble tăgăduind tot ceea ce se referă la el şi renunţând la tot, pe de altă parte el s-a îmbrăcat cu omul cel nou, rezultat al învierii sale cu Hristos. Găsim expresia „omul nou" în epistola către Romani, pentru că este vorba acolo de moartea noastră împreună cu Hristos. Aici, în Coloseni, unde creştinul este înviat cu Hristos, el, a cărui viaţă este Hristos, omul nou este introdus, fiind ceea ce îl caracterizează. El s-a îmbrăcat cu omul cel nou şi nu trebuie să se îmbrace. Este un fapt dobândit. Insă omul nou „este reînnoit în cunoştinţă": el are ceea ce nu a fost mai înainte în om, înţelegerea lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine.
Nu înseamnă că el se reînnoieşte mereu: el este reînnoit. El este ceva cu totul nou, care poate avea o înţelegere a ceea ce este natura lui Dumnezeu, vorbind din punct de vedere moral. El posedă lumina lui Dumnezeu, şi Dumnezeu în natura Sa este pentru el măsura binelui şi răului. Minunată condiţie, această reînnoire în cunoaşterea lui Dumnezeu, a naturii Sale, a lui Hristos şi a participării noastre morale la această natură! Omul nou este creat; aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu în suflet. Aceasta nu este o stare la care se ajunge nici prin sine însuşi, nici progresând. Omul nou este creat după chipul lui DUMNEZEU, imagine morală cuprinzând sfinţenia, dreptatea, adevărul. Hristos este modelul perfect, tipul desăvârşit. Natura omului nou este Hristos.
(versetul 11) De omul vechi, de omul firesc în carne, coborând din Adam, se legau tot felul de deosebiri: Grec şi Iudeu — adică păgâni şi aceia care aveau, ca popor ales de Dumnezeu pe pământ, cunoştinţa acestui Dumnezeu; „tăiere împrejur şi netăiere împrejur", adică privilegii religioase sau nu (Efeseni 2:11-12 ); „barbari, sciţi" aceia care erau în afara limitelor civilizaţiei greceşti şi latine si dintre care sciţii erau consideraţi cei mai depărtaţi; „rob şi om liber", inegalităţi de poziţie aduse în condiţia socială prin violenţă şi asprime. În omul nou, toate aceste deosebiri au dispărut; omul vechi nu mai este recunoscut de creştin decât ca mort. Rămâne deci omul nou. Acolo toţi sunt egali; acolo Hristos este totul în toţi credincioşii. Toate barierele care îi separau pe oameni cad; legătura comună, aceea care uneşte pe toţi credincioşii, este Hristos. El este totul pentru ei şi în ei. Har preţios! Toţi împreună având pe Domnul Isus drept unic obiect, şi El în toţi, pe El singur îl putem vedea si recunoaşte. Iată omul nou. Învăţăturile care li se aduceau colosenilor menţineau deosebirile între omeni, omul vechi avându-şi locul în ele.
(versetul 12) „îmbrăcaţi-vă, deci"; aici începe aplicarea practică a faptului că ne-am îmbrăcat cu „omul cel nou." Ne-am îmbrăcat cu el; acesta este un fapt. Este un veşmânt de perfecţiune morală care trebuie acum să se manifeste, la fel cum se poate vedea o rochie bogat împodobită pe persoana care o poartă. La ce i-ar folosi să o aibă, dacă n-ar purta-o? Nu pentru a se lăuda, fără îndoială, ci pentru a-L lăuda pe Hristos, manifestând în purtarea noastră ceea ce El este în viaţa noastră, „îmbrăcaţi-vă", deci fiecare credincios să ia seama la acest îndemn care începe rezumatul cel mai complet şi cel mai frumos al vieţii creştine practice.
Dar să remarcăm că, după cum faptul de a ne fi dezbrăcat de omul cel vechi este punctul de plecare pentru a omorî mădularele care sunt pe pământ şi care aparţin vieţii omului vechi, lăsându-ne de poftă, de răutate şi de minciună, la fel faptul de a ne fi îmbrăcat cu omul cel nou este un punct de plecare pentru a manifesta în chip practic caracterul omului nou, care este acela al lui Hristos. în felul acesta, omul nou nu este o stare practică a mersului nostru în lume. Omul nou, viaţa sa, viaţa lui Hristos, este singura în care noi suntem recunoscuţi de Dumnezeu, fie sus, fie pe pământ.
„Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi" — acestea sunt titluri date creştinilor care sunt îndemnaţi să se îmbrace cu caracterul lui Hristos. Mai întâi gândul de har al lui Dumnezeu faţă de noi — „aleşi ai lui Dumnezeu"; după aceea punerea noastră deoparte cu caracterul care se potriveşte naturii lui Dumnezeu şi pe care de asemenea ne-a dat-o în virtutea alegerii noastre („sfinţi"). Da, vase curăţite pentru slujba Sa şi ca atare obiectele desfătării lui Dumnezeu, preaiubiţii Săi. Oh! ce puternice motive pentru a ne îmbrăca cu toate aceste trăsături care urmează să fie enumerate si care constituie ansamblul vieţii omului nou pe pământ, umblând aici spre slava lui Dumnezeu si a Domnului Isus Hristos!
