Categorie: Cartile Bibliei
Epistolele lui Petru sunt adresate celor aleşi dintre evreii din zilele lui, bineînţeles celor care cred în Domnul Isus, care erau împrăştiaţi într-o zone destul de întinse din Asia Mică. Apostolul are o grijă deosebită să-i înveţe cu privire la semnificaţia mai multor imagini simbolice din ritualurile levitice, care le erau atât de familiare. Dar, în timp ce prezintă poziţia creştină în contrast cu poziţia lor anterioară ca evrei pentru a-i întări cu privire la poziţia şi chemarea lor în şi respectiv prin Hristos, el se îngrijeşte să menţină orice aspect comun al poziţiei creştine şi al celei a sfinţilor Vechiului Testament. Abia dacă este nevoie să-i mai spunem vreunui credincios inteligent că orice privilegii noi are, şi, în consecinţă, orice îndatoriri care decurg din ele, sunt anumite principii morale imuabile, pe care Dumnezeu le susţine în orice timp. Asupra acestora s-a insistat în Vechiul Testament, în special în Psalmi şi profeţi. Iar apostolul ne pune în gardă cu privire la concluzia greşită că, dacă anumite lucruri sunt într-un contrast puternic cu Vechiul Testament, atunci nu există nimic comun.
Trebuie să reţinem bine că, în guvernarea Lui morală, Dumnezeu va împlini tot ceea ce a plănuit pentru toţi cei care sunt ai Săi. Această guvernare poate diferi în ceea ce priveşte caracterul şi profunzimea, că se poate să existe un moment potrivit pentru o apropiere mai mare de suflete (aşa cum, fără-ndoială, este după răscumpărare). În acelaşi timp, principiile generale ale lui Dumnezeu nu sunt nicidecum slăbite prin creştinism, ci mai curând sunt întărite şi clarificate foarte mult. Să luăm, de pildă îndatorirea de a asculta, valoarea unei umblări pline de har şi paşnice pe pământ şi gradul de încredere în Dumnezeu. Întotdeauna a fost normal ca iubirea să se îndrepte spre ceilalţi, fie sub forma de bunătate în general faţă de toată omenirea, fie sub forma unei afecţiuni deosebite pentru familia lui Dumnezeu. Aceste lucruri au fost întotdeauna adevărate în principiu şi nu pot fi schimbate cât timp trăieşte omul pe pământ.
Este la fel de clar, de la începutul celei dintâi epistole, că Petru prezintă poziţia creştină în contrast cu cea anterioară, iudaică. Aceasta nu pentru că evreii nu ar fi o naţiune aleasă, dar tocmai prin aceasta ei sunt în contrast cu creştinii. Indiferent de ce spun imnurile, predicile şi teologia, scriptura nu cunoaşte noţiunea de biserică aleasă. Spre sfârşitul ultimului capitol există ceva care parcă ar spune aşa, dar aceasta este numai din cauza amestecului omului. În 1. Petru 5 citim „Biserica din Babilon aleasă împreună cu tine“[1], dar cuvântul „biserica“ a fost introdus de traducători: ei nu au nici o autoritate. Fraza se referea la o persoană şi nu la o biserică. Probabil că era o soră binecunoscută, la care era suficient să se facă numai aluzie: „vă salută cea împreună-aleasă, care este în Babilon“. Aspectul specific creştinismului este că alegerea este personală, strict individuală. Aceasta este ceea ce îi stârneşte cel mai mult pe cei care luptă împotriva adevărului cu privire la alegere: ar admite ca un fel de organizaţie să fie aleasă, cumva într-un sens general, şi apoi că persoanele care compun acea organizaţie trebuie să fie aduse în cadrul ei, punând anumite condiţii care ţin de comportamentul lor. Dar, în cuvântul lui Dumnezeu nu găsim o asemenea idee. Dumnezeu a ales persoane în mod individual. După cum se spune în Efeseni: El ne-a ales pe noi, nu biserica, ci pe noi în mod individual. Astfel, „biserica“ nu apare decât la sfârşitul primului capitol. Avem persoane care au fost alese de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii.
Aici apostolul nu vorbeşte despre o alegere în mod abstract, şi nici nu este nicăieri obiceiul scripturii să vorbească abstract despre alegere. Sfinţii sunt „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl“ şi nu este vorba despre un Guvernator care are o naţiune în care doreşte să-şi arate înţelepciunea, puterea şi căile drepte, cum se obişnuiseră ei în iudaism – aceasta era de domeniul trecutului. Evreii făcuseră ca guvernarea lui Dumnezeu să ajungă să fie dispreţuită din cauza răzvrătirii împotriva numelui său, astfel încât Yahve Însuşi a găsit că, din motive morale, era necesar ca naţiunea Lui să fie dată în mâinile vrăjmaşilor ei. Ca urmare, acea naţiune care avea rolul de a prezenta guvernarea Lui era ceva de domeniul trecutului. Este adevărat că o rămăşiţă fusese adusă din Babilon pentru a fi testată printr-o nouă încercare ce a constat în venirea lui Mesia, dar vai! a fost un test al responsabilităţii lor, nu al credinţei, şi, fie că a fost vorba de responsabilitatea de a împlini legea, fie de aceea de a-L crede pe Mesia, rezultatul a fost acelaşi în ceea ce-l priveşte pe om. Făptura este coruptă sub toate aspectele, şi cu cât se manifestă mai repede, cu atât mai spirituală este încercarea.
Astfel, după cum ştim, respingerea lui Mesia a avut consecinţe mult mai dezastruoase pentru evrei decât călcarea legii divine, ceea ce făceau demult. Aceasta I-a oferit lui Dumnezeu ocazia de a face un alt fel de alegere. Fără-ndoială, există dintotdeauna o alegere secretă a sfinţilor, după cădere şi mult înainte de chemarea lui Avraam şi a seminţei lui, dar acum alegerea sfinţilor trebuia să se arate şi să fie o mărturie înaintea oamenilor, deşi, desigur, aceasta nu se va manifesta deplin până la venirea gloriei desăvârşite. Ca urmare, Dumnezeu alege acum nu numai dintre oameni, ci şi dintre evrei. Şi asupra acestui aspect insistă Petru faţă de ei, ceea ce reprezenta un gând nou, care-l speria pe un evreu. Ei trebuiau să mediteze pentru a realiza cât este de adevărat că sunt „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl“. El alcătuieşte o familie şi nu mai guvernează o naţiune aleasă. Cei dintre evrei cărora li se adresa erau dintre cei aleşi, „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl“.
