Categorie: Cartile Bibliei
(versetul 1) Apostolul a vorbit într-un fel general despre lucrarea sa şi despre luptele pe care le ducea prin eficacitatea puterii lui Hristos care lucra în el, pentru ca să prezinte pe orice om desăvârşit în Hristos. Dar el voia ca sfinţii care nu-1 cunoşteau personal, care nu-i văzuseră faţa, să ştie de asemenea în chip deosebit viul interes pe care el li-l purta, şi cum inima lui îi îmbrăţişa ca şi pe ceilalţi. El numeşte în mod special şi adunarea din Colose şi pe aceea din Laodiceea, ca având o mare parte în sufletul său, în grija sa şi în rugăciunile sale, în lupta pe care el o ducea pentru adunări. Sfinţii, în aceste două localităţi, erau expuşi la mari pericole; ei riscau să înceteze de a preţui Persoana lui Hristos; noi putem să vedem într-adevăr din scrisoarea Domnului către îngerul Bisericii din Laodiceea că aceste îndemnuri de „a se ţine strâns de Capul" erau foarte necesare. Vai! Laodiceenii nu au ţinut seamă de ceea ce le-a fost spus şi au ajuns să se creadă bogaţi fără Hristos (Apocalipsa 3:14-22 ). Apostolul, al cărui ochi spiritual deosebea starea sufletelor şi vedea ceea ce le ameninţa, se lupta cu putere pentru coloseni şi laodiceeni.
(versetele 2 şi 3) Scopul luptei spirituale faţă de aceia pentru care Pavel avea o atât de mare grijă este arătat în aceste versete. „Pentru ca să li se încurajeze inimile, fiind uniţi în dragoste şi să capete bogăţiile siguranţei depline de înţelegere, ca să cunoască deplin taina lui Dumnezeu, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Aici se arată trei lucruri care sunt obiectul luptei şi rugăciunilor lui Pavel pentru Coloseni.
Mai întâi, pentru ca ei să fie mângâiaţi, încurajaţi şi întăriţi potrivit cu tot înţelesul acestui cuvânt (vedeţi 1. Tesaloniceni 3:2 şi 2. Tesaloniceni 2:17 ).
În al doilea rând, apostolul voia ca ei să fie uniţi în dragoste. Nu doar în dragostea frăţească, în dragostea unora pentru ceilalţi, ci în ceea ce este izvorul oricărei adevărate iubiri şi care singur uneşte într-adevăr, adică iubirea lui Hristos, această iubire cunoscută într-o unire adevărată si conştientă cu Hristos, Capul Trupului, iubire care este legătura desăvârşirii (capitolul 3 versetul 4). Iubirea lui Hristos înfăptuită într-o vie unire cu El, de către toate mădularele Trupului, este ceea ce le uneşte prin harul şi puterea Sfântului Duh.
În sfârşit, în al treilea rând, apostolul se lupta în rugăciunile sale, pentru ca şi Colosenii să capete toate bogăţiile deplinei siguranţe de pricepere, pentru a cunoaşte „taina lui Dumnezeu."
Creştinul are nevoie de pricepere pentru a cunoaşte plinătatea adevărului divin, al cărui centru este Hristos. Dar nu este vorba de priceperea firească, care se dedă la tot felul de raţionamente şi de speculaţii asupra lucrurilor lui Dumnezeu, şi care astfel se rătăceşte. De priceperea luminată de Duhul Sfânt şi care este totdeauna unită cu dragostea are nevoie creştinul. „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte", zice Pavel (1. Corinteni 8:1 ). „Să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi" zice el în altă parte (Efeseni 1:18 ). Mai mult, apostolul doreşte pentru credincioşii din Colose „o deplină siguranţă de pricepere." Nu este vorba numai de a cunoaşte, ci de a avea siguranţa întreagă că ceea ce a sesizat prin pricepere şi cu inima este adevărul divin, şi aici este Hristos, astfel că nu se şovăie, că ar fi în situaţia de a se întreba dacă nu trebuie să caute altceva. Trebuie să fim din plin asiguraţi că Hristos şi ceea ce avem în El sunt într-adevăr deplinul şi întregul adevăr al lui Dumnezeu. Şi apostolul, pentru a exprima valoarea unei astfel de siguranţe, o prezintă prin aceste cuvinte: „TOATE BOGĂŢIILE." Ce comoară, în adevăr, pentru suflet, de a fi sesizat „taina lui Dumnezeu" şi de a fi din plin asigurat de acest lucru!
Astfel aceste trei lucruri sunt: încurajarea care întăreşte sufletul, dragostea în unirea cu Hristos care îl încălzeşte şi priceperea adevărului care îl luminează. Posesiunea acestor trei haruri te face capabil să te împotriveşti erorii care vrea să te zdruncine, tinde să te despartă de Hristos şi aruncă îndoiala, nesiguranţa şi tulburarea în inimă.
Aceste trei lucruri trebuiau să lucreze împreună ca să-i menţină pe Coloseni în cunoaşterea „tainei lui Dumnezeu." Ce este această taină? Nu este doar ceea ce a fost ascuns de veacuri şi de generaţii privind Biserica, compusă din credincioşi iudei şi neamuri puşi pe acelaşi picior de egalitate şi unită cu Hristos, Capul ei în cer. Este aceasta şi este mai mult. Această taină a lui Dumnezeu înseamnă slăvile Persoanei lui Hristos descoperite în primul capitol şi toată lucrarea răscumpărării cu consecinţele sale nemărginite. Şi de aceea apostolul adaugă: „În care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei (sau ştiinţei)." Nu este vorba deloc aici de înţelepciunea omenească, care conduce purtarea noastră să fim prudenţi cu privire la ele: cunoştinţa, nici ea, nu este aceea a lucrurilor pe care duhul firesc al omului o dobândeşte prin facultăţile sale; înţelepciunea şi cunostinta se referă aici la lucrurile divine si au drept obiect gândurile lui Dumnezeu, una fiind priceperea adevărului lor şi a relaţiilor lor între ele, şi cealaltă priceperea pe care o ai, dar o pricepere spirituală care le face să fie înţelese şi preţuite.