„Vedeţi", a spus cineva, „la ce înălţime se aşază apostolul şi cu ce duioasă iubire ne îndeamnă! În loc de a ne zori şi de a ne împinge, a ne stimula prin porunci şi legi, el ne atrage prin amintirea harului lui Dumnezeu, pentru ca să obţină roadele credinţei noastre şi pentru ca noi să aducem aceste roade în mod liber şi cu bucurie." „Îmbrăcati-vă, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate etc." Credincioşii trebuie să se îmbrace cu o „inimă plină de îndurare". Îndurarea este compătimirea inimii pe care o simţi pentru cei slabi, suferinzi, nenorociţi, şi chiar pentru vinovaţi. „Inima plină de îndurare" este un termen foarte puternic care arată că noi trebuie să fim miloşi nu numai ocazional, ci că trebuie să posedăm, să ne îmbrăcăm cu acest caracter în străfundul inimii noastre; ea trebuie să emane din ceea ce este mai intim în fiinţa noastră lăuntrică.
Noi am avut nevoie de îndurarea divină faţă de noi, si avem mereu nevoie de ea; această îndurare provenind din sentimentele adânci ale inimii Sale, a caracterizat pe adorabilul nostru Mântuitor în trecerea Sa pe pământ, atunci când El Se pleca plin de iubire spre toţi aceia care sufereau, fie în trupul lor, fie în sufletul lor, din cauza păcatului. Ei bine, ca însuşire a vieţii pe care noi o avem de la El, trebuie să avem ca şi El o inimă plină de îndurare. Să remarcăm pasajul următor din cuvintele lui Zaharia, când plin de Duhul Sfânt după naşterea fiului său loan, el a prorocit şi a binecuvântat pe Dumnezeu care avea să trimită mântuirea poporului Său, care stă „în iertarea păcatelor prin îndurarea Dumnezeului nostru, după care Soarele care răsare din înălţime ne-a cercetat" (Luca 1:77,78 ). Mila nemărginită a lui Dumnezeu faţă de păcătoşii vinovaţi şi pierduţi L-a făcut să trimită pe Fiul Său, Soarele care răsare din înălţime, pentru a-i lumina si a-i mântui.
De altfel, celelalte lucruri recomandate sfinţilor, adică bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, trebuie de asemenea să iasă din însuşi adâncul inimilor noastre: acestea sunt inima plină de îndurare, de bunătate etc.
(versetul 13) Aici avem alte două însuşiri ale vieţii lui Hristos în creştin: îngăduinţa şi iertarea reciprocă. îngăduinţa se referă la infirmităţile care rezultă din condiţia noastră actuală, ignoranţa, eroarea, de exemplu; la dificultăţile de caracter, la divergenţele de vederi, la anumite deosebiri de obiceiuri etc. în toate aceste privinţe, noi trebuie să-i suportăm pe ceilalţi, arătând un duh de răbdare, după cum Hristos a arătat atât de adesea faţă de ucenicii Săi; nu este vorba aici de răul moral. Pe acesta nu trebuie să-l îngăduim, ci să-l mustrăm. Dar se poate că unii s-au purtat rău faţă de noi şi ca astfel noi să avem real motiv de plângere; atunci trebuie să iertăm, să nu păstrăm nici un resentiment în inima noastră: Hristos nu ne-a iertat pe noi?
(versetul 14) Se pare că înfăptuirea tuturor calităţilor de mai sus constituie perfecţiunea morală pentru acela care le-ar poseda. Dar apostolul, în versetul acesta arată ceva mai presus: „Dar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii." Dragostea este însăşi natura lui Dumnezeu şi ea imprimă o pecete divină tuturor calitătilor enumerate, reunindu-le şi ţinându-le la un loc ca într-un mănunchi, însufleţindu-le cu viata sa şi cu căldura sa. Nu ea a dominat în Hristos şi a dat vieţii Sale această unitate perfectă, acest acord şi această armonie desăvârşită în manifestarea tuturor trăsăturilor Sale? Dragostea nu este de asemenea de fapt izvorul din care vin ele? „Dacă am dragoste", ele se vor arăta (vedeţi 1. Corinteni 13 ).
Să observăm că ne îmbrăcăm cu aceste calităţi, dacă suntem conştienţi de locul binecuvântat înaintea lui Dumnezeu pe care îl exprimă cuvintele acestea: „Aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi." În sentimentul acestei mile binecuvântate, harul se dezvoltă în inimile noastre. Astfel, în Efeseni 5:1 este spus: „Urmaţi dar exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi."
Se poate să se întâlnească însuşiri fireşti care se aseamănă cu unele din acelea care sunt indicate la versetele 12 şi 13 şi care aparţin vieţii divine. Dar este neobişnuit să le găseşti reunite, ca atunci când iubirea divină este legătura care face din ele un tot; şi apoi ele se prezintă de obicei cu o lipsă de energie, care le face să degenereze în defecte. Blândeţea se va uni cu neglijenţa, bunătatea va deveni slăbiciune; îngăduinţa şi îndelunga răbdare vor rămâne, se vor menţine în paguba sfinţeniei şi adevărului. Din contră, în viaţa divină se află puterea de iubire care provine din părtăşia cu Dumnezeu şi care menţine caracterele lui Dumnezeu, însă aceasta lipseşte în calităţile fireşti. Când dragostea este prezentă, există un caracter, ceva complet, un fel drept de aplicare, o perfecţiune, o curăţie şi o putere pentru manifestarea acestor calităţi pe care numai dragostea poate să le dea. Dumnezeu este prezent acolo, acţionând în natura Sa, pe care El ne-a dat-o, căci cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Găsim la fel în 2. Petru 1 : „Uniţi (adăugaţi) la iubirea frăţească dragostea..." La cel credincios, dacă nu este conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, dacă nu este părtăşia cu Dumnezeu în dragoste, afecţiunea creştină poate să degenereze în simpatie umană, care nu fereşte de rău, şi te-ar face să-l scuzi şi să-l îngădui. Astfel, dragostea este legătura desăvârşirii, căci desăvârşirea este într-adevăr ansamblul armonios al tuturor calităţilor, dar el nu există decât prin dragoste. În ce perfecţiune vedem noi toată această viaţă înfăptuită în Hristos! Dar El este viaţa noastră şi privilegiul nostru este de „a merge (a umbla) cum a umblat El."
(versetul 15) Avem aici, nu un îndemn, ci o dorinţă pe care o formulează apostol: „Pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre." Pacea lui Hristos! TOTUL se referă la HRISTOS în această epistolă: iertarea Iui Hristos, pacea lui Hristos şi, mai departe, Cuvântul lui Hristos.
(versetul 16) Pacea lui Hristos este această pace plăcută şi de nespus pe care nimic nu putea să o tulbure în El, cu toate că El a fost încercat în toate felurile, căci El umbla cu Dumnezeu. „Vă dau pacea Mea" ne-a spus Isus (loan 14:27). Creştinul, urmând cărarea pe care a umblat Isus, aceea ale cărei trăsături sunt indicate mai sus, se va bucura de această pace; ea va stăpâni sau va domina în inima sa; toată viaţa va purta pecetea ei. Ce dulce odihnă în această lume agitată în mijlocul atâtor tulburări! Dar la aceasta Dumnezeu — Dumnezeul păcii ne-a chemat.
Mântuitorul nu vrea ca inima să fie tulburată, ci ca pacea Sa să domnească în ea!
Unitatea Trupului este introdusă aici, doar cât priveşte faptul că cei credincioşi sunt chemaţi să înfăptuiască împreună această unitate în pacea lui Hristos. Domnind în inimile noastre, ea va stăpâni de asemenea legăturile noastre reciproce şi va îndepărta orice amărăciune, orice pornire împotriva cuiva. „Ferice de aceia care" — bucurându-se de această pace — „o procură şi o răspândesc în jurul lor, ca fii ai Dumnezeului păcii!"
Acest verset 15 se termină prin trei cuvinte de o mare semnificaţie: „Şi fiţi recunoscători." Sufletul care se bucură de pacea lui Hristos şi de tot harul care decurge pentru el din dragostea lui Dumnezeu, si care este conştient de lucrarea continuă a acestei iubiri faţă de el, este plin de recunoştinţă, se revarsă în mulţumiri. Pentru ce deci îndemnul? Ah! Pentru că noi suntem înclinaţi să uităm, să pierdem din vedere, pentru că conştiinţa despre ceea ce este Dumnezeu pentru noi, nu este mereu aşa de limpede şi apostolul prin aceste cuvinte „fiţi recunoscători" ne reaminteşte că noi primim totul de la EL. Dar noi nu trebuie să uităm de a fi de asemenea recunoscători unii faţă de ceilalţi pentru tot ceea ce primim de la Domnul unii prin ceilalţi. Şi trebuie să ştim să fim recunoscători pentru buna intenţie a unuia, chiar dacă el s-ar înşela în aplicarea bunei sale voinţe faţă de noi. Recunoştinţa este o însuşire a credinciosului, după cum ingratitudinea este o însuşire a omului nenăscut din nou (2. Timotei 3:2 ). A fi recunoscător chiar pentru cele mai mici lucruri, pentru un mic serviciu, pentru un cuvânt bun, este un lucru plăcut lui Dumnezeu. El însuşi preţuieşte bănuţul văduvei şi un pahar cu apă rece dat unui micuţ. Să nu uităm deci să fim recunoscători; acest sentiment să nu se depărteze de inimile noastre; este una din trăsăturile care trebuie să caracterizeze viata noastră creştină.
(versetul 16) Activitatea vieţii lui Dumnezeu în credincios are două lucruri: faptul de a se bucura de Dumnezeu însuşi şi exercitarea acestei activităţi faţă de ceilalţi, după natura vieţii divine, adică iubirea. Dar pentru aceasta, sufletul are nevoie, pe de o parte, de ceea ce îi descoperă Dumnezeu şi pe de altă parte de o regulă a activităţii sale faţă de ceilalţi. Aceasta avem în „Cuvântul lui Hristos". Pentru ce această expresie: Cuvântul lui HRISTOS? Pentru că, potrivit cu planul Duhului, în această epistolă totul este raportat Domnului Isus Hristos. Cuvântul lui Hristos este deci ceea ce, în descoperire, se referă special la El, este tot ceea ce în Scripturi exprimă Hristos într-un chip oarecare. De exemplu, credinciosul, omul nou, are priceperea care îl face să-L găsească pe Hristos pretutindeni în Vechiul Testament, ca tip sau în chip profetic, în timp ce credincioşii din timpul acela nu vedeau în acele scrieri decât istoria unor anumite personaje sau nişte porunci şi ritualuri religioase. Cu atât mai mult creştinul găseşte pe Hristos în Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament. Nu s-ar putea spune că „cuvântul lui Hristos" este Biblia, cu toate că El este centrul a tot ceea ce Sfintele Scrieri ne prezintă. Cuvântul lui Hristos este îndeosebi ceea ce ni-L descoperă şi, în El, gândurile, planurile şi căile lui Dumnezeu.
Noi suntem deci îndemnaţi ca acest Cuvânt „să rămână din belşug" în noi, pentru ca inima noastră să posede tot ceea ce în Scripturi este expresia lui Hristos. Aceasta este hrana ca si bucuria sufletului: aceasta ne face să creştem şi ne întăreşte pentru lucrarea potrivită vieţii din Dumnezeu. A păzi Cuvântul Său atrage aprobarea Domnului, cum El spune faţă de Filadelfia: „Tu ai păzit Cuvântul Meu." Aici, îndemnul este nu numai de a păzi, de a respecta, ci este spus: „Cuvântul lui Hristos să locuiască" sau să rămână „în voi." Este în această expresie ceva mai intim, mai adânc. Este cuvântul ascuns în inimă (Psalmul 110:11 ), rămânând acolo ca un oaspete sfânt şi binecuvântat, a cărui influenţă se face simţită pretutindeni înlăuntrul sufletului şi în viaţă.
El să locuiască deci în voi, nu ca un oaspete care petrece aici o zi sau două, ci ca un locuitor al casei care are domiciliul său totdeauna aici. „Din belşug" (din plin) exprimă că el trebuie să fie acolo în toată abundenţa învăţăturilor sale divine, pătrunzând şi reglând toată viaţa, mângâind şi umplând de bucurie inima în orice împrejurare, făcându-ne să-L cunoaştem mereu mai mult şi mai bine pe Hristos şi pe Dumnezeu prin El, în toată iubirea Sa, tot harul Său, toată mila Sa, în deplina Sa capacitate de a fi de ajuns în tot şi pentru tot.
„În voi", în inimă mai întâi. El răspunde nevoilor omului nou, îl formează şi îl călăuzeşte potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp această expresie are de asemenea sensul de „între voi" aşa cum o arată versetele următoare. În legăturile voastre ca creştini, acest Cuvânt să ocupe din plin locul care i se cuvine. În stări de vorbă, în adunări, Cuvântul să stăpânească şi să regleze totul. Când faptul acesta este realizat, când Cuvântul lui Hristos locuieşte într-adevăr în noi, suntem aduşi în stare de a ne învăţa si de a ne îndemna unul pe altul în toată înţelepciunea. La versetul 28 al capitolului 1, apostolul spune că el îndeamnă şi învaţă pe orice om în toată înţelepciunea. Aici credincioşii unii faţă de alţii au de îndeplinit aceeaşi sarcină binecuvântată.
Cuvântul lui Hristos care locuieşte în ei, îi duce chiar la izvorul înţelepciunii, la Hristos care este înţelepciunea necreată. Această înţelepciune este cu totul diferită de aceea a lumii, căci ea este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică", această înţelepciune care vine de sus reglează şi călăuzeşte viaţa creştinului. Potrivit cu această înţelepciune se învaţă şi se îndeamnă unul pe celălalt. Fiecare, când există activitatea vieţii divine în el, poate să înveţe pe fratele său. învăţătura nu cade neapărat de la înălţimea unei catedre, nici din gura unui învăţător; creştinii hrăniţi din Cuvânt, ocupând gândurile lor cu Cuvântul şi găsindu-şi plăcerea lor în el, trebuie să fie în stare să împărtăşească celorlalţi ceea ce ei au învăţat în părtăşia cu Domnul; dar aceasta presupune o inimă pe care îngrijorările vieţii şi preocuparea de lucrurile pământeşti nu o absorb deloc, căci atunci Cuvântul este ca şi izolat, surghiunit într-un colţ întunecos al sufletului. Şi dacă Cuvântul nu m-a învăţat, cum aş putea oare să-i învăţ pe alţii? Aşa erau Evreii din capitolul 5 din epistola către Evrei, cărora apostolul le adresează reproşul.
La învăţătura reciprocă se uneşte îndemnul: „Îndemnându-vă unul pe altul", cum găsim în aceeaşi epistolă. Este o datorie de iubire, care trebuie împlinită în iubire, aceea de a-i înştiinţa pe fraţii noştri. Câtă nevoie este atunci de adevărata înţelepciune! Ea te face să deosebeşti ceea ce cere înştiinţarea, să arate de asemenea cum să o faci într-un chip folositor. Este necesar pentru aceasta de a trăi foarte aproape de Domnul. Nu este vorba de a mustra cu asprime, trebuie a evita să răneşti: „Rog (implor) pe Evodia şi rog pe Sintiche", iată tonul îndemnului în gura lui Pavel.
Îndemnul nu previne numai de un pericol care trebuie evitat, el nu arată numai un drum greşit din care trebuie să ieşi, el are de asemenea şi mai ales drept obiect să încurajeze sufletul, de teama ca, lăsându-se abătut, el să nu-şi piardă încrederea şi să nu dea prilej duşmanului; şi, încurajându-l, să fie tare şi să umble cu bucurie pe cărările lui Dumnezeu, cu toate piedicile şi împotrivirile lumii. Găsim multe exemple de aceste înştiinţări, încurajări, îndemnuri, în cuvintele Domnului şi în scrierile apostolilor. Noi trebuie să ni le reamintim unii altora. Dar să ne reamintim că experienţa pe care vom fi făcut-o în prezenţa lui Dumnezeu, a iubirii Sale, a grijii Sale, a atentiei Sale continue si neschimbate fată de noi ne va face în stare să îndemnăm. „În lumina Sa vedem lumina".
Mijlocul de a se învăţa şi de a se îndemna reciproc este aici foarte izbitor: „prin psalmi, cântări de laudă si cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre."
Fără a cerceta aici ce trebuie să înţelegem prin aceste diferite feluri de cântări, vedem că sentimentul inimii produs de cunoaşterea şi posesiunea iubirii lui Hristos şi a părtăşiei cu Dumnezeu se exprimau prin aceste cântări, care deveneau astfel un mijloc de învăţătură şi de îndemn. Dacă noi simţim o oarecare greutate ca să înţelegem acest lucru, cauza n-ar fi în faptul că prezenţa lui Hristos în noi este puţin înfăptuită şi că astfel există în inimile noastre puţină bucurie şi puţină laudă?
Când perfecţiunea Mântuitorului şi iubirea Sa umplu într-adevăr sufletul, cum n-ar ţâşni lauda din el? Apostolul ne spune izvorul de unde curg aceste cântări: din „inimile noastre"; el spune de asemenea către cine se înalţă: „la Dumnezeu" şi în sfârşit ele sunt produse „prin har." Deci noi trebuie să cultivăm şi să căutăm mai presus de orice aceste fericite şi sfinte dispoziţii ale unei inimi în care „harul" este cunoscut, în care el domneşte şi acţionează. Fericirea de care sufletul nostru este atunci plin se comunică altora, şi suntem la unison pentru a cânta lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda şi a-L binecuvânta. Cât de rari sunt creştinii fericiţi în care există mereu ceva ca o cântare de bucurie!
Este totuşi privilegiul nostru să fim „totdeauna veseli" şi este unul din lucrurile care ÎI glorifică pe Domnul. Dar totul decurge din starea inimii. Se vede, în 1. Corinteni 14:14-16 , că rugăciunea, cântarea şi mulţumirile produse prin Duhul şi exprimate cu pricepere — o pricepere duhovnicească — sunt destinate în adunare să-i zidească pe ceilalţi. Să ascultăm îndemnul apostolului şi pentru aceasta inimile noastre să fie mai mult şi mai constant şi mai în întregime ocupate cu Acela căruia în cer, în jurul tronului, noi îi vom cânta, într-o cântare nouă, iubirea, slava şi desăvârşirea!
(versetul 17) „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl." Hristos este în aşa măsură viaţa creştinului, scopul şi obiectul inimii sale, încât nici un lucru, mic sau mare, nu se face fără El. Totul se face în prezenţa Sa şi în Numele Său şi aceasta imprimă vieţii creştine adevăratul său caracter. împlinind chiar ceea ce poate să pară lucruri obişnuite, chiar a mânca şi a bea, inima este preocupată de El. Totul se spune şi se face în Numele Său. Oh! ce ocrotire, dacă faptul acesta este realizat, pentru a nu cădea în nici un exces, pentru ca totul să fie spre slava Sa! Facem noi aşa? Poartă viaţa noastră astfel pecetea lui Hristos? Şi este un mare privilegiu şi o slavă să desfăşurăm astfel în totul şi pretutindeni steagul lui Hristos. Dacă noi nu facem astfel, dacă El nu este ţinta şi mobilul vieţii noastre, cum şi prin ce motiv acţionăm noi? Nu după firea păcătoasă şi pentru firea păcătoasă? Nu există altceva de mijloc: ori Hristos, ori firea păcătoasă. Să luăm seama la aceasta!
„Faceţi totul în Numele Domnului Isus." Aceasta evident hotărăşte tot ce se poate face sau nu se poate face. Regula nu este deci: Există bine sau rău în cutare sau cutare lucru? ci: pot să asociez la acest lucru Numele Domnului Isus, adică pe Hristos însuşi? Există într-adevăr lucruri care ar putea să pară indiferente sau bune în ele însele, dar în care creştinul n-ar putea să intre în Numele Domnului Isus. Dar când viaţa este astfel reglată, prin faptul că Isus este obiectul şi scopul ei, El Cel sfânt şi Cel adevărat, când pricepem că El trăieşte în noi, astfel că totul se face în vederea Lui, atunci de asemenea, în conştiinţa aprobării Sale şi bucuria prezenţei Sale, aducem „mulţumiri prin El lui Dumnezeu Tatăl", pentru că nimic nu stinghereşte legătura noastră cu acest Dumnezeu, Tatăl nostru, la care noi am fost aduşi.
Aceste mulţumiri faţă de Dumnezeu Tatăl, prin iubirea căruia noi am fost eliberaţi şi primiţi şi introduşi în împărăţia Fiului dragostei Sale, aceste mulţumiri pentru viaţa lui Hristos care ne-a fost împărtăşită şi din care noi trăim în mijlocul împrejurărilor existenţei noastre pământeşti, aceste mulţumiri urcă la Dumnezeul nostru şi Tatăl, prin Isus, care I le prezintă cu tot parfumul delicat al Persoanei Sale adorabile. Ce viată este aceea a creştinului! Cu ce har este ea umplută!
(versetele 18-21) După aceste principii generale şi de o imensă importanţă pentru viaţa creştină practică, apostolul ajunge la datoriile credincioşilor în diferitele relaţii în care ei se găsesc. în primul rând, avem relaţiile naturale, aşezate de Dumnezeu, cum vedem chiar de la început şi pe care Domnul şi Duhul Sfânt le aprobă (vedeţi Matei 15 şi 19 si îndemnurile în Efeseni 5 şi 6). Credincioşii trebuie deci să manifeste caracterul lor ca atare în aceste relaţii, adică în cămin (în familie). Să remarcăm felul în care Domnul este pretutindeni introdus aici, ca Acela care are autoritate şi care este izvorul oricărei autorităti. El este aici, prezidând în mijlocul familiei creştine, ca Domnul. Se cade ca obligaţiile (datoriile) să se înfăptuiască în prezenţa Sa, pentru a-I plăcea, recunoscând autoritatea Sa, căci a fi creştin înseamnă a mărturisi că Hristos este Domnul. Această autoritate a Domnului este invocată pentru a susţine îndemnurile adresate acelora care se află într-o condiţie de subordonare — femeile şi copiii. Dacă femeile trebuie să fie supuse, aceasta se „cuvine în Domnul"; dacă copiii trebuie să asculte, „aceasta este plăcut în Domnul." în armonie cu gândul Domnului, în prezenţa Sa şi sub autoritatea Sa, supunerea şi ascultarea trebuie să fie arătate. Ce motiv puternic pentru a acţiona potrivit cu aceste principii: „Domnul", Acela care ne-a cumpărat pentru ca să fim ai Lui! Cum să nu ne grăbim să facem ceea ce se cuvine Numelui Său, ceea ce place inimii Sale! Gândiţi-vă la aceasta, femei creştine, copii crescuţi sub învăţăturile Domnului! Mai mult, Domnul, pus astfel în evidenţă ca motiv de supunere şi de ascultare, va face ca nimic în persoana sau comportarea acelora cărora le sunt datorate supunerea şi ascultarea să nu ajungă un obstacol în a fi supuse (femeile) şi ascultători (copiii). Datoriile noastre sunt faţă de Domnul; împlinirea lor este independentă de ceea ce sunt sau fac ceilalţi. Fiecare este răspunzător de sine însuşi faţă de Domnul. Supunerea faţă de bărbatul său este deci cerută de la femeie. Bărbatul este capul femeii. Diferite motive sunt date în Scripturi (vedeţi Efeseni 5:22 etc. 1. Timotei 2:11-15 ). Acesta este locul ei, fără ca totuşi aceasta să implice nimic slugarnic. Degradarea femeii, rolul ei de sclavă la atâtea naţiuni, este rodul păcatului. Ea nu încetează să fie tovarăşa şi ajutorul potrivit bărbatului (Geneza 2:18-20 ). Dar locul său este acela de supunere şi tot ceea ce ar tinde să o sustragă din acest loc, să-i dea cum se întâmplă mereu mai mult în zilele noastre o poziţie de egalitate cu bărbatul, în ceea ce este din domeniul acestuia, merge împotriva gândurilor lui Dumnezeu.
Din punct de vedere spiritual, ÎN HRISTOS nu există nici bărbat nici femeie; dar numai acolo. Şi să remarcăm iarăşi că această poziţie se cuvine, este potrivită. Chiar lumea judecă atunci când o femeie ia, în afara supunerii, locul care nu-i aparţine. Cu cât mai mult femeia creştină trebuie să fie fericită de a-şi păstra locul ei. Cât despre bărbat, lui îi este recomandată iubirea: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile." Această iubire, această manifestare de inimă, această amabilitate, această îngăduinţă, aceste atenţii (1. Petru 3:7 ) care decurg din dragoste, vor face uşoară supunerea. Totul va fi armonie între doi soţi însufleţiţi de aceste sentimente; pacea va domni în acest cămin fericit. Nici un motiv, nici un exemplu, ca în Efeseni 5 , nu este dat bărbaţilor. Dragostea, caracterul vieţii lui Dumnezeu este reamintită ca trebuind să se exercite în această relaţie particulară. Să remarcăm urmarea întradevăr necesară a îndemnului: „Nu păstraţi amărăciune împotriva lor." Femeia are în mod cu totul deosebit nevoie să fie înconjurată cu afecţiune şi inima ei ştie să o dea înapoi (adică să răspundă cu afecţiune la afecţiune). Dar ea este în natura ei, slabă, „un vas mai slab", mai delicat nu numai referitor la sentimente care cu uşurinţă sunt în chip dureros jignite (ofensate).
În trupul ei, de asemenea, ea este expusă la multe suferinţe care pot să acţioneze asupra dispoziţiei ei. Bărbaţilor, aveţi grijă ca nimic să nu vă amărască împotriva lor, trataţi, îngăduiţi şi susţineţi cu iubire acest vas mai slab. Feriţi-vă de tot ceea ce ar putea să-l ofenseze sau să-l rănească. Orice amărăciune în cuvinte să fie îndepărtată, chiar dacă aţi crede că aveţi vreun motiv de plângere.
Vine acum îndemnul adresat copiilor şi părinţilor (versetele 20-21). Copiii trebuie să fie ascultători. Aici noi ne aflăm în cercul familiei creştine. Aici ei sunt crescuţi în disciplină şi sub învăţăturile Domnului. Dar deoarece legătura există, chiar acolo unde creştinismul real din inimă nu se află, obligaţia ascultării rămâne în picioare în toată puterea sa pretutindeni unde sunt copii şi părinţi. Chiar lumea recunoaşte lucrul acesta. Neascultarea de părinţi este una din trăsăturile corupţiei în păgânism (Romani 1:30 ), care se regăseşte în corupţia care a năpădit creştinismul (1. Timotei 3:2 ). Vedem, într-adevăr, în zilele noastre, această formă deosebită a dispreţului general faţă de autoritate, premergător al ruinei sociale. Un motiv mai mult, un motiv foarte puternic pentru ca în familia cu adevărat creştină, unde Domnul are locul care Ii este datorat, principiul de ascultare să fie cu tărie menţinut şi aceasta chiar din vârsta fragedă a copiilor.
Voinţa proprie şi independenţa se arată foarte devreme şi de aceea copiii trebuie învăţaţi să asculte. Acolo unde în familie, viaţa creştină este activă, unde se roagă, unde Cuvântul este citit, unde mersul în despărţire de lume este cu adevărat după Hristos, acolo copilul învaţă că ascultarea faţă de părinţii săi îi este impusă de Domnul. El vede la părinţii săi dragostea pentru Hristos şi supunerea faţă de Cuvântul Său, şi el înţelege şi respectă autoritatea divină care îi spune: „Copii, ascultaţi în toate lucrurile." El doreşte să facă ceea ce este plăcut Domnului, ceea ce este adevărata podoabă a copilului.
Nu are el exemplul suprem al lui Isus, care întorcându-se la Nazaret, desi era Fiul lui Dumnezeu, era supus lui Iosif şi Mariei? (Luca 2:51 ). Ferice de aceşti copii care umblă în ascultare. Aceasta este o pregătire salvatoare pentru restul vieţii lor. Copiii trebuie să asculte nu numai de tatăl lor. Anumiţi copii se tem de autoritatea tatălui, dar nu vor avea fată de mama lor aceeaşi ascultare. Dar aici citim:„Ascultaţi de părinţii voştri." Ascultarea trebuie să fie aceeaşi faţă de unul ca şi faţă de celălalt şi tatăl trebuie să ţină ca respectul datorat mamei familiei să-i fie dat. Vechiul Testament insistă în mai multe locuri asupra acestei datorii a copiilor faţă de mama lor ( 19:3 ; Deuteronom 21:18-21 ; Proverbele 6:20; 23:22; 30:17). întinderea ascultării este de asemenea pusă înaintea ochilor copiilor: „în toate lucrurile." Nu numai cele care plac, ci şi cele care sunt grele, pentru care n-ai deloc plăcere.
Este necesar ca de timpuriu voinţa să fie zdrobită. Copilul va asculta poate bucuros în cutare lucru care este în armonie cu dorinţele lui sau care convine dispoziţiilor lui naturale. El se va împotrivi din contră în altele. Trebuie ca el să înveţe să asculte în toate lucrurile. Uneori el va voi să obiecteze, să discute ceea ce îi este poruncit sau interzis. El trebuie doar să asculte în toate lucrurile. Dumnezeu îl cheamă la o ascultare subîntelească. Aceasta este răspunderea lui de copil.
Părinţilor, voi trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri această ascultare, fără slăbiciune; copii, voi trebuie să ascultaţi în felul acesta. Problema dacă se porunceşte ceva contra conştiinţei nu este pusă aici. Este vorba de ordinea normală în familia creştină.
„Căci lucrul acesta este plăcut în Domnul." Aici este motivul care trebuie să-i încurajeze pe copii ca să fie ascultători. Locul copiilor ca şi al părinţilor în familia creştină nu este în lume, ci ÎN DOMNUL. Este după gândul Său ca şi copiii să asculte, de aceea ei trebuie să o facă. A nu asculta de părinţii lor, nu înseamnă numai a acţiona împotriva acestora, ci şi a ieşi din legătura binecuvântată care-i uneşte pe părinţi şi copii în Domnul. Cum să fii fericit în afară de Domnul, lipsit de aprobarea Sa, departe de binecuvântarea Sa? Dimpotrivă, mergând pe calea ascultării, copilul va simţi satisfacţia, el va avea un cuget pe care nu apasă nici o povară, va simţi că aceasta este o cărare plăcută şi pe care inima este bucuroasă, ca tot ceea ce este în Domnul. „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui" (Plângeri 3:27).
(versetul 21) în ceea ce îi priveşte pe copii, corespunde şi îndemnul adresat părinţilor. Aceştia trebuie să menţină autoritatea lor de capi în familie. Ei trebuie să-i instruiască pe copiii lor, să-i îndrumeze, să-i mustre, să-i pedepsească chiar, dacă aceasta este necesar (Efeseni 6:4 ; Geneza 18:19 ; 1. Samuel 2:23-24 ; Proverbele 13:24; 19:18; 22:15; 23:13-14). Aici, în Coloseni, nu găsim aceste îndemnuri, ci găsim duhul în care părinţii trebuie ca, aplicându-le, să acţioneze faţă de copiii lor, un duh de înţelepciune şi de iubire, asemănător aceluia cu care Dumnezeu, Tatăl nostru ne tratează pe noi. „Taţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze."
O severitate excesivă, neponderată, care nu deosebeşte între greşeală şi greşeală după gravitatea fiecăreia, care nu ţine cont de caracterul copilului, de temperamentul său mai mult sau mai puţin sensibil, sau excese de severitate amestecate cu excese de indulgenţă, sau a pedepsi cu mânie, ca şi cum ai avea o jignire personală de răzbunat, şi nu o dreaptă disciplină de exercitat pentru binele copilului şi în aşa fel încât copilul să nu poată să se îndoiască de faptul că, chiar pedepsindu-l, noi îl iubim, sunt toate lucruri de natură să-i irite pe copii (să-i intărâte). Iubirea lui pentru părinţii lui se răceşte astfel; el se descurajează în eforturile pe care poate le-a făcut pentru a-i mulţumi şi el este împins să caute în afară, în lume, o fericire pe care n-o găseşte în cercul familiei.
Iubirea, iubirea adevărată, fără slăbiciune, dar atentă, aşa cum se potriveşte copilului la care totul trebuie format, care este o plantă delicată care are nevoie de îngrijire şi mai ales de căldura inimii la aceia care se ocupă de ei, iată ce trebuie să stăpânească în educaţia creştină. Nu aşa acţionează Dumnezeu, El, al cărui exemplu noi trebuie să-1 urmăm în totul? Dacă El ne pedepseşte, este spre folosul nostru, ca să fim părtaşi sfinţeniei Sale, deci în dragoste şi potrivit cu înţelepciunea Sa pentru adevăratul nostru bine. Părinţi creştini, voi trebuie să arătaţi totodată înţelegerea, grija, discernământul, înţelepciunea, tăria, hotărârea neclintită pentru a-i creşte pe copiii voştri. Cum să înfăptuim o sarcină atât de mare, atât de frumoasă dar atât de dificilă? Numai trăind aproape de Dumnezeu, aproape de Hristos, în părtăşia Sa, pentru a păstra totdeauna calmul care se potriveşte exercitării datoriei voastre părinteşti. „Dacă Hristos este recunoscut, familia este un cămin preţios de iubire dovedită, unde inima este crescută în legăturile pe care Dumnezeu însuşi le-a format, şi care, hrănind iubirea, fereşte de patimi şi de voinţa proprie." Să observăm că, în timp ce copiii sunt îndemnaţi să asculte de părinţii lor, aici îndemnul se adresează taţilor numai. Pentru ce? Pentru că există din fire, în inima mamelor, o afecţiune pentru copiii lor, care ar face acest îndemn inutil fată de ele. Dar mamele creştine să-şi amintească şi că această afecţiune nu trebuie niciodată să se transforme într-o indulgenţă care le-ar împinge să acopere greşelile, sau le-ar îndemna să ascundă capului familiei ceea ce trebuie mustrat sau pedepsit la copil. Ele să fie cele dintâi care să arate respectul lor pentru autoritatea pe care Dumnezeu a stabilito în familie. Cât este de fericită familia creştină care se mişcă în această atmosferă de iubire, de pace, de înţelegere în care Domnul stăpâneşte în harul Său, în care El rămâne într-adevăr. Cât de mare şi puternică va fi mărturia sa în mijlocul lumii!
Ajungem acum la datoriile robilor faţă de „stăpânii lor pământeşti." Această poziţie de subordonare nu provenea dintr-o instituţie divină, de la creaţie, ci era o urmare a intrării păcatului în lume. Sărmanii robi erau proprietatea stăpânilor lor; dar aceia dintre ei care erau ai lui Hristos erau nişte eliberaţi ai Domnului (1. Corinteni 7:23 ). Dacă puteau să-şi recapete libertatea, ei trebuiau să se folosească; dacă nu, să nu se neliniştească de starea lor umilită, deoarece era pentru ei o ocazie de a-L sluji pe Domnul (Stăpânul) Hristos.
Este mişcător văzând cum apostolul, prin Duhul Sfânt, îi încurajează pe sfinţii care se aflau în această condiţie tristă şi nefericită. El înalţă gândurile lor de la „stăpânii lor pământeşti", la Domnul lor sau Stăpânul după Duhul. Toate răspunderile lor şi motivele lor de acţiune erau astfel transformate, şi acolo de asemenea ei găseau încurajarea lor şi mângâierea lor.
(versetul 22) Dincolo de stăpânii lor, ei puteau să-l vadă pe Domnul. Pentru că aveau în inimile lor teama Sa — teamă în iubire — ei trebuiau să asculte în toate lucrurile de stăpânii lor. Pentru că ei se temeau de acest Stăpân nevăzut, care cerceta toate faptele lor şi gândurile lor, ei trebuiau să-i slujească pe stăpânii lor nu numai când ei erau de faţă — nu numai sub ochii lor — ci totdeauna, în toate împrejurările, cu o inimă sinceră, fără interes, care nu căuta să placă oamenilor pentru a obţine de la ei vreun avantaj, ci străduindu-se să placă Domnului. Ce temei nobil şi puternic pentru a-şi regla viaţa.
(versetul 23) Astfel, lucrând pentru Domnul şi nu pentru oameni, ei puteau să facă totul din toată inima, chiar dacă serviciul lor era greu, aspru şi chiar respingător. Ei trebuiau să se supună fără murmur, fără discuţii, spunându-şi: Este pentru Domnul care m-a iubit, căruia îi aparţin, al cărui eliberat sunt. Să remarcăm aceste puncte: să asculte în toate lucrurile, sub ochii stăpânului sau nu, cu curăţie de inimă şi din toată inima. Acestea sunt trăsăturile unei adevărate ascultări. Cauza este Domnul si teama de El.
(versetele 24-25) Şi iată acum două motive pe care le prezintă apostolul pentru a-i încuraja în această cale de ascultare. în primul rând, aceşti bieţi robi nu aveau drept, din partea lumii, la nici o răsplată. Ceea ce făceau, erau obligaţi să facă. După aceea, starea lor umilă nu permitea ca ei să aibă nici o moştenire pământească. Trupurile lor, timpul lor, câştigul lor, totul era al stăpânului lor. Dar, din partea Stăpânului lor ceresc, ei trebuiau să primească o răsplată şi o moştenire. Moştenirea pe care toţi sfinţii o vor împărţi cu Hristos le este socotită, lor, ca o răsplată în legătură cu starea lor prezentă de robie. Acela pe care ei îl slujeau, ascultând de stăpânii lor pământeşti, era Hristos. Şi El n-avea să uite să răsplătească credinţa lor, răbdarea lor si credinciosia lor.
Dar în al doilea rând, principiul cârmuirii lui Dumnezeu este de asemenea reamintit sclavilor ca motiv al ascultării lor. Mai întâi, era Domnul, Mântuitorul care îi iubea: motiv pentru inimă. Dar aici este un motiv pentru conştiinţă: „Acela care umblă cu strâmbătate, va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o", adică va primi pedeapsa pentru strâmbătatea lui; el va suferi consecinţele. înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Dacă el se arată plin de înţelegere şi de milă pentru cei care sunt într-o condiţie nefericită, umiliţi şi dispreţuiţi, această stare nu poate să-1 facă să treacă peste nedreptate. A fi sărac, lipsit, rob chiar, nu scuză nedreptatea, în această privinţă toţi sunt egali înaintea cârmuirii sfinte a lui Dumnezeu. Robii trebuiau să-si amintească de acest lucru. Să remarcăm că îndemnurile adresate robilor prezintă servitorilor creştini de astăzi linia de purtare pe care ei trebuie să o urmeze (vedeţi 1. Petru 2:18 etc.).
sursa: https://comori.org/