Şi nu numai atât: nu se mai punea problema unor rânduieli vizibile care să-i despartă de restul lumii pe aceia care se supuneau lor, ci este o punere deoparte lăuntrică şi nu una exterioară. Iar aceasta este prin „sfinţirea Duhului“. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine prin Duhul Sfânt. Aici nu ni se spune despre darul Duhului, iar sfinţirea Duhului este cu totul altceva decât acel dar. Sfinţirea Lui este lucrarea efectivă a harului divin, care întâi desparte de lume acea persoană, fie că este un evreu sau cineva dintre naţiuni, punând-o deoparte pentru Dumnezeu. Când cineva se întoarce la Dumnezeu, când are credinţă în Isus, când se pocăieşte faţă de Dumnezeu, chiar dacă este o credinţă incipientă şi neexersată şi chiar dacă acea pocăinţă poate părea, comparativ, superficială (dar presupun că este credinţă adevărată şi pocăinţă prin lucrarea Duhului Sfânt), atunci există acele semne ale sfinţirii Duhului.
Există persoane care mereu gândesc şi vorbesc despre sfinţire ca fiind sfinţire practică şi nimic altceva. Sigur că în Scriptură există o sfinţire care se referă la practică, dar nu despre aceasta este vorba aici, ci despre ceva mai profund, şi aceasta deoarece sfinţenia practică este relativă sau are o anumită măsură, pe când „sfinţirea Duhului“, despre care se spune aici, este absolută. Nu se pune problema în ce măsură aceasta are putere în inima credinciosului, din vreme ce ea îi îmbrăţişează în mod egal pe toţi credincioşii. Sigur că ei erau aleşi de Dumnezeu din eternitate, dar ei sunt sfinţiţi din prima clipă când Duhul Sfânt le deschide ochii pentru a vedea lumina adevărului în Hristos. Duhul Sfânt produce o trezire a conştiinţei prin cuvânt (pentru că acum nu vorbesc despre nimic natural, de dorinţe sau emoţii ale inimii). Oriunde există o lucrare autentică a Duhului lui Dumnezeu – nu numai o mărturie a conştiinţei, ci o trezire efectivă a conştiinţei înaintea lui Dumnezeu – a avut loc sfinţirea Duhului.
Dacă mă întreabă cineva de ce s-ar cuveni să fie acceptat acest sens al expresiei, recunosc că o persoană are datoria de a prezenta motivele pentru care are o concepţie diferită de ale multor altora şi răspund că, în concepţia mea, sensul corect şi singurul sens al cuvântului este dat de faptul că sfinţii se spune că sunt „
aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în** sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos“.
Ordinea este exactă şi instructivă. Sfinţenia practică decurge din stropirea cu sângele lui Isus Hristos, pe când „sfinţirea Duhului“ o precede. Sfinţii sunt aleşi prin sfinţirea Duhului spre ascultare. Aceasta prezintă oarece dificultăţi pentru teologie, din vreme ce, în general, chiar şi sufletele inteligente şi evlavioase sunt prinse în gândirea obişnuită a oamenilor. Nicicând nu îl voi învinui pe cineva pentru că aderă cu tenacitate la adevărul şi datoria de a înainta în sfinţirea practică sau în ceea ce ei numesc sfinţire, deoarece aceasta este ceva şi adevărat şi este important, însă la locul potrivit. Greşeala este negarea celuilalt sens al sfinţirii, care este şi mai fundamental, pe care Petru îl prezintă aici în relaţie cu ascultarea. Un adevăr nu este adevărul. O creştere autentică în practică are loc după îndreptăţire, pe când sfinţirea din 1. Petru 1 .2 este anterioară îndreptăţirii, deoarece este evident că, atunci când cineva este îndreptăţit, acea persoană se află sub efectul eficace al sângelui lui Hristos, nu mai este în aşteptarea stropirii sângelui scump, ci este deja stropit cu el înaintea lui Dumnezeu. Dar sfinţirea Duhului este prezentată aici spre stropire cu sângele lui Isus, şi, de aceea, dacă nu doreşti să nimiceşti harul lui Dumnezeu şi să răstorni o mulţime de scripturi cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, sfinţirea menţionată aici nu poate să se refere la practica de zi cu zi.
Încurcaţi una cu cealaltă şi aţi întors evanghelia cu susul în jos. Faceţi deosebirea dintre sfinţirea în principiu de la început şi sfinţirea în practică, cea care are diferite măsuri pentru credincioşi, şi veţi învăţa adevărul despre care vorbeşte Petru aici, pe care cea mai mare parte a creştinătăţii l-a uitat. Dacă spuneţi că sfinţirea practică precedă aducerea sub efectul sângelui lui Isus, atunci vă întreb: Cum mai poate cineva sp ajungă sfânt? De unde să fie puterea pentru a creşte în sfinţire? Cu siguranţă, nicăieri nu găsim o asemenea învăţătură în cuvântul lui Dumnezeu, şi nici vorbă ca aici apostolul Petru să insiste asupra unei asemenea învăţături. Este un alt gând, mai cuprinzător şi mai profund decât cel privind umblarea noastră, care, în fond, este ceva diferit pentru fiecare copil al lui Dumnezeu – nu sunt doi exact la fel - şi, pentru aceasta, noi toţi trebuie să contăm pe judecata de sine şi pe creşterea în cunoştinţa Domnului şi a harului Său. La sfinţirea practică au o contribuţie cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, modul în care ne folosim de ocaziile pe care bunătatea Lui ni le oferă, atât în public cât şi în particular - toate mijloacele care ne învaţă şi ne exersează în voia lui Dumnezeu.