Aceste două lucruri, „înţelepciune" şi „cunoştinţă" sunt adesea unite de apostolul Pavel (vedeţi Coloseni 1:9 ; 1. Corinteni 12:8 ; Efeseni 1:17 ). Toate lucrurile la care se aplică adevărata înţelepciune şi adevărata ştiinţă sunt numite aici „comori", din cauza preţului lor nemărginit: Hristos fiind centrul lor. Tot ceea ce ar tinde la un alt tel decât El, sau care L-ar micşora, ar fi obiectul unei false înţelepciuni şi al unei false ştiinţe.
Să observăm şi cuvântul „ascunse", ceea ce nu vrea să spună că omul nu poate să le cunoască şi să le posede. Duhul Sfânt le descoperă în Cuvânt. Dar omul natural, cu înţelepciunea sa trufaşă şi cu ştiinţa lui deşartă nu poate să le descopere (citiţi 1. Corinteni 2:6-8 ). Pentru el, aceste comori sunt ascunse, căci el nu-L vrea pe Hristos. „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului", zice Domnul Isus, „pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor" (Matei 11:25 ). Dar acela care în umilinţă a învăţat să-L cunoască pe Dumnezeu în Hristos, pătrunde prin credinţă mereu mai mult în aceste comori de înţelepciune, de ştiinţă divină, de adevăr, de lumină, care strălucesc în acest centru divin — HRISTOS — şi pe măsură ce el intră aici, inima sa se încălzeşte şi el este pus la adăpost de deşartele căutări ale înţelepciunii şi ale ştiinţei umane. Acesta era scopul apostolului, al cărui gând se poate traduce astfel: „De ce mergeţi să căutaţi voi la toţi aceşti învăţători care pretind că vă duc la înălţimi mai mari decât acelea la care v-a condus creştinismul? In taina lui Dumnezeu pe care El a binevoit să v-o descopere în Hristos sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. În El, în slăvită Sa Persoană, cu care harul Său v-a unit, voi aveţi totul."
(versetul 4) De aici, îndemnul din acest verset: „Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin cuvinte înduplecătoare", false argumente care ar părea întemeiate pe adevăruri creştine. Sunt discursurile convingătoare care ar avea o aparenţă de înţelepciune, dar care, nefiind scoase din înţelepciunea şi din ştiinţa divină, ar tinde să introducă ceva care ar despărţi sufletul de Hristos.
versetul 5) Vedem aici iarăşi grija duioasă a lui Pavel pentru creştinii din Colose. „Departe cu trupul" şi chiar fără să-i fi văzut vreodată, el lua totuşi o parte vie la ceea ce privea buna lor stare spirituală. El era cu ei „în duh", gândul său totdeauna ocupat de Hristos, era de asemenea ocupat prin urmare de mădularele Trupului Său, fie pentru a se întrista, dacă era ceva care să fi mers rău, fie pentru a înştiinţa, dacă vreun pericol ameninţa, fie pentru a se bucura dacă se găsea oarecare roadă în umblarea sfinţilor Domnului. Credincios slujitor al învăţătorului său faţă de Adunarea întreagă, şi nu pentru o localitate specială, el este un model pentru cei care sunt chemaţi să aibă parte în aceeaşi lucrare. Fiind deci în duh în mijlocul Colosenilor, el găsea motiv de bucurie în buna rânduială care domnea între ei si în tăria credinţei lor în Hristos. El îi vedea mergând, pentru a spune astfel, în bună ordine de bătaie, ca nişte soldaţi care strânsi unii lângă alţii, se sprijinesc şi se susţin unii pe alţii. Credinţa lor fiind în Hristos, El era obiectul ei, împreună ei se sprijineau pe El; ei n-ar fi vrut să se abată de la Acela care îi mântuise si-i adusese la Dumnezeu; ei au rămas neclintiţi până atunci. Dar duşmanul căuta să-i înşele; el îndrepta armele lui tocmai contra Persoanei acestei Căpetenii adorabile. învătături dăunătoare, iudaice si filozofice, cu înalte pretenţii, tindeau să se strecoare printre ei şi să-i despartă pe nesimţite, fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru, de Persoana lui Hristos; şi dacă ei îi ascultau, îndată buna rânduială ar fi stricată, credinţa lor s-ar clătina şi ei ar fi prada vrăjmaşului. Iată pentru ce apostolul recurge la buna rânduială care încă exista şi la credinţa încă neclintită la ei, pentru a-i pune în gardă contra pericolului îngrozitor care îi ameninţa. Cât de mult în zilele noastre, când atâtea speculaţii sunt la modă asupra Persoanei Domnului si tind să o micşoreze, creştinii sinceri care vor să fie credincioşi Domnului lor trebuie să se păzească de aceste idei străine, de aceste nenorocite erori care se prezintă sub aparenţe amăgitoare şi odată primite nu fac nimic mai puţin decât să zdruncine şi să răstoarne credinţa!
(versetele 6 şi 7) Apostolul se sprijină deci pe ceea ce îl bucura şi pe ceea ce el aproba la coloseni, pentru a-i îndemna să stăruie în ele. Aceasta era ceea ce ei au primit „de la începutul" credinţei lor, şi este foarte însemnat lucru că acesta este un îndemn atât de des repetat în Cuvânt.
Omul vrea să adauge din ale lui, ideile sale proprii, la ceea ce Dumnezeu ne descoperă; el vrea o dezvoltare în afară a ceea ce Scriptura ne prezintă, dar neîncetat Cuvântul ne readuce la ceea ce era „de la început", adică la Hristos, centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel Pavel spune colosenilor: „Deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El."
Apostolul face apel la ceea ce era în ei o experienţă personală, la ceea ce ei au primit. Şi ce era aceasta? Nu un sistem de doctrine, un ansamblu de adevăruri, ci Hristos însuşi, Persoana Sa devenită obiectul credinţei lor si prin aceasta si al iubirii lor. Si aceasta este Hristos în întregime, cum o exprimă toate numele care îi sunt atribuite: Hristosul, Acela care S-a dat pentru noi; Isus sau Mântuitorul, acesta este Numele său personal, Domnul, Acela care are autoritatea. în jurul lui totul se grupează, totul se ataşează de El şi învăţătura creştină nu este în întregime decât dezvoltarea a ceea ce este El, a ceea ce a făcut El şi a împlinirii planurilor lui Dumnezeu relativ la slava Persoanei Sale. A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iubirea, viaţa, mântuirea şi slava. A-L fi primit prin credinţă în inimă sub acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, înseamnă a avea toate aceste lucruri: ce trebuie mai mult? Trebuie ceea ce apostolul adaugă: „Umblaţi în El", nu numai pentru El, prin El sau cu El, ci ÎN El, ceea ce implică o părtăşie intimă cu El, care rezultă din conştiinţa pe care noi o avem de a fi uniţi cu El, părtăşie în care noi gustăm tot ceea ce El este ca iubire, har, viaţă, putere şi care are oglindirea sa în mersul nostru, în purtarea noastră zilnică, părtăşie care depărtează din instinct tot ceea ce ar ofensa slăvită Sa Persoană. Apostolul ne arată resortul ascuns al acestui mers în Hristos în aceste cuvinte: „fiind înrădăcinaţi şi zidindu-vă în EL." Rădăcinile unui arbore, desi nu se arată deloc în afară, îl menţin în picioare. Cu cât ele se înfig mai mult în pământ, cu atât arborele este mai neclintit şi poate să reziste la sforţările furtunii. Prin rădăcini, de asemenea, arborele trage sucurile necesare existenţei sale. Aşa este Hristos pentru credincios. Din EL, din cunoaşterea tot mai profundă, mai reală şi mai intimă a Persoanei Sale şi a iubirii Sale — iubirea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă (Efeseni 3:19 ), creştinul trage puterea sa şi scoate viaţa sa, astfel el poate să crească şi să se dezvolte şi să înfrunte cu curaj asalturile adversarului. Apostolul adaugă: „zidiţi în El", aşezaţi pe El ca pe o bază de neclintit, ca o clădire pe o temelie solidă.
Consecinţa a ceea ce precede este întărirea în credinţă. Cunoaşterea lui Hristos, părtăşia cu El, folosinţa de ceea ce El este, înfăptuirea în inimă a tot ceea ce este cuprins în Persoana Sa binecuvântată, ne întăreşte în credinţă, adică în învătătura creştină. Ea nu mai este pentru noi doar un lucru al inteligenţei, ci ea pune stăpânire pe inimă şi pe afecţiune, în acelaşi timp ca şi pe viaţă. Apoi, mergând din nou la începutul vieţii lor creştine, apostolul spune: „după cum aţi fost învăţaţi" şi nu după învăţăturile date de învăţătorii mincinoşi.
Epafra, un credincios slujitor al lui Hristos, le-a vestit „harul lui Dumnezeu în adevăr", în aceasta ei trebuiau să stăruiască: harul lui Dumnezeu cunoscut potrivit cu adevărul care este în Hristos. Apostolul loan îndeamnă de asemenea pe creştini pentru ca ceea ce ei au auzit de la început să rămână în ei şi el adaugă, vorbind de ungerea primită de la Hristos, adică Duhul Sfânt: „Şi după cum ea v-a învăţat, rămâneţi în El" adică în Hristos (1. loan 2:24-27). Pretutindeni noi găsim aceleaşi îndemnuri de a nu căuta noutăţi şi de a nu apleca urechea la aceia care le învaţă, pentru că pretutindeni şi dintotdeauna aceasta este înclinarea firească a inimii şi cursa vrăjmaşului. întăriţi astfel în credinţă, după învăţătura pe care au primit-o, Colosenii trebuiau de asemenea să sporească în ea, adică credinţa lor trebuia să pună stăpânire din ce în ce mai mult pe ce le-a fost dat în Hristos. Sufletul fericit prin folosirea mereu mai mare a comorilor de iubire şi de har care se găsesc în El, exprimă recunoştinţa sa prin mulţumiri.
(versetul 8) Acum vine avertismentul relativ la primejdiile care îi ameninţau. „Luaţi seama", zice apostolul, „ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos." Aceia despre care apostolul vorbeşte aici, sunt acei filozofi si iudaizanţi care amestecau cu şiretenie speculaţiile lor intelectuale cu ceremoniile legale date odinioară de Dumnezeu poporului iudeu, dar a căror vreme a trecut. Ei se sprijineau pe faptul că Dumnezeu le-a dat, pentru a-şi câştiga ei înşişi încrederea şi pentru a strecura propriile lor idei care toate tindeau să-L înjosească pe Hristos. Ei sunt comparaţi cu nişte lupi care voiau să facă din creştini prada lor, aşa cum Pavel a spus bătrânilor din adunarea din Efes: „Se vor strecura între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma" (Faptele Apostolilor 20:29 ). Bătrânii trebuiau să vegheze asupra turmei, dar simplii credincioşi şi chiar o simplă femeie (2. loan 8 şi 10) trebuiau să ia seama la aceia care ar vrea să-i înveţe o învăţătură după oameni şi nu după Hristos.
Prin filozofie, apostolul vrea să spună această ştiinţă pe nedrept numită astfel (1. Timotei 6:20 ), prin care omul pretinde, prin propriile sale facultăţi şi raţionamente, să ajungă la cunoştinţa lucrurilor lui Dumnezeu. Duhul firesc nu poate să cunoască decât lucrurile care sunt din domeniul său; Duhul lui Dumnezeu singur descoperă lucrurile lui Dumnezeu (vedeţi 1. Corinteni 2:11 ).
Specificul acestei filozofii este de a-l împinge pe om să nege ceea ce ea (filozofia) nu poate să înţeleagă şi să se supună raţionamentelor sale. Astfel, în zilele noastre ca şi odinioară, ea se leagă de taina Persoanei lui Hristos şi a răscumpărării şi se văd chiar învăţători purtând numele de creştini, urmând aceste raţionamente, aceste amăgiri deşarte care fac ca creştinul să fie despuiat de ceea ce el are mai preţios, Persoana Mântuitorului său. Cât de deşarte sunt aceste amăgiri! Duhul este înşelat de această filozofie care nu dă nimic pentru a satisface nevoile reale ale sufletului. Ce pericol să asculţi glasul acestor învăţători! Cât de mult trebuie să veghem!
În acelaşi timp, la speculaţiile lor intelectuale, ei adăugau învăţătura sau tradiţia oamenilor. Iudeii aveau o mulţime de astfel de tradiţii cărora le acordau o mare preţuire, tot atât şi mai mare adesea pentru ei decât aceea a Scripturilor. Domnul le-o reproşează în termeni tari (Matei 15:1-11 ). Toate acestea constituiau o religie care se potrivea bine omului natural. Ea era „după învăţăturile începătoare ale lumii", adică după principii potrivite omului asa cum este ca urmaş al lui Adam şi trăind în această lume. Aceasta era un contrast pe de-antregul cu adevăratul creştinism care este ceresc.
Învăţătura contra căreia Colosenii erau puşi în gardă, şi noi odată cu ei, nu era „după Hristos", Hristosul ceresc a cărui slavă a fost înfăţişată în capitolul precedent şi în care se află toată înţelepciunea, toată plinătatea şi tot ce satisface nevoile noastre. Această învăţătură îl cobora pe Hristos pentru a înălţa omul şi îl lipsea pe creştin de ceea ce singur poate umple inima.
(versetul 9) Apostolul revine deci cu fericire la acest mare subiect, HRISTOS, pentru a arăta că acolo, în El, noi găsim toate binecuvântările, în afara speculaţiilor spiritului omenesc, în afara superstiţiilor la care omul este dispus să se dedea, în afara formelor prin care el caută să-L mulţumească pe Dumnezeu. El tocmai L-a numit pe Hristos, şi sufletul său îl contemplă în măreţia Sa divină şi în deplina Sa capacitate de a ne fi de ajuns. „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii."
Apostolul pune înaintea noastră, în contrast cu speculaţiile oamenilor, pe Hristos, adevărat Dumnezeu şi adevărat om, aşa cum a făcut-o deja în capitolul 1.
Plinătatea Dumnezeirii exprimă ceea ce Dumnezeu este ca Dumnezeu, esenţa Sa, însuşirile Sale şi desăvârşirea Sa, slava Sa. Şi ea „locuieşte", nu a locuit, trupeşte, în mod substanţial şi în mod real în Hristos om. Această unire inexprimabilă a lui Dumnezeu cu omul — un Om desăvârşit, formează cu El o singură Fiinţă, taină înaintea căreia noi nu putem decât să adorăm. Este Cuvântul care S-a făcut trup, aşa cum ne spune loan (loan 1:14). Plinătatea Dumnezeirii S-a complăcut să locuiască în mijlocul oamenilor în Acest OM, Hristos Isus, nu îmbrăcându-L cu daruri excepţionale şi făcând din El prin sfinţenia Sa şi prin perfecţiunea Sa morală un om aparte şi mai presus de ceilalţi, ci printr-o unire personală, astfel că se poate spune despre Hristos: El este Dumnezeu si El este Om, dar Hristos este aceasta. Şi să remarcăm că este zis: „locuieşte", acesta este un lucru permanent care există acum când El este încununat cu slavă, ca şi când era pe pământ.
Fie că-L luăm în iesle, la Betleem, sau în braţele lui Simeon, sau la doisprezece ani în Templu întrebându-i pe cărturari, sau după aceea la Nazaret, supus părinţilor Săi; sau în timpul slujbei Sale sau pe cruce şi în sfârşit în slavă; oriunde, odinioară, astăzi şi în veşnicie, EL este Acela în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.
(versetul 10) Iată ceea ce El este în Persoana Sa, şi în acest verset 10 vedem ceea ce noi suntem în El — „desăvârşiţi", plini sau umpluţi, adică în El noi avem totul înaintea lui Dumnezeu, nimic nu ne lipseşte; poziţia noastră este perfectă. Căutând să răpească ceva din slava Sa, ar scoate ceva din poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar din moment ce toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în El, noi avem în EL tot ceea ce ne trebuie înaintea lui Dumnezeu, acolo în El noi suntem în toată perfecţiunea Persoanei Sale. Ce loc pentru creştin! El este desăvârşit înaintea lui Dumnezeu în Hristos, fiind unit cu această Căpetenie slăvită. Apostolul adaugă că „El este Capul oricărei domnii şi stăpâniri." Omul, în nebunia sa, ar fi dispus să plece genunchii înaintea îngerilor (versetul 18); la aceasta Satan voia să-i târască pe Coloseni, prin mijlocirea învăţătorilor mincinoşi si a raţionamentelor lor. Dar Hristos este Căpetenia acestor stăpâniri şi al acestor puteri cereşti, oricare ar fi rangul lor. El este mai presus de ele nu numai ca Dumnezeu care le-a creat (capitolul 1, versetul 16), ci şi ca Om slăvit, El a fost aşezat mai presus de toate (Efeseni 1:21 ). În El, departe de a trebui să ne închinăm lor, noi suntem mai presus de ele. Noi avem totul deplin în El, fie că îl privim ca dându-ne în El însuşi o poziţie desăvârşită înaintea lui Dumnezeu, fie ca Obiectul divin care singur poate umple inimile noastre. în El avem totul, căci noi suntem în centrul desfătărilor divine.
(versetele 11-15) Apostolul, în aceste versete, arată în amănunt că cel credincios are în adevăr totul în Hristos si nu are să caute nimic în afară de El în învăţăturile omeneşti, tradiţiile şi practicile unei închinări pământeşti.
În primul rând (versetul 11), creştinul este „tăiat împrejur cu o tăiere împrejur care nu a fost făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul firii păcătoase."
Tăierea împrejur făcută de mână, în carne, era semnul stabilit de Dumnezeu al legământului Său cu Israel, poporul Său pământesc. Pentru a face parte din acest popor trebuia să fii tăiat împrejur. În acelaşi timp, această ceremonie avea o semnificaţie spirituală, ea era simbolul dezbrăcării de firea păcătoasă.
Învăţătorii iudaizanţi, fără să recunoască această semnificaţie, dădeau o mare importanţă tăierii împrejur (Faptele Apostolilor 15:1 ; Galateni 6:12,13 ) şi voiau să le-o impună credincioşilor dintre Neamuri. Apostolul răstoarnă aici pretenţia lor, arătând că cei credincioşi au în Hristos realitatea a ceea ce tăierea împrejur nu era decât semnul. Prin credinţă, ei au parte de eficacitatea morţii lui Hristos. Ei au murit împreună cu Hristos şi în această moarte ei au găsit adevărata dezbrăcare de trupul firii păcătoase — nu de trupul muritor — ci de totalitatea păcatului privit aici ca un organism complet — un trup. Având în acelaşi timp puterea de viaţă care este în Hristos, ei se socotesc morţi faţă de păcat. Aceasta numeşte apostolul tăierea împrejur a lui Hristos. Găsim această învăţătură în Romani 6:6 şi 7. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, pentru ca noi să nu mai fim robi ai păcatului; pentru că cel ce a murit este eliberat de păcat." Apoi adaugă: „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul nostru." Acesta este marele privilegiu al creştinului; iată ce găseşte el în moartea lui Hristos, cu care este unit. Nu numai că Hristos a murit pentru a ridica păcatele şi a înlătura condamnarea care era asupra lui, dar el a murit cu Hristos şi astfel este unit cu El în această moarte. Să remarcăm bine că aceasta nu este un lucru de împlinit prin eforturi treptate, ci este un lucru ÎMPLINIT: „aţi fost tăiaţi împrejur", „omul nostru cel vechi a fost răstignit", acesta este un fapt; şi în virtutea acestei legături cu Hristos şi acestei poziţii ÎN Hristos, în care el este de fapt, creştinul este înarmat contra păcatului, faţă de care este mort si este eliberat de robia lui.
Moartea cu Hristos şi viaţa în El sunt punctul de plecare. Socotindu-se morţi faţă de păcat şi având viaţa în Hristos, el poate să-I slujească lui Dumnezeu!
(versetul 12) Aici găsim botezul, ceremonie creştină, care este de asemenea un semn al unui lucru duhovnicesc şi care explică bine ceea ce precede. Botezul este semnul intrării noastre în această moarte cu Hristos: „îngropaţi cu El în botez" — aceasta este declaraţia publică a acestui fapt. A fi îngropat înseamnă dispariţia finală a omului de pe scena prezentă; la fel, a fi îngropat cu Hristos indică din punct de vedere moral sfârşitul omului în Adam, ca şi sfârşitul nostru. Noi am sfârşit cu starea noastră în firea păcătoasă. Dar nu se rămâne aici. Noi trecem, sau mai degrabă am trecut într-o stare nouă. Hristos nu a murit numai şi nu a fost numai îngropat. El a şi înviat, trecând astfel în această viaţă nouă asupra căreia moartea nu mai are stăpânire (Romani 6:9 ). Noi suntem de asemenea înviaţi împreună cu El, noi suntem cu El în această stare nouă, şi botezul este seninul totodată al morţii noastre şi al învierii noastre cu Hristos. Ce fericită reînnoire! A fi morţi faţă de ceea ce noi eram în firea păcătoasă şi care nu aducea pentru noi nimic decât nenorocire, şi a fi înviaţi şi părtaşi la această viaţă nouă de lumină, de iubire şi de fericire unde Hristos se află, pe un tărâm în care păcatul şi judecata nu mai au loc!
Apostolul ne arată după aceea mijlocul prin care aceste lucruri devin în noi o realitate vie, şi nu rămân o chestiune de domeniul minţii. Acest mijloc este credinţa. Ea îşi însuşeşte ceea ce ne este prezentat şi îl face al nostru. Dar ceea ce produce şi credinţa şi această viaţă nouă în Hristos este lucrarea puternică a lui Dumnezeu care a fost arătată în învierea lui Hristos. Aşa citim în Efeseni: „ ...Pentru ca să ştiţi... care este nemărginita mărime a puterii Sale faţă de noi care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui pe care a desfăşurat-o în Hristos, înviindu-L din morţi... Şi pe noi, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună..." (Efeseni 1:14, 20 ; 2:5-6 ). Acest verset conţine în acelaşi timp învăţătura din Epistola către Efeseni şi aceea din Epistola către Romani. Vedem aici moartea morală în care noi eram în păcatele noastre şi povara judecăţii care apăsa asupra noastră din cauza acestor păcate. În Hristos, avem răspunsul la aceste două lucruri. El a luat asupra Lui pedeapsa datorată păcatului, El a murit pentru noi şi noi avem astfel prin El iertarea tuturor greşelilor noastre, nu mai este nici o condamnare pentru noi. Mai mult, El a înviat şi noi, înviaţi cu El, suntem părtaşi la această viaţă în care El a intrat; am ieşit din moartea în care eram şi am înviat împreună cu El...
Să remarcăm că apostolul spune Colosenilor: „Voi eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră păcătoasă netăiată împrejur." Iudeii erau de asemenea prin fire morţi în greşelile lor (Efeseni 2:5 ), dar ei erau tăiaţi împrejur ca garanţie că legământul şi făgăduinţele le aparţineau; ei aveau un Dumnezeu şi o nădejde (Efeseni 2:11-12 ).
Sărmanii păgâni nu aveau nimic din toate acestea. Morţi în greşelile lor, ei erau de asemenea morţi în firea lor păcătoasă netăiată împrejur, ei nu aveau nici un drept înaintea lui Dumnezeu, ei nu puteau fi decât obiecte ale harului Său suveran, si harul se revărsa peste ei. Apostolul le reaminteşte Efesenilor (2:5,8). Ce subiect de recunoştinţă pentru noi! Dar apostolul zice după aceea: „iertându-ne toate greşelile..." Iudeii aveau de asemenea nevoie de iertarea şi de harul care dă viaţă, ca şi păgânii. Deci, recunoscând privilegiile lor speciale, Cuvântul îi pune totdeauna ca păcătoşi pe acelaşi picior de egalitate cu păgânii.
Păcatul ne-a adus pe toţi în moarte şi condamnare; în Hristos mort şi înviat, toţi pot găsi iertarea şi viaţa. Ce fericire de a le avea, şi nu doar de a şti că sunt în El aceste comori preţioase! Ceea ce ne lipseşte prea adesea este de a înfăptui aceste haruri în sufletul nostru printr-o credinţă care pune stăpânire pe ele şi ne face să ne bucurăm de ele. Să remarcăm iarăşi că iertarea este la baza totului în viaţa creştină, ea este începutul. Apostolul spune: „după ce ne-a iertat toate greşelile noastre." După această iertare vine învierea cu Hristos. El a lăsat înapoia Lui, în moartea Sa, judecata pe care a luat-o asupra Lui, şi noi o avem de asemenea înapoia noastră si în învierea Sa, noi avem viaţa. În sfârşit, să luăm seama la aceste cuvinte: „Toate greşelile noastre." Iertarea este completă, nimic nu rămâne în sarcina noastră. Ce siguranţă pentru sufletul credincios! În această viaţă nouă în Hristos, nu mai este nicio condamnare, căci nu mai este nici o greşeală (Romani 8:1 ).
(versetul 14) Un alt har ne este înfăţişat aici ca rezultat al morţii lui Hristos pe cruce: „A şters înscrisul care era împotriva noastră prin poruncile lui şi l-a luat din cale, pironindu-l pe cruce." Un înscris este un act semnat de cineva şi care îl obliga la o plată. A nu-l onora, atrăgea după sine o pedeapsă. Acest înscris contra Iudeilor consta în poruncile legii (sau decrete) a căror călcare aducea moartea. Ori Israeliţii şi-au pus, pentru ca să zicem astfel, semnătura lor pe acest document, când au spus: „Vom face tot ceea ce Domnul a spus" (Exod 19:8 ). Atâta timp cât erau sub lege, ei erau obligaţi să asculte de aceste porunci. Dar învăţătorii iudaizanţi voiau să-i pună pe ceilalţi sub jugul care nu se putea purta (Faptele Apostolilor 15:1,10 ), sub acest înscris pe care omul nu-l poate împlini (respecta) şi care astfel lasă cugetul apăsat sub o povară pe care eforturile omului nu pot să o dea la o parte. Aşa este cazul încă acum pentru multe suflete care sunt sincere, care vor prin fapte să-şi facă o poziţie înaintea lui Dumnezeu şi să se liniştească, dar care se văd totdeauna mult mai jos decât ceea ce poate satisface dreptatea lui Dumnezeu. Ei bine, aceste suflete să citească preţioasa declaraţie a apostolului, destinată a-i preveni pe coloseni contra unei învăţături care căuta să-i pună sub această obligaţie (lege, înscris) a poruncilor Legii, declaraţie pe care noi putem să o luăm de asemenea pentru noi: Hristos a nimicit această obligaţie (acest înscris), pironind-o pe cruce. Obligaţia a fost ştearsă, anulată, nimicită, când Hristos a fost pironit pe cruce, acolo ea şi-a găsit sfârşitul şi creştinul este în întregime eliberat de ea. Viaţă, iertare, libertate, noi avem TOTUL în Hristos.
(versetul 15) Un alt lucru era contra noastră: „căpeteniile şi stăpânirile", duhurile răutăţii care sunt în locurile cereşti, al căror şef este Diavolul sau Satan. Hristos le-a biruit pe cruce.
Lucru minunat! Se părea că puterea întunericului a învins, când Hristos a fost dat, prins de mâini nelegiuite, dezbrăcat, insultat şi în sfârşit pironit pe cruce. Oamenii şi demonii asistau acolo la biruinţa aparentă a Satanei şi la înfrângerea lui Hristos. Dar în realitate în ochii lui Dumnezeu, pentru slava Sa şi aceea a Hristosului Său, pentru mântuirea şi fericirea noastră veşnică, în această ruşine şi în această moarte a Mântuitorului strălucea biruinţa Sa. El biruia îndurând tot ceea ce ura omului, condus de Satan, a putut să născocească împotriva Lui; El biruia prin moarte pe acela care avea puterea morţii (Evrei 2:14 ). Ca un biruitor, El dezbrăca de puterea şi tăria lor aceste căpetenii şi stăpâniri dăunătoare pentru om şi vrăjmaşe ale Ivii Dumnezeu; El le dezarma definitiv, cum arătase mai înainte că putea să o facă (vedeţi Matei 12:29 ); El le făcea de ruşine înaintea oamenilor şi a îngerilor (1. Timotei 3:16 ), prin înfrângerea lor; şi această biruinţă slăvită, El o câştiga pe cruce şi prin cruce; acolo strălucea slava Sa; acolo se săvârşea mântuirea noastră. O, minune a înţelepciunii şi iubirii lui Dumnezeu! (1. Corinteni 1:18, 24 ). Să remarcăm că dacă este vorba de căpeteniile şi de stăpânirile care sunt bune — îngerii — Hristos este Capul lor (versetul 10); şi că referitor la puterile duhovniceşti de răutate, El le-a biruit. Astfel colosenii aveau totul deplin în Hristos, şi apostolul arată slava Sa şi desfăşoară comorile care sunt în El, pentru a-i scăpa pe coloseni de capcanele care îi ameninţau, readucându-i la Acela în care locuieşte plinătatea Dumnezeirii şi pentru a le reda conştiinţa şi puterea unirii lor cu El.
Sfârşitul omului în carne, eliberarea de sub puterea păcatului şi de condamnare, iertarea, viaţa, eliberarea de sub Lege şi poruncile ei şi nimicirea puterii duşmanului, noi avem TOTUL în această PERSOANA adorabilă, Fiul dragostei Tatălui, Creator Atotputernic, Capul Adunării, Mântuitor mort si înviat, trăind veşnic, si cu care noi suntem uniţi într-un chip de nedespărţit. A LUI să fie slava!
(versetele 16 şi 17) De la versetul 9 la versetul 15, apostolul a expus din nou slava Persoanei lui Hristos, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii, apoi rezultatele nemărginit de scumpe ale lucrării Sale pentru creştini. El revine acum la îndemnul pe care îl adresa colosenilor, la versetul 8, semnalând erorile care îi ameninţau si pe care el le nimiceşte prin aplicarea adevărurilor pe care tocmai le-a expus. Este ca şi cum el ar zice: Deoarece obligaţia care consta în porunci a fost pironită pe cruce, nimeni deci să nu vă judece pentru că nu păziţi aceste porunci. Şi el intră în detaliul celor la care se refereau. Este vorba aici de prescripţii (recomandări) iudaice, cum arată clar versetul 17; învăţătorii mincinoşi nu se mărgineau la a voi să impună pe acelea pe care legea lui Moise le indica (ca deosebirea dintre carnea curată şi carnea necurată: Levitic 11 ); ei adăugau la acestea, pe acelea pe care le-au pus tradiţiile, ca ceea ce priveşte „băuturile." Ştim că într-adevăr, în afara cazului jurământului de nazireat nu ar fi existat ceva poruncit cu privire la băuturi în legea lui Moise. Apostolul citează după aceea diferitele sărbători stabilite de asemenea prin legea mozaică, şi pe care învăţătorii mincinoşi voiau să le impună creştinilor; dar toate aceste lucruri nu erau decât umbra acelora care trebuiau să vină, dar trupul este în Hristos. Şi deoarece ei îl aveau pe Hristos, ce nevoie aveau ei de aceste umbre? Să remarcăm că acesta nu este singurul pasaj în care se află combătută această pretenţie a învăţătorilor iudaizanţi. Galatenii au căzut în cursa aceasta: „voi păziţi", zice apostolul, „zile, luni, vremi şi ani" (Galateni 4:10 ) şi el numeşte aceasta „învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase." Aceasta este o tendintă firească a inimii omeneşti, de care Biserica creştină nu a scăpat. Ea a vrut să aibă sărbătorile ei, fără ca nimic din Cuvântul lui Dumnezeu să o fi autorizat. Din contră, pasajele pe care le avem sub ochi ne arată clar că aceasta înseamnă a se întoarce la învăţăturile începătoare ale lumii. Trăiesc în lume, se amestecă cu ea, urmează cursul ei, dar vin aceste sărbători când devin creştini pentru o zi, pentru a se întoarce după aceea la viaţa obişnuită, crezând că au împlinit datoriile lor faţă de Dumnezeu.
Adevăratul creştin are pe Hristos în tot timpul, aceasta îi este de ajuns. El trăieşte cu Hristos, fără să fie nevoie de sărbători speciale pentru a-i reaminti că viaţa sa este aceea a lui Hristos, ascunsă cu El în Dumnezeu. El a lăsat umbrele, el are realitatea. Să remarcăm că sabatul chiar, ca obligaţie legală, este pus deoparte. Aceasta era ziua de odihnă pentru primul om; dar este şi aceea pe care Hristos omorât de om a petrecut-o în mormânt. El este al doilea Om, El a înviat în prima zi a săptămânii şi este privilegiul nostru, nu o obligaţie legală, de a ne reaminti suferinţele Sale şi moartea Sa în această primă zi, pe tărâmul învierii. Hristos pune deoparte tot ceea ce este din primul om.
(versetul 18) Revenim aici la învăţăturile greşite şi periculoase pe care învăţătorii mincinoşi le amestecau cu prescripţiile iudaice şi care nu tindeau la nimic mai puţin decât să despartă de Hristos, Căpetenia, Capul Trupului. Poruncile iudaice readuceau la umbre pe aceia care posedau Trupul, învăţăturile gnostice nimiceau atotsuficienţa lui Hristos ca Mijlocitor şi aşezau între El şi suflete nişte creaturi. Toate acestea se bazau nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe închipuiri ale duhului orgolios al omului. „Nimeni să nu vă răpească premiul", să nu vă ia premiul spre care voi tindeţi — aluzie la un alergător care, în jocurile celor vechi, ar fi luat pe nedrept premiul cuiva care a luptat sau a alergat pentru aceasta.
Lupta creştină se dă pe o linie cu totul alta decât aceea a poruncilor iudaice şi a nebuniilor gnosticilor. învăţătorii mincinoşi voiau să-i ducă pe creştinii din Colose în afara adevăratei lor alergări („spre ţintă": Filipeni 3:14 ), să-i facă să tindă spre ceea ce îi abătea de la Hristos şi să-i lipsească astfel de premiu.
Pavel scoate un strigăt de alarmă pentru a-i readuce la Cel ce este Capul. Să remarcăm că, în timp ce pentru porunci, apostolul spune doar „nimeni să nu vă judece", ca şi în epistola către Romani, capitolul 14, unde el îndeamnă la îngăduinţă faţă de aceia care, slabi în credinţă, ar crede că trebuie să facă încă deosebiri în mâncare şi în zile, când este vorba de erezii, învăţături nenorocite, el zice: „Nimeni să nu vă răpească premiul". Într-adevăr, era acolo în joc voinţa proprie şi mândria deşartă a omului care se amestecă în lucrurile pe care Dumnezeu le-a rezervat cunoaşterii Sale, adică în lucrurile pe care numai Dumnezeu le cunoaşte şi, mai mult, o pretinsă smerire şi o falsă spiritualitate care îi făceau să dea unor creaturi oricât de înalte ar fi fost ele, un respect care nu le aparţinea. Îi arătase Dumnezeu pe îngeri altfel decât ca pe nişte slujitori gata să asculte de poruncile Sale? (vedeţi Psalmul 103:20 şi Evrei 1:14 ). Îi înfăţişase El oare vreodată ca pe nişte obiecte de adorare? Deloc. Legea însăşi spunea: „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti" (Luca 4:8 ). Însemna deci a merge împotriva învăţăturii clare a lui Dumnezeu şi a arăta astfel propria sa voinţă opusă aceleia a lui Dumnezeu. Şi aceasta, într-o pretinsă smerire, căci însemna că pari să te umileşti înaintea unor fiinţe superioare şi care puteau să slujească de mijlocitori între om şi Fiinţa supremă. Ştim, vai! cât de des aceste învăţături nenorocite au pătruns şi au rămas într-o mare parte din creştinătate. Nu este de remarcat că în aceasta, ca şi pentru alte învăţături greşite, ceea ce se petrecea în vremea apostolului a prilejuit aceste îndemnuri destinate să ne ferească şi de asemenea să aducă înapoi sufletele atrase în aceste erori?
Mai mult, era orgoliu şi gânduri cu totul fireşti să ai pretenţia de a intra într-un fel oarecare, prin raţionamente sau viziuni, într-un domeniu pe care Dumnezeu nu li-l deschisese prin descoperirea Sa.
(versetul 19) Mai mult încă, era urmarea falsei lor umilinţe care ascundea mândria lor şi gândurile firii păcătoase, prin aceste învăţături ei tăgăduiau de fapt unirea lor cu Capul, Hristos — „neţinându-se strâns de Capul" (sau Căpetenia). Nu însemna că ei Îl lepădau pe Hritsos, ci, mărturisind creştinismul, ei învăţau ceea ce Îl micşora pe Domnul, adăugând poruncile ca ceva necesar, şi ceea ce despărţea de El — este caracteristica oricărei erori — abătând gândul creştinilor spre alte obiecte decât Hristos. Dacă te ţii strâns de Capul, dacă ai conştienta unirii tale cu El, dacă te bucuri de părtăşia Sa, nu pui nimic între El şi tine. Dacă eşti una cu El, eşti mult mai presus de creaturile cele mai înălţate. Ce har minunat! Ce privilegii preţioase decurg pentru noi de aici! Să nu lăsăm nimic să se aşeze între slava Căpeteniei şi sufletele noastre; să nu permitem nimic care să-L acopere inimilor noastre (adică: să nu permitem ca ceva să se aşeze în asa fel între El si noi, încât inimile noastre să nu-L poată vedea); să ne ţinem strâns de Capul. Noi suntem uniţi cu El, acolo unde El este; acesta este un fapt. Dumnezeu să ne ajute să păstrăm conştiinţa acestei uniri si să ne bucurăm de ea!
Şi iată ce rezultă din această unire a mădularelor cu Capul: TRUPUL. Spre deosebire de pretenţiile învăţătorilor mincinoşi care voiau să-i îndrumeze pe creştini printr-o dezvoltare scoasă din raţionamentele lor şi din închipuirea lor, avem aici o creştere din Dumnezeu, o creştere divină în izvorul său si în natura sa, si nu o creştere omenească.
Această creştere provine din aceea că mădularele Trupului unite cu Capul, Hristos, primesc din El comorile de viată si de har care sunt în El.
Ceea ce hrăneşte astfel Trupul, ţine mădularele pe tot pământul bine unite unele cu celelalte, şi astfel Trupul îşi primeşte puterea sa şi creşterea sa. Diferitele părţi ale Trupului nu se izolează; ele dăinuie împreună şi trăiesc din aceeaşi viaţă; „bine unite împreună", zice apostolul; toate aceste părţi sunt hrănite împreună prin legăturile pe care ele le au între ele. Această realitate a Trupului lui Hristos, unul cu toate că format din diferite mădulare, care sunt adevăraţii creştini care au viata lui Hristos, uniţi cu El în cer, această realitate binecuvântată trebuie să fie cu grijă menţinută.
Acesta este un lucru care dăinuie, în ciuda întregii ruine. Capul, de care noi trebuie să ne ţinem, are mădularele Sale în lumea aceasta, Trupul Său care creşte cu o creştere a lui Dumnezeu, înfăptuirea şi cunoaşterea acestui fapt sunt un alt lucru. Colosenii, şi noi de asemenea, trebuie să fim aduşi aici.
(versetele 20-23) Apostolul judecă acum sistemul învăţătorilor mincinoşi din punctul de vedere al poziţiei noastre ca creştini. Care este această poziţie? „Voi aţi murit împreună cu Hristos", este scris. Nu este aceasta întreaga noastră poziţie, căci noi am înviat de asemenea cu El şi suntem uniţi cu El în cer; dar faptul morţii noastre cu Hristos îl întrebuinţează apostolul pentru a arăta zădărnicia sistemului poruncilor. Ele sunt pentru pământ, pentru cineva care trăieşte în această lume, şi care prin ele vrea să intre în legătură cu Dumnezeu în această viaţă. Dar credinciosul a murit cu Hristos, aşa cum arată capitolul 6 din epistola către Romani. El nu mai este deci în poziţia căreia i se potrivesc poruncile. El a murit faţă de lucrurile începătoare; are a face un mort cu toate acestea? Nemaifiind în viată în lume, adică nemaitrăind din viata care călăuzeşte gândurile şi principiile lumii în lucrurile religioase (şi chiar în tot), pentru ce creştinul armai acţiona ca şi cum ar trăi încă din această viaţă, stabilind legi?
Aceste porunci, Pavel le rezumă în aceste câteva cuvinte: „Nu lua, nu gusta, nu atinge." Ele erau puse potrivit cu învăţături şi porunci de ale oamenilor. Era un jug pe care voiau să li-l impună creştinilor, sub pretextul că abţinerea lor de la lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat (1. Timotei 4:3 ) îi va duce la sfinţenie; prescripţii meticuloase care, din contră, abătând gândurile de la lucrurile din cer şi ducându-le asupra lucrurilor care pier, distrug adevărata sfinţenie. Ce rămâne pentru sufletul care s-a supus acestor porunci? Nimic, ele sunt destinate „să piară odată cu întrebuinţarea lor." Au existat porunci pentru un popor pământesc, dar ele au avut vremea lor, ele şi-au găsit sfârşit la cruce; pentru ce să le aduci înapoi pentru a le impune creştinilor şi chiar să le faci şi mai grele, prin interdicţii minuţioase? Acestea sunt lucrurile care vin de la om, care vrea să se laude astfel în firea lui păcătoasă.
Într-adevăr, apostolul spune: „au în adevăr o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie falsă şi o asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva mulţumirii firii păcătoase." Apostolul consimte că este, în aceste înfrânări şi mortificări pe care le prescriau învăţătorii mincinoşi, o înfăţişare de înţelepciune.
Acest cult sau închinare voită fată de fiinţele înălţate mai presus de oameni, vreau să spun îngerii, această umilinţă pretinsă care se arăta prefăcându-se că nu ţine socoteală de trup, nedându-i o anumită cinste si necrutându-l, dedându-se la lipsuri de bunăvoie de tot felul, treceau drept ceva frumos în ochii oamenilor. Aceste învăţături greşite au pătruns mai târziu în Biserică, şi i-am văzut pe aceşti asceţi, aceşti singuratici îmbrăcaţi grosolan, lăsându-se extenuaţi de foame si dobândindu-si astfel un renume de sfinţenie. Dar aceasta era doar o înfăţişare de sfinţenie; cu toate că ar fi putut să fie la unii sinceritate, era ceea ce ei îşi impuneau prin voinţa lor, deci firea păcătoasă profita — acestea fiind pentru satisfacţia cărnii şi nu pentru slava lui Hristos. Fericită libertate, aceea în care creştinul a fost pus prin moartea sa împreună cu Hristos! Ea îl eliberează de jugul poruncilor, nu totuşi pentru ca el să se folosească de această libertate ca de un prilej pentru firea păcătoasă, căci cei care sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă împreună cu patimile şi poftele ei. Morţi cu Hristos, ei trăiesc pentru Dumnezeu. Morţi cu Hristos, ei au înviat cu El.
sursa: https://comori.org/