Categorie: Cartile Bibliei
Capitolele 9:8 la 12
În capitolul 9, versetul 8, Duhul, după ce ne-a prezentat principalele fapte cu privire la Mesia, Emanuel, reia istoria generală a lui Israel, fără ca Mesia să fie introdus în mod special decât la sfârşit. Această profeţie se încheie odată cu capitolul 12. Deşi este menţionat orgoliul lui Efraim, totuşi Iacob sau Israel este privit ca un tot. Diferitele faze ale pedepsei sau ale necazului sunt marcate în versetele 8, 12, 13-17, 18-21, în Isaia 10:1, 4 . În fine, asirianul reapare ca fiind propriu-zis nuiaua lui Yahve. În acelaşi timp, Dumenzeu vesteşte că, după cel îşi va fi împlinit toate gândurile cu privire la Sion (împlinire care nu este revelată aici), El va frânge nuiaua de care s-a folosit, şi atunci El va fi căutat de rămăşiţa care se va bizui pe El. Acesta este actul final al marii drame a căilor lui Dumnezeu. Dar, când, la sfârşit, asirianul îşi va ridica mâna, Yahve va interveni şi îl va lovi. Indignarea şi mânia lui împotriva lui Israel, care până în acel moment nu fuseseră oprite vor fi terminate prin distrugerea acestei nuiele care a îndrăznit să se ridice împotriva Celui care s-a folosit de ea. Versetul 25 apare în contrast cu versetele 12, 17 şi 21 din capitolul 9 şi cu versetul 4 din capitolul 10. Sanherib este o imagine simbolică, dar adevărul profetic are ca obiect nimicirea asirianului în zilele din urmă, când va înceta indignarea împotriva lui Israel.
Prin urmare, capitolele 11 şi 12 îl anunţă pe Mesia şi domnia Lui, sursa de binecuvântare milenară pentru poporul lui Dumnezeu. Primele versete din capitolul 11 prezintă caracterul Lui, apoi urmează efectele domniei Lui.
Capitolele 13 şi 14
Cu capitolul 12 se încheie o parte a profeţiei. Subiectul care începe în capitolul 13 continuă până la sfârşitul capitolului 27, care ne prezintă din nou împărăţia milenară, dar într-o sferă mult extinsă, pentru că este vorba despre lume, care este prezentată în aceste capitole, în timp ce capitolele de la 5 la 12 se referă în mod special la Israel.
Capitolele de care ne ocupăm acum leagă evenimentele contemporane profetului cu cele de la sfârşitul timpului şi ele nu pot fi înţelese decât dacă fiind pătrunşi de acest gând. Motivul este simplu: naţiunile sunt privite în relaţie cu Israel, iar perioada de la captivitatea în Babilon până la zilele din urmă este privită ca inexistentă din punctul de vedere al lui Israel. Am văzut deja cum Mesia este prezentat ca “piatra de poticnire”. În profeţii, perioada de şaptezeci de săptămâni este menţionată în Daniel, în raport cu El. Dar acest pasaj al profetului arată şi mai clar că timpul naţiunilor este socotit ca şi inexistent. Sunt şaptezeci de săptămâni stabilite pentru Israel, ca el să fie restaurat deplin. Imensa perioadă de timp, de peste 1900 de ani* este socotită ca şi inexistentă**. În ochii profetului, Babilonul (sau, mai exact, căpetenia lui, pe lângă corupţia idolatriei) reprezintă tronul împărătesc al lumii, în contrast cu tronul lui Dumnezeu de la Ierusalim***. Babilonul va fi nimicit, iar Dumnezeu va binecuvânta din nou pe Israel. Aceasta va fi judecata veacului de acum, adică a lumii.
* N. tr. - autorul scria în secolul al XIX-lea
** Lunga perioadă de peste 1900 de ani este cuprinsă între cele şaptezeci de săptămâni, sau (dacă doriţi) cei 490 de ani, mai exact între sfârşitul celui de-al 483-lea an şi sfârşitul celui de-al 490-lea an. Numai creştinii ştiu prima jumătate a celei de-a şaizecişidoua săptămâni a fost în timpul slujbei lui Hristos. De aceea în Daniel 7 şi în apocalipsa nu avem decât jumătate de săptămână.
*** În afară de captivitatea poporului lui Dumnezeu, Babilonul ocupă un loc foarte important în căile lui Dumnezeu. Până la domnia lui Nebucadneţar, Dumnezeu, în guvernarea Lui, chiar avându-l pe Israel drept centru, faţă de care fuseseră stabilite limite pentru popoare, lua cunoştinţă de naţiuni ca fiind risipite în urma Babelului. El le lăsa să-şi urmeze căile lor, dar, în providenţa Lui, fiecare dintre ele avea o existenţă individuală. Odată ce tronul a fost luat de la Ierusalim, Dumnezeu a trecut la guvernarea lumii având în vedere poporul pe care îl alesese. Lumea a fost încredinţată unui singur tron, care a fost scos în evidenţă înaintea lui Dumnezeu prin faptul că era singurul care guverna lumea. Au urmat apoi, succesiv, alte trei puteri, cea de-a treia existând la venirea lui Hristos în această lume, dar momentul judecăţii nu a venit încă. Aceste patru imperii constituie “timpul naţiunilor”. Dumnezeu va relua guvernarea şi va judeca naţiunile avându-l în continuare în vedere pe Israel, iar Babilonul, sau imperiul universal, va fi înlăturat fiind în acea starea a lui apostată şi rebelă. Dar, cât timp există, imperiul are acea poziţie unică şi absolută înaintea lui Dumnezeu. Ierusalimul pedepsit pentru idolatria lui prin captivitatea în Babilon (fiind obligat să se supună idolilor), iar tronul transferat către naţiuni, sunt lucruri, într-un fel, recunoscute de rămăşiţa care este supusă naţiunilor, pe care Dumnezeu o are în vedere în cărţile profetice, deşi nu ca popor al Lui, şi aceasta până la cea de-a doua mare crimă: respingerea lui Hristos. Totuşi ei au fost parţial cruţaţi pentru ca să le fie prezentat Hristos, Domnul: de atunci ei au fost daţi laoparte până ce harul suveran le va fi dat în timpul ultimei săptămâni, în cea de-a doua jumătate a săptămânii. Timpul începe din nou să fie socotit odată cu începutul acestei ultime perioade.
Profeţia ne arată aceasta în căderea apropiată a Babilonului. Dar această judecată nu va fi completă decât atunci când timpul naţiunilor se va fi sfârşit şi Israel va fi eliberat. Caracterul căpeteniei Babilonului ne este zugrăvit în termeni remarcabili în capitolul 14, în versetele 12 şi 13. Duhul Babilonului, care a împins la construcţia turnului, se descoperă din nou în Nebucadneţar însuşi, şi în mod special în ultimul lui reprezentant, în care profeţia va fi împlinită deplin. Apoi asirianul este distrus în ţara Canaanului*, şi, deşi sceptrul familiei lui David a fost frânt, Filistia va fi judecată şi supusă. Yahve va întemeia Sionul şi sărmanii poporului vor veni acolo. Această nimicire a Babilonului şi a asirianului după Babilon, introdusă în capitolele 13 şi 14 constituie o scenă deosebită, care este completă în sine, dar necesară pentru înţelegerea profeţiei în ansamblu.
* Dovadă că profeţia spune despre zilele din urmă, pentru că altfel asirianul a căzut înainte de căderea Babilonului, fiind învins de Babilon. Este de remarcat că această profeţie nu spune nici despre fiară, nici despre antihrist. Sub jugul asirianului Iuda nu era Lo-ami, nici în această profeţie. În Babilon Iuda era în captivitate şi asupra lui era scris Lo-ami. Astfel, aici asirianul fiind principalul vrăjmaş şi nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim fiara.
Dar mai rămân naţiuni care sunt pe teritoriul lui Israel sau care sunt în relaţie cu el, de care trebuie să se ocupe Dumnezeu pentru ca poporul Lui să se bucure deplin de binecuvântare şi de efectul promisiunilor. Babilonul, care formează un sistem vast ce înlocuieşte tronul lui Dumnezeu şi este privit în ansamblu. Naţiunile despre a căror judecată ni se spune aici, deşi se fac aluzii la evenimente din timpul apropiat profetului, sunt considerate ca fiind în zilele din urmă, când Dumnezeu îşi va relua guvernarea în judecată pentru restaurarea poporului său. Astfel, Nebucadneţar a cucerit tirul, a supus Egiptul şi pe asirian, a cucerit şi Damascul şi l-a luat în captivitate pe Efraim, evenimente care erau relativ apropiate de zilele în care a trăit profetul. Totuşi ansamblul acestor fapte este aici prezentat în raport cu zilele din urmă. Chiar în capitolul anterior, nimicirea asirianului este plasată după căderea împăratului Babilonului, deşi ştim că asirianul a fost înfrânt de Babilon şi istoria lui Sanherib a avut loc mult timp înaintea acestei epoci. Dar profeţia are întotdeauna în vedere împlinirea planurilor lui Dumnezeu. În mod general, aici nu ni se dau detalii asupra instrumentelor folosite de Dumnezeu, pe care le găsim în alte părţi.
Capitolele 15 - 18
Moab este judecat: el este avertizat că tronul lui David va fi restabilit şi că asupritorul va fi nimicit de pe pământul lui Israel.
Profetul vesteşte apoi invazia armatelor din nord, adunarea naţiunilor. Damascul este invadat. Israel va fi ca nişte măsline rămase în ramurile cele mai de sus. Totuşi el va privi către Cel care l-a creat, iar naţiunile strânse vor pieri dinaintea manifestării puterii lui Dumnezeu. O scurtă profeţie schiţează această invazie împotriva lui Israel, arătându-ne limpede starea lui în zilele din urmă.
Israel va fi restaurat prin intermediul unei naţiuni puternice dinafara limitelor (râurile lui Cuş, Eufratul şi Nilul) vechilor lui relaţii naţionale, dar Yahve, deşi rămâne ascuns, dirijează totul. Apoi, când poporul va începe să înflorească pe pământul lui, asemenea unei viţe, el va fi adus ca o jertfă Domnului şi Îi vor aduce şi ei jertfe.
Capitolele 19 - 23
Egiptul va fi lovit în acele zile, dar Yahve îl va vindeca. Egiptul, Asiria şi Israel vor fi împreună binecuvântaţi de Yahve. Capitolul 20 ne spune că asirianul va lua Egiptul în captivitate (comparaţi cu Daniei 11 la sfârşit). Vom remarca faptul că, în general, de la capitolul 13 până la capitolul 17 este vorba despre eliberare. Sceptrul celor răi este sfărâmat - cap. 14, v. 5. Asirianul este nimicit, filistenii sunt supuşi, Sionul este întemeiat de Yahve, iar Damascul micşorat. Acest ultim eveniment va introduce relele din zilele din urmă. Numai astfel, după cum am remarcat, naţiunile se vor strânge împreună spre distrugerea lor (Mica 4:11-13 ). Capitolul 18, reluând subiectul din capitolul 17, îl arată pe Israel aşa cum trebuie să fie în ţara lui în zilele din urmă, asuprit de naţiuni, dar în fond adus definitiv la Dumnezeu.
Capitolele care urmează după 18 nu mai spun despre eliberare, cum fac cele anterioare, ci despre invazia naţiunilor, de râul care se revarsă. Egiptul este invadat, ca şi Etiopia, în care se încrezuse Israel. Babilonul este terminat; Duma şi Chedarul sunt aproape nimicite; Ierusalimul este cotropit; Tirul cade. Este o răsturnare universală care are loc în principal în ţinutul Canaanului, dar care cuprinde întreaga lume (cap. 24). Chiar şi puterile cerurilor sunt răsturnate aşa cum sunt răsturnaţi împăraţii pământului de pe pământ, iar distrugerea lor lasă loc pentru stabilirea Sionului, a muntelui lui Yahve, drept centru al puterii şi binecuvântării. Puterea Şarpelui, a balaurului care este în mare, este nimicită.
După acest rezumat se cuvine să atragem atenţia cititorului asupra câtorva detalii. De remarcat că şi Babilonul şi Ierusalimul cad, iar Ierusalimul cade ultimul. Este foarte evident că o asemenea succesiune a evenimentelor va fi în viitor. Ceea ce se spune despre Babilon şi despre Ierusalim s-a putut împlini cu ocazia cuceririi Babilonului de către Cirus, şi parţial şi cu privire la Ierusalim atunci când cetatea a fost ameninţată de Sanherib, dar nu a fost nici aceeaşi succesiune de evenimente, nici nu a fost aceeaşi legătură între acele evenimente ca în profeţie. Ori, Babilonul este numit într-un asemenea mod încât rămâne ceva foarte vag în ceea ce priveşte starea lui. “Pustiul mării” este o descriere unică pentru o cetate. Apoi profetul are înaintea ochilor o invazie grozavă şi Babilonul cade. Invazia vine ca un vârtej din sud, iar puterea Babilonului se sfârşeşte fără să ni se spună cum anume.
Ierusalimul, valea viziunii, este cotropit. Mezii şi perşii, desemnaţi ca autori ai invaziei, sunt văzuţi ca aceia care umilesc Ierusalimul. Nu este luptă înafară, ci cetatea este luată, iar locuitorii ei sunt legaţi şi ucişi în ea. În acest capitol, înafară de revelaţiile profetice, este o învăţătură morală de cea mai mare importanţă. În primul rând, toată înţelepciunea omului este inutilă, neputând opri răul dacă Dumnezeu nu lucrează în acel sens. Atunci când este vorba despre cetatea lui Dumnezeu, această înţelepciune omenească, pusă în lucrare uitând de Cel care a întemeiat cetatea sfinţeniei sale, este un păcat de neiertat (Isaia 22:11 ). Ceea ce ni se istoriseşte aici a fost făcut de Ezechia, care a reuşit în toate lucrările lui. Binecuvântarea exterioară a însoţit lucrările lui, dar, în acelaşi timp, dispoziţia poporului chiar faţă de acele lucrări era de aşa natură încât Dumnezeu nu-i putea ierta. Iată ce se întâmplă deseori: credinţă manifestată exterior în lucrarea lui Dumnezeu, care este şi binecuvântată de el, dar, în lăuntru este corupţie şi inima se depărtează de El în preocupările ei, iar Dumnezeu va judeca în mod sigur această stare; după acestea venind uitarea lui Dumnezeu şi a oricărei relaţii cu El. Aceasta se întâmplă atunci când poporul lui Dumnezeu se bizuie pe mijloace omeneşti. De asemenea, aici vedem cum cine avea o poziţie asigurată potrivit rânduielilor omului, în guvernarea casei lui David, este înlăturat în mod ruşinos şi cum alesul lui Dumnezeu este pus în locul lui, fiindu-i dată toată gloria, ca o prefigurare a înlăturării, în zilele din urmă, a falsului Hristos şi întronarea Celui adevărat. Această profeţie ne face să ne gândim la un atac al naţiunilor împotriva Ierusalimului în timpul în care Babilonul istoric nu este decât un pustiu. Ceea ce va fi Babilonul în acel timp va cădea. Totuşi şi Ierusalimul, obiectul profeţiilor, va fi luat şi guvernarea lui va fi schimbată, după care uzurpatorul va ceda locul alesului lui Dumnezeu.
Profeţia asupra Tirului - în capitolul 23 - ne arată orgoliul gloriei omului şi cum cei mai nobili de pe pământ sunt făcuţi de ruşine şi dispreţ. Aceasta este cu ocazia cuceririi Tirului de către Nebucadneţar, dar profeţia are o semnificaţie mult mai largă, ea mergând până la zilele în care mărfurile Tirului vor fi sfinţite pentru Yahve.
sursa: https://comori.org/