Dar apostolul nu vorbeşte aici despre vreunul din aceste lucruri, ci doar despre Duhul care îi pune deoparte pe sfinţi spre ascultare, după cum Isus a ascultat, şi spre stropirea cu sângele Lui. Şi aşa vedem şi în Scriptură. Astfel, Saul din Tars a primit sfinţirea Duhului în momentul în care, fiind căzut la pământ, a primit mărturia Domnului, care i-a vorbit din cer. După aceea, în conştiinţa lui a avut loc o lucrare profundă. După cum ştim, trei zile şi trei nopţi n-a mâncat şi n-a băut. Toate acestea au fost temeinice şi la timp. După aceea ni se spune că i-a fost redată vederea şi că a fost umplut de Duhul Sfânt. Aceea nu a fost sfinţirea Duhului, ci a fost consecinţa faptului că i-a fost dat Duhul Sfânt, însă darul Duhului nu este sfinţirea Duhului. Sfinţirea Duhului a fost primul lucru pe care l-a experimentat Saul înainte de a ajunge să aibă pace cu Dumnezeu. Când un om ajunge să-şi urască păcatele ca urmare a faptului că a fost pătruns de mărturia lui Dumnezeu şi este convins înaintea lui Dumnezeu şi nu în proprii săi ochi – atunci când omul se ruşinează că a ajuns în prezenţa harului lui Dumnezeu, atât de puţin cunoscut şi înţeles -, când în suflet are loc o lucrare reală, atunci este adevărată sfinţirea Duhului. Aceasta ar trebui să fie o mare mângâiere până şi pentru cei mai slabi dintre copiii lui Dumnezeu, şi nu ceva care să-i sperie. Nici unul dintre cei care nu are sfinţirea Duhului nu poate fi tulburat gândind la sfinţirea practică, dar orice copil al lui Dumnezeu are acea sfinţire a Duhului care este fundamentală şi esenţială. Nu prezint o doctrină deosebită. Nu aceasta este problema, ci despre un suflet care a primit viaţa prin Duhul, prin adevărul primit, într-o măsură cât de simplă şi de limitată. Este o realitate, şi de atunci sfinţirea Duhului este un fapt.
Dar, apoi, pentru ce îi sfinţeşte astfel Duhul Sfânt? Spre ascultarea lui Hristos şi stropirea cu sângele Lui, pentru că Isus Hristos este legat de ambele. Şi aceasta prezintă dificultăţi pentru unii, care ar fi aşezat mai întâi stropirea cu sângele, apoi ascultarea. Îi pot înţelege, dar nu sunt deloc de acord cu ei. Acest gen de dificultăţi tocmai arată ce fel de oameni suntem. La originea tuturor problemelor stă faptul că oamenii se ocupă în primul rând cu ei înşişi în loc să înveţe de la Domnul. Fără-ndoială, dacă cineva ar fi să fie adus dintr-odată în starea de a avea pace deplină cu Dumnezeu prin stropirea sângelui lui Isus, aceasta este ceea ce simte inima că are nevoie, dar nu aceasta ne prezintă cuvântul lui Dumnezeu cu privire la sufletul la care m-am referit. Ce anume a spus Saul din Tars sub efectul luminii lui dumnezeu care a strălucit în sufletul lui? „Ce să fac, Doamne?“ Oare nu a întrebat aceasta înainte de a afla toată mângâierea şi binecuvântarea stropirii sângelui lui Isus?
Primul impuls al unui om întors la Dumnezeu este acela de a face voia lui Dumnezeu. Se poate ca acea persoană să nu cunoască încă libertatea, nici chiar bucuria în Domnul şi se poate să nu aibă o pace stabilă. Toate acestea vor veni la timpul potrivit, şi se poate să vină foarte rapid, chiar în acelaşi ceas, dar primul lucru pe care-l simte sufletul născut din Dumnezeu este dorinţa cu orice preţ de a face voia lui Dumnezeu. Este exact ceea ce L-a umplut pe Isus în mod desăvârşit. Nu-şi punea problema ce va câştiga, nici ce va evita, ci, după cum este scris: „Iată, eu vin să fac voia Ta, Dumnezeule“. Gândesc că nimic nu este mai minunat la Domnul nostru binecuvântat decât această dăruire a lui pentru Tatăl, nu numai în anumite situaţii, ci ca singurul motiv care-L însufleţea de la începutul căii Sale pe pământ până la sfârşitul ei. El a venit să facă voia lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul în care propunea legea, ca să-I fie bine şi să trăiască mult pe pământ, pentru că El nu a avut nicicând o asemenea motivaţie deşi a împlinit legea în mod desăvârşit, ci dimpotrivă, chiar ştiind de dinainte că avea să vină pe pământ nu pentru o viaţă lungă, ci pentru a muri pe cruce. El avea să fie jertfa pentru păcat, care S-a dat pe Sine cu toate că avea să sufere nu numai din partea oamenilor, ci chiar de la Dumnezeu şi a făcut aceasta pentru ca să fie împlinită voia lui Dumnezeu, cu orice preţ, aceea „prin care am fost toţi sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Hristos odată pentru totdeauna“ (Evrei 10 .10). Acelaşi principiu este valabil pentru credincios, cu toate că, bineînţeles, pentru el aceasta este numai har, în timp ce la Isus era perfecţiune morală. Fără-ndoială, Duhul Sfânt produce aceasta şi este instinctul firii celei noi, a vieţii credinciosului, care, fiind născut din Dumnezeu, are, în mod necesar, aceste sentimente ale firii celei noi, şi anume dorinţa de a face voia lui Dumnezeu. De fapt, Hristos este viaţa credinciosului, aşa că putem înţelege că viaţa lui Hristos, fie manifestată în toată perfecţiunea în El, fie manifestată în forme modificate în noi, este totuşi aceeaşi viaţă (chiar dacă în cazul nostru ea este stânjenită de tot felul de împrejurări şi mai ales de răul firii noastre celei vechi care o înconjoară, pe când în El, după cum ştim, viaţa aceasta este perfectă, fără a fi amestecată).
Am impresia că, în acest caz, ordinea este de o perfecţiune divină. Fiind sfinţiţi prin Duhul, suntem chemaţi să ascultăm aşa cum a ascultat Hristos. Aceasta este o altă caracteristică şi măsură de responsabilitate. Iudeul era dator să ţină legea. În cazul lui problema era să nu facă ceea ce firea lui îi dădea ghes să facă. Dar cu Isus nu a fost niciodată aşa: El nu a dorit nicicând să facă ceva contrar voii lui Dumnezeu. Acum, firea cea nouă din cel credincios nu are nicicând vreun alt gând sau alt sentiment, dar, în cazul nostru, mai există şi firea cea veche, care, vai! se luptă pentru a câştiga ceea ce vrea ea. De aceea, Dumnezeu tratează această fire cu înţelepciune, sfinţenie şi cu har, în modul specific Lui. Vom vedea aceasta în ceea ce urmează în această epistolă, şi, de aceea, nu voi spune acum mai multe cu privire la aceasta.
Ne-a fost prezentat primul fapt important, acela că evreu creştin nu mai face parte dintr-o anumit naţiune aleasă, ci este scos din poziţia pe care o avea anterior şi are parte de un cu totul alt fel de alegere. În cazul de faţă, cei cărora li se adresează epistola au făcut parte din poporul ales, dar erau aleşi după ştiinţa de dinainte a lui Dumnezeu Tatăl. Nu este vorba de un gând la care a ajuns ulterior, ci era ceva inclus în planul Lui. Este ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu Tatăl în virtutea (εν) sfinţirii Duhului, care este spre ascultarea lui Isus Hristos (adică acel fel de ascultare) şi stropirea cu sângele Lui. Aceste două aspecte sunt cântărite cu multă atenţie – ascultarea creştină şi stropirea cu sângele Lui. Şi consider că ambele sunt într-un contrast evident cu elementele corespunzătoare din lege, din Exod 24 . În acel capitol vedem cum Israel a fost de acord cu cerinţele legii, şi, ca urmare, poporul a fost stropit cu sângele unor jertfe şi acel sânge a fost stropit şi asupra cărţii care cuprindea angajamentul lor. Este o mare greşeală a presupune că aici sângele este un simbol al înlăturării păcatului. Nu aceasta este semnificaţia sângelui, chiar dacă a fost sângele unor jertfe, ci semnificaţia este următoarea: poporul s-a angajat în mod oficial să asculte de lege şi au jurat aceasta în mod solemn. Sângele stropit era acela al unor animale ucise pentru încheierea vechiului legământ, iar ei erau expuşi la pedepse groaznice dacă nu ascultau de voia lui Dumnezeu. Ei garantau cu viaţa lor să asculte de poruncile Lui. De aceea era stropită şi cartea legii. Aceasta nu avea nici o legătură cu ispăşirea – idee pe care o pot avea numai persoanele care închid ochii pentru ca să nu vadă adevărurile Bibliei, şi fac aceasta spre marea lor pierdere. Trebuie să acordăm fiecărui adevăr locul cuvenit. Ispăşirea îşi are locul ei, dar este sigur că atunci când israeliţii se angajau să asculte legea, aceea era ceva cât se poate de departe de ispăşire. O asemenea interpretare a Bibliei este un fals grosolan şi ceva care lezează gloria lui Dumnezeu. Amestecarea legii cu evanghelia duce doar la confuzie şi este în detrimentul amândoura şi nimiceşte frumuseţea şi puterea adevărului.
În cazul creştinului totul se schimbă deoarece Hristos i-a transmis o fire nouă, una care are plăcere să asculte de voia lui Dumnezeu, această fire fiindu-i dată când se întoarce la Dumnezeu, chiar înainte (poate chiar cu mult timp înainte) ca acea persoană să se bucure de pace. Din momentul în care există această fire nouă, inima îşi propune să asculte. Aşa a fost ascultarea lui Isus, la El nefiind nici o imperfecţiune care să împiedice ascultarea.
Dar, pe lângă aceasta, evanghelia, în loc să-l plaseze pe om sub sânge ca ameninţare cu moartea în cazul când nu reuşeşte să respecte angajamentul, sângele fiind grozavul semn al pedepsei neascultării, omul este aşezat sub stropirea sângelui lui Isus, care-i asigură iertarea deplină. Cu acestea el îşi începe viaţa de creştin: porneşte pe cale având un adăpost binecuvântat, care-i spune, chiar fiind pe calea ascultării creştine, că el este iertat şi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este prefaţa potrivită şi atât de izbitoare cu care începe apostolul, punând partea ce îi revine credinciosului în Hristos în contrast cu cea a evreului, aşa cum este ea în cărţile lor sfinte, a căror autoritate divină o recunoaştem şi noi ca şi ei.
Urmează salutarea: „Har şi pace“ – obişnuita salutare creştină sau apostolică. „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după marea Sa îndurare, ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi, care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă“. Aici nu este binecuvântarea în locurile cereşti în Hristos, din vreme ce nu acesta este subiectul abordat de Petru – pentru a de revelaţia poziţiei cereşti a credinciosului a fost folosit un alt instrument mai potrivit. Dar, dacă subiectul nu este unirea cu Hristos, dacă nu este vorba de poziţia pe care o avem în El înaintea lui Dumnezeu, avem totuşi o declaraţie clară cu privire la speranţa noastră cerească. Şi Petru spune imediat mai pe larg despre aceasta. Cu privire la Dumnezeu, el spune: „care, după marea Sa îndurare, ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri“. Nu este vorba despre moştenirea universală despre care spune apostolul Pavel, astfel încât există o deosebire certă între această mărturie şi cea a lui Pavel.
Trebuie însă să avem tot timpul în minte că mărturia unuia este la fel de creştină ca şi a celuilalt. Nu există deosebire în ceea ce priveşte autoritatea, ci fiecare mărturie îşi are importanţa ei. Cine ar lua această epistolă ca fiind ca şi Epistola către efeseni ar ajunge curând să piardă ceea ce doreşte Petru să transmită. Şi sunt convins că, dacă ne-am hrăni numai cu ceea ce putem extrage din Efeseni şi Coloseni, ne-am forma un caracter inflexibil este, ceva greu de suportat pentru oamenii cu adevărat spirituali, şi aceasta ar ajunge în scurt timp să aibă efecte dureroase pentru alţii. Consecinţa ar fi că ne-am exclude de la multe exerciţii spirituale care smeresc sufletul şi multe aspecte care ne fac să simţim grija pe care Domnul Isus ne-o poartă în prezent în calitate de avocat şi mare preot. Cu alte cuvinte, dacă ne gândim la statornicie şi la a avea sentimentul că suntem cereşti – adică suntem conştienţi de glorie -, atunci cu siguranţă trebuie să ne bucurăm de adevărul scump al unirii noastre cu Hristos. Dar aceasta nu este tot, ci noi, având privilegiul de a fi în Hristos, avem nevoie de Hristos să mijlocească pentru noi, ca El, în dragostea Lui, să lucreze înaintea Dumnezeului nostru, ceea ce nu reprezintă doar o poziţie pe care o avem. Petru tratează în principal mijlocirea, pe când Pavel ambele aspecte, dar mai ales cel legat de poziţie. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru ei. Dintre toate epistolele paulinice, Epistola către evrei este cea care se apropie cel mai mult de mărturia lui Petru şi, în mare măsură, corespunde cu aceasta. În Evrei ne este prezentată nu unirea cu Capul, ci „chemarea cerească“ şi o mare parte din adevărurile prezentate în 1 Petru.
Aici găsim nu numai stropirea cu sângele lui Isus, ci şi viaţa care ne-a fost dată prin har, care este caracterizată de puterea învierii. „Ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi“. Sângele lui Hristos, cu toate că este nespus de scump şi absolut necesar, nu este suficient pentru a-l face pe cineva creştin nici în ceea ce priveşte înţelegerea, nici ca poziţie. Sângele este temelia, şi oricine se bizuie pe sângele lui Hristos este cu siguranţă creştin, dar repet, atât pentru a avea acea poziţie înaintea lui Dumnezeu cât şi pentru a avea o percepţie inteligentă şi putere a sufletului avem nevoie de mai multe. Să presupunem că Dumnezeu i-ar da credinciosului numai ceea ce este pe măsura propriilor sale gânduri (adesea slabe). Să presupunem că cineva ar crede cât se poate de sincer în puterea sângelui scump al lui Isus şi, prin Duhul, nu ar mai avea nimic altceva în afară de aceasta. Susţin că o asemenea persoană ar fi un creştin tare jalnic. Fără-ndoială, sângele lui Hristos este extrem de important şi nimeni nu poate fi creştin fără el, dar creştinul are nevoie şi de efectul învierii lui Isus după stropirea cu sângele Lui – nu spun de înviere fără sânge, şi cu atât mai puţin de glorie fără vreuna din cele de mai înainte. Ne este dat Hristos complet, şi de aceasta avem nevoie. Nu cred în aceşti „oameni ai gloriei“ sau „oameni ai învierii“ fără sângele lui Isus, dar, pe de altă parte, limitându-ne la cea mai minunată temelie – la răscumpărarea prin Isus Hristos, Domnul nostru – rămânem mici în scriptură. A ne limita la aceasta ar fi greşit nu atât pentru sufletele noastre, cât mai ales faţă de harul lui Dumnezeu, dacă este să ţinem cont că El a suferit toate pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru a ne oferi binecuvântări infinite.
Prin harul divin, creştinul are o fire nouă, care-şi găseşte plăcerea în a asculta. El este stropit cu sângele lui Hristos, ceea ce-i dă încredere şi îndrăzneala credinţei înaintea lui Dumnezeu deoarece cunoaşte dragostea care i-a înlăturat păcatele prin intermediul sângelui. Dar, în afară de aceasta, ce izvor are sufletul care simte această viaţă de înviere a lui Isus! Astfel, el adaugă că există o moştenire a sfinţilor împreună cu Hristos – „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri“, acolo unde El a mers înainte. Şi nu numai atât, ci există o siguranţă deplină, chiar dacă trecem printr-o lume plină de ură şi de pericole, mai ales pentru iubirea creştină. Aceasta deoarece el spune: „pentru voi, care sunteţi păziţi“ – deoarece învăţătura creştină nu spune, aşa cum mulţi au obiceiul, despre sfinţi care se străduiesc şi perseverează. Eu personal nu cred aşaceva. Vai! prea des vedem sfinţi care se abat, comparativ rar perseverând ca regulă, dacă este vorba de fidelitate şi dăruire constantă. Dar ceea ce nu dă greş niciodată – „puterea lui Dumnezeu, prin credinţă“ – este ceea ce-l păzeşte pe credincios până la sfârşit. Aceasta restabileşte echilibrul, astfel încât noi nu ne mai putem mândri cu stabilitatea noastră, ci nu avem decât să ne bizuim pe îndurare, aşa cum se şi cuvine. Privim spre cer simţind că suntem dependenţi de Acela care este, indiscutabil, deasupra noastră, dare care este şi foarte de aproape de noi. Aceasta se cuvine să fie sursa încrederii noastre – Dumnezeu Însuşi, cu puterea Lui care ne păzeşte. Sufletul celui care se bizuie astfel numai pe puterea lui Dumnezeu pentru a fi păzit are un cu totul alt ton decât cel al omului care se gândeşte la perseverenţa lui ca sfânt. Este cu mult mai bine să fii păzit prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, şi aceasta ţine de a avea privirile îndreptate spre El.
Dar este necesară şi disciplina. Dumnezeu ne pune la încercare, şi, fără-ndoială, dacă există o lucrare a necredinţei, atunci va trebui să mâncăm roadele amare ale căilor pe care ni le-am ales. Este bine să simţim că este necredinţă şi că aceasta nu poate produce nimic altceva decât moarte. Aceasta poate fi în diferite măsuri, şi, dea aceea, nu dorim să spunem nimic altceva cu privire la lucrările necredinţei. La necredincios, unde necredinţa lucrează fără nici o piedică, consecinţele sunt fatale şi eterne, dar la credincios, inima rea de necredinţă este schimbată prin aceea că, având credinţa în Hristos, el are viaţa eternă. Dar, în măsura în care necredinţa lucrează, în acea măsură rezultă moarte. Sfinţii sunt deci „păziţi prin puterea lui Dumnezeu“ pentru mântuire. Şi aici este bine să observăm, ca un fapt important pe care se cuvine să-l recunoaştem, că, în epistolele lui Petru, mântuirea este privită ca fiind în viitor şi nu altfel. Mântuirea este privită ca fiind ceva care nu a venit încă. În sens general, mântuirea aşteaptă descoperirea Domnului Isus Hristos. Ea presupune eliberarea credinciosului de tot ce este natural chiar şi în ceea ce priveşte trupul, ca el să fie schimbat în asemănarea lui Hristos. Petru spune despre „o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă“. De aceea, aceasta este legată de arătarea lui Isus Hristos. Nu este vorba doar despre lucrarea împlinită, ci de revelarea mântuirii, iar aceasta, în mod necesar, aşteaptă revelarea lui Isus Hristos.
Există şi un alt sens al mântuirii, pe care, după cum vom vedea curând, apostolul nu îl ignoră, ci îl califică în anumiţi termeni. Când se referă la prezent, el spune despre mântuirea sufletelor, nu a trupurilor. Acesta este un aspect deosebit pentru creştin, despre care este de dorit să vorbesc acum. Pe de altă parte, ca aici, când este vorba despre mântuire în mod simplu şi complet, aceasta va veni la descoperirea din ziua din urmă. „În ea vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări“. Aşa este încercarea prin care credinciosul are de trecut pentru a testa credinţa pe care i-a dat-o Dumnezeu: „pentru ca încercarea credinţei voastre“ (deci nu încercarea cărnii, cum a fost sub lege) „mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos“.
Nu este scris că aceasta va fi la venirea lui Hristos, deoarece încercarea credinţei nu se va descoperi atunci, ci la „descoperirea lui Isus“. De aceea este introdusă aici descoperirea lui Isus. Venirea lui Isus poate fi înţeleasă greşit ca fiind un termen mai cuprinzător decât arătarea sau descoperirea Lui. Venirea Lui (παρουσία) este cea care are ca efect răpirea sfinţilor pentru a fi primiţi la El, iar arătarea Lui este descoperirea Lui, după răpire, înaintea lumii. De aceea, venirea exprimă doar o parte a prezenţei Lui, fiind un termen special (nu generic). Arătarea lui Isus va avea loc numai atunci când Domnul Se va descoperi şi va fi văzut de orice ochi. Este evident că Domnul poate veni şi Se poate face văzut numai acelora faţă de care El are un interes deosebit, care sunt în mod personal asociaţi cu El, şi nu am nici un dubiu că aşa este adevărul scripturii. Dar El poate face şi mai mult şi se poate arăta lumii. Aşa este „descoperirea“ lui Isus, şi apostolul Petru spune că atunci va fi descoperirea în glorie a fiilor lui Dumnezeu. Atunci se va arăta în glorie încercarea credinţei. Orice situaţie în care sfinţii au manifestat credinţă sau necredinţă, fie că au fost împiedicaţi de lume, fie de carne, fie de diavol, indiferent în ce cursă specială vor fi fost atraşi, totul se va arăta clar atunci. Atunci amorul propriu nu va mai avea nici o posibilitate de a salva aparenţele şi necredinţa va conta în acea zi pe măsura modului în care este neobservată acum. Dar încercarea credinţei, când a fost credinţă autentică, va fi atunci „găsită spre laudă şi glorie şi onoare“. Necredinţa dovedită nu va fi atunci spre lauda nimănui, dar unde credinţa slabă şi şovăielnică a fost scoasă în evidenţă prin încercare, cu toate că, prin harul lui Dumnezeu, este iertată, totuşi eşecul nu poate decât să fie judecat ca atare. Carnea nu se bizuie niciodată pe Dumnezeu pentru ceva bun. Orice necredinţă se va arăta deci clar ca fiind din carne şi nu din Duh, şi, deci, nu poate fi nicicând scuzabilă.
Aceasta îi oferă apostolului ocazia de a vorbi despre Isus, mai ales după ce a vorbit despre descoperirea Lui, şi el face aceasta într-un mod care scoate în evidenţă adevăratul caracter al creştinismului. „Pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi“. Este ceva care sună foarte ciudat la început, dar în final este nespus de scump. Cine oare a iubit pe cineva fără să fi văzut persoana iubită? Ştim că în relaţiile dintre oameni nu este aşa, dar în cele divine aceasta este tocmai ceea ce dă o putere şi un caracter specific credinţei creştine.
„Pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă, primind, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor“. Aceasta ne prezintă pe scurt o imagine vie a ceea ce este creştinismul, care are o importanţă semnificativă pentru evrei deoarece ei aşteptau un Mesia pe care să-l vadă – fiul lui David – obiectul, fără-ndoială, al respectului, onorurilor şi loialităţii întregului Israel. Dar aici avem o cu totul altă ordine de idei. Mesia cel respins este obiectul iubirii creştinului, cu toate că el nu L-a văzut niciodată, şi care, rămânând nevăzut, devine obiectul credinţei şi sursa unei bucurii nespus de glorioase.
Cu toate că aceasta este într-un contrast puternic cu iudaismul, nu este nevoie de mai multe dovezi că tocmai acesta este domeniul potrivit pentru manifestarea creştinismului, care nu putea fi perceput aşa cum este înainte ca Isus să fi părăsit lumea. Este o greşeală din ignoranţă să numim creştinism ceea ce a fost în perioada în care Domnul a fost pe pământ, indiferent cât de binecuvântată şi de necesară a fost acea perioadă. Bineînţeles că Hristos era prezent, ceea ce, în fond, este mult mai important decât lucrarea pe care El a făcut-o pentru a ne aduce la Dumnezeu, şi atunci tot ceea ce putea încânta inima cuiva spre a aduce laude era concentrat în persoana Lui. Dar ce erau atunci ucenicii? Erau ei mădulare ale trupului Său? Cine v-a spus aşaceva? În Scriptură nu găsim aceasta. Până atunci a fi mădular al lui Hristos sau a fi în Hristos nu era o realitate prezentă, şi, ca urmare, nici unui suflet nu i se putea spune aşaceva şi nici cel mai spiritual credincios nu putea cunoaşte aceasta. Hristos era atunci totul pentru ei, iar ei nici nu gândeau că ar fi în El (pentru că aceasta nu era încă valabil în acel timp). Domnul le-a vorbit despre ziua în care ei urmau să cunoască aceasta, dar temelia nu fusese încă pusă. Ea a fost aşezată prin lucrarea de la cruce a Mântuitorului, şi nu numai atât, ci rezultatele au ajuns să aibă efect după ce El a suflat asupra lor din viaţa Lui cea de înviere şi după ce S-a înălţat la cer şi a trimis Duhul Sfânt pentru ca ei să aibă bucuria şi puterea Duhului. Aceasta a deschis calea pentru orice lucrare practică a creştinismului. Pentru ca să poată exista creştinismul era nevoie ca Hristos să nu mai fie pe pământ. Nu ar fi putut exista creştinism dacă Hristos nu ar fi venit, dar, cât timp El era pe pământ, creştinismul nu putea nici măcar să înceapă.
Când Cel care a murit S-a înălţat la cer, abia atunci a apărut creştinismul cu toată puterea lui, şi, ca urmare, atunci a apărut şi credinţa având cel mai frumos şi adevărat caracter. Cât timp El era pe pământ au fost experienţe amestecate: era în parte prin vedere şi în parte prin credinţă. Dar, când El a plecat, atunci a rămas numai credinţa şi nimic altceva decât credinţa. Aşa este creştinismul. Dar, repetăm, cât timp Hristos era pe pământ nu putea fi numai speranţă. Cum putea cineva spera într-o persoană care era prezentă, chiar dacă situaţia Lui era mult diferită de ceea ce dorea şi aştepta? Când a părăsit pământul, mai ales când a fost crucificat, atunci, într-adevăr, s-a făcut loc pentru credinţă, şi numai credinţa a primit, a apreciat şi s-a bucurat de tot. Înainte de a pleca, El a lăsat promisiunea că va reveni pentru a-i lua. Astfel s-a putut naşte speranţa că Îl vor întâlni, iar exersarea credinţei şi speranţei este lucrarea Duhului Sfânt.
Aceasta arată deci adevăratul caracter al creştinismului, care, venind în urma răscumpărării, se întemeiază pe răscumpărare şi creează asocieri cereşti şi speranţe cereşti în timpul în care Isus nu este pe pământ şi noi Îl aşteptăm să vină din nou. Probabil că nu mai este nevoie să spunem cum este încercată inima. După cum am văzut, în aceasta se cuprinde tot ce este necesar pentru a produce nu numai credinţă şi speranţă, ci şi dragoste. „Pe care, fără sa-L fi văzut, Îl iubiţi; si, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus si glorioasă“. Nici unul dintre aceste cuvinte de har nu ar fi putut exista dacă, prin răscumpărare, nu am fi primit, ca „sfârşit al credinţei“, mântuirea sufletului.
Apoi, în versetele care urmează, ni se prezintă ceva important: „Despre această mântuire au căutat şi au cercetat stăruitor profeţii care au profeţit despre harul arătat faţă de voi“. Cât de puţin par să fi înţeles profeţii Vechiului Testament chiar propriile lor profeţii! Şi cât de îndatoraţi suntem noi faţă de Duhul Sfânt, care ne descoperă un Hristos care a şi venit! Profeţii spuneau, în mod constant, despre o îndreptăţire a lui Dumnezeu care era aproape şi despre mântuirea Lui care avea să se descopere. Au vorbit deci despre aceste lucruri şi „au profeţit despre harul arătat faţă de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea“. De exemplu Psalmul 22 sau Isaia 53 ne prezintă suferinţele lui Hristos şi gloriile care au urmat. Dar trebuie să reţinem că „or le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voim slujeau ei acele lucruri, care v-au fost vestite acum prin cei care v-au predicat Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer“. Acesta este creştinismul. Şi este foarte departe de a identifica starea şi mărturia profeţilor cu ceea ce avem noi acum sub har, având şi prezenţa Duhului Sfânt. În primul rând, apostolul arată că această mărturie a profeţilor nu era pentru ei înşişi, ci pentru noi, ea începând cu rămăşiţa evreilor convertiţi, cu aceşti evrei creştini care credeau evanghelia, care, în principiu, este a noastră, a naţiunilor, la fel de mult ca şi a lor.
Creştinismul a ajuns la noi, dar, când el este cunoscut cu adevărat, atunci nu este doar ceva care ţine de mărturia profetică, cu toate că această mărturie este de la Dumnezeu, ci ţine de predicarea evangheliei Duhului Sfânt coborât din cer. Evanghelia arată împlinirea în prezent a unor profeţii, răscumpărarea fiind o lucrare încheiată în ceea ce priveşte sufletul. Dar nu avem o împlinire a profeţiilor în totalitatea lor, şi aceasta este diferenţa importantă care ne este descoperită aici. După cum s-a remarcat deseori şi s-a putut vedea foarte clar, în aceste versete sunt trei adevăruri distincte.
„De aceea, având încinse coapsele minţii voastre, fiţi treji, speraţi în mod desăvârşit în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos“. Atunci vor fi împlinite profeţiile. Astfel, Domnul Isus, care a venit deja şi care va veni din nou, ne pune înainte două din aceste etape, în timp ce Duhul Sfânt şi evanghelia au misiunea de a umple intervalul dintre acestea. Dacă ar fi fost numai o singură venire a lui Hristos, atunci împlinirea a ceea ce avem acum şi cea a profeţiilor pentru viitor ar fi trebuit să aibă loc în acelaşi timp. Dar două veniri distincte ale Domnului (una în trecut şi alta viitoare) despart acestea în două părţi distincte. Adică am avut împlinirea celor din trecut şi aşteptăm împlinirea speranţelor strălucite legate de venirea viitoare a împărăţiei. În perioada dintre acestea, Duhul Sfânt trimis din cer este puterea pentru binecuvântarea creştină, şi, după cum ştim, pentru cea a bisericii, ca şi pentru predicarea evangheliei peste tot.
Şi, când, în final, Se va arăta Domnul, atunci nu va mai fi predicată evanghelia care este acum, nici nu va mai fi pe pământ Duhul Sfânt, ca acum, ci va ieşi cuvântul şi Duhul va fi turnat aşa cum este potrivit pentru acea zi. Poate să fie o acţiune mai difuză a Duhului Sfânt când El este turnat peste orice făptură de carne, nu numai ca un fel de mostră, ci într-o măsură (nu vorbesc despre pătrundere în profunzime) dincolo de ceea ce a fost la Cincizecime. La timpul potrivit profeţiile se vor împlini literal şi în amănunt. Observăm deci că perioada creştină este plasată între aceste două extreme: după prima venirea a lui Hristos şi înainte de cea a doua, aceasta fiind ceea ce ne arată Petru în această epistolă. „De aceea, având încinse coapsele minţii voastre, fiţi treji, speraţi în mod desăvârşit…“ Şi apoi, în versetul 14 avem îndemnul „ca nişte copii ai ascultării, nepotrivindu-vă poftelor de mai înainte, din timpul neştiinţei voastre; ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea; pentru că este scris: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt»“. Acesta este un exemplu de ceea ce am numit principii morale esenţiale ale Vechiului Testament care nu se schimbă deloc în creştinism. Şi dacă, într-adevăr, acestea le găsim nu numai la Petru ci şi la Pavel. Însuşi Pavel spune aceasta chiar după ce arată că un creştin este mort faţă de lege, şi face aceasta folosind un termen care nu înseamnă câtuşi de puţin că cerinţele drepte ale legii nu sunt împlinite în noi, ci că ele sunt împlinite. De fapt, dreptatea legii este împlinită numai în creştin deoarece cineva care este sub lege niciodată nu împlineşte legea, ci numai omul care este sub har o împlineşte din vreme ce dreptatea legii este împlinită în cei care umblă „nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“ (v. Romani 8 .4). Astfel, Petru ia un pasaj din Levitic şi arată că este strict adevărat – da, dacă cineva poate folosi o asemenea expresie, chiar mai adevărat (adică se vede mai clar că este adevărat) în sistemul creştin decât în cel iudaic. Cu toţii ştim că multe lucruri au fost îngăduite atunci din cauza inimii împietrite, deşi sunt lucruri care acum sunt condamnate. Adică sfinţenia creştinului este mai completă şi mai profundă decât cea a evreului. Ca urmare, creştinul este îndreptăţit să ia citatul din lege, fără ca aceasta să implice că el ar fi sub lege, ci pentru a-i conferi mai multă forţă. În calitate de creştini, noi suntem sub un principiu mult mai profund, şi anume cel al harului (v. Romani 6 ), care, cu siguranţă, se cuvine să aducă roade mai bune şi mai abundente.
Se vede clar cum îi tratează apostolul pe acei evrei şi lucrurile cu care obişnuiau ei să se laude. „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea; pentru că este scris: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt» Şi, dacă-L chemaţi ca Tată pe Cel care, fără a privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia, umblaţi în temere în timpul pribegiei voastre, ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din felul vostru deşert de vieţuire moştenit de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată; El a fost cunoscut dinainte, în adevăr, mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul timpurilor pentru voi, care, prin El, credeţi în Dumnezeu, care L-a înviat dintre morţi şi I-a dat glorie, astfel încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu“. Ce poate fi mai minunat decât această aşezare a creştinului pe temelia lui?
De observat că există două motive pentru sfinţenie: primul este că El ne-a chemat, iar cel de-al doilea că noi Îl chemăm pe El Tată, cu acest titlu atât de dulce şi de apropiat. Nu mai este o relaţie cu un Dumnezeu care guvernează, cu recunoaşterea guvernării Lui, aşa cum era cunoscut El în Israel – relaţie care însă nu putea nicidecum atrage aceleaşi afecţiuni ca acelea cu un tată. Ni se spune, şi se cuvine să cunoaştem aceasta, că El ne-a chemat în harul Său, astfel încât noi Îl numim Tată. Relaţia este după acest model, al dependenţei copilului de părinte, şi nu după acela al unui supus faţă de suveranul său. La acest motiv dublu se mai adaugă încă o consideraţiune pe care se bazează totul şi fără de care nu ar putea fi nimic din toate acestea. Cum se face că El a găsit plăcerea să ne cheme? Şi cum se face că noi Îl putem chema Tată? Iar răspunsul este: „ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din felul vostru deşert de vieţuire moştenit de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Hristos“. Evreii erau familiarizaţi cu preţul de răscumpărare în argint, dar nu conta dacă cineva dădea argint sau aur, acestea fiind pieritoare. Şi unde ajungea plătind acestea? Sângele scump al lui Hristos este cu totul altceva şi numai acela este eficace înaintea lui Dumnezeu, şi aşa este sădită în inima sfinţilor sămânţa Lui cea nepieritoare.
Ei au fost răscumpăraţi atunci cu preţul sângelui scump al lui Hristos, ca miel fără cusur şi fără pată. Nu era un gând cu totul nou. Cu toate că era prezentat nou, era totuşi cel mai vechi din planurile lui Dumnezeu. Se lăudau ei cu legea? Atunci apostolul le putea spune că Dumnezeu a avut în gânduri creştinismul – descoperirea prezentă a harului în Hristos - chiar mai înainte de întemeierea lumii. De aceea nu putea fi admisă nici o comparaţie, nici chiar pentru un iudeu. Şi acesta era un aspect important deoarece iudeii gândeau că, deoarece Dumnezeu a adus astăzi ceva, nu poate aduce altceva mâine. Considerau că, din vreme ce Dumnezeu nu se schimbă, El nu are o voinţă a Lui. Dar până şi câinele tău are o voinţă a lui, şi sunt convins că şi dumneavoastră aveţi o voinţă. Şi în aceasta constă extraordinara orbire a necredinţei: că tocmai sistemul de raţionamente care pune mult preţ pe voinţa omului, şi chiar se mândreşte cu aceasta, ar vrea ca Dumnezeu să nu aibă o voinţă a Lui, şi acuză că exercitarea voinţei Lui după plăcerea Lui ar fi nedreptate. Dar aceasta manifestă o anumită caracteristică a Lui într-un timp şi altă caracteristică în altă dată. De aceea, el doreşte să le facă cunoscut faptul că aspectul de noutate pe care ei îl reproşează creştinismului este o idee complet greşită deoarece Mielul fără cusur şi fără pată, chiar dacă a fost sacrificat nu demult, fusese rânduit mai înainte de întemeierea lumii. Când apostolul spune despre El că este „mielul fără cusur şi fără pată“, este evident că el indică spre simbolurile cunoscute lor, da, la Hristos care există mai înainte de simbolurile lor, deoarece aceasta apare chiar de la-nceput, odată cu prima jertfă consemnată, mai înainte de a fi existat evrei şi mai înainte de a fi existat legea. Spre ce anume indica acea jertfă? Spre „sângele lui Hristos ca un miel fără cusur şi fără pată“. Este limpede că, dacă Dumnezeu a rânduit de mai înainte aceasta, în acelaşi timp, El S-a şi îngrijit de cele necesare, şi aceasta cu mult înainte de iudaism şi de lege.
Aceasta era cea mai evidentă demonstraţie a nebuniei argumentului iudaic cu privire la creştinism că ar fi o noutate, arătând că acesta „a fost arătat la sfârşitul timpurilor pentru voi, care, prin El, credeţi în Dumnezeu“. Nu este vorba doar de a crede în Mesia, ci a crede că „Dumnezeu L-a înviat dintre morţi“.
Nu cred că se poate ca sufletul unui om să aibă pace înainte de a ajunge să aibă încredere în Dumnezeu Însuşi, pe temeiul adevărului că El L-a înviat pe Hristos dintre cei morţi. Ceea ce aduce sufletul omului în acea pace care nu-i poate fi luată prin intervenţii exterioare, şi nici nu poate fi pierdută, în pofida slăbiciunii lui lăuntrice, este siguranţa că totul este clar la Dumnezeu. El este acela care pune problema conştiinţei înaintea Lui, iar aceasta este ceva cu atât mai grozav când, fiind născuţi din nou, noi ne cunoaştem şi mai bine viclenia noastră şi sfinţenia Lui cea fără pată. Atunci sufletul are o trăire ce rezultă de starea de om căzut şi de răul pe care îl face, cu toate că are o conştiinţă care-i spune despre binele pe care, vai! nu îl face şi despre răul pe care îl cunoaşte şi îl face. El este atunci îngrozit de Dumnezeu, ştiind că El trebuie să intervină spre a judeca binele pe care l-a cunoscut şi nu l-a făcut ca şi răul pe care l-a cunoscut şi l-a făcut. Un om atât de vinovat nu poate decât să tremure, dar, prin scepticism, el poate alcătui raţionamente prin care să îndepărteze teama sau poate găsi o religie care îi adoarme şi îi distruge conştiinţa. Dar este sigur că omul, în starea lui naturală, are această conştiinţă.
Numai creştinismul rezolvă toate aceste probleme deoarece avem nu numai un mântuitor binecuvântat, care, cu o iubire de nespus, coboară şi atrage inima şi cercetează conştiinţa, ci, prin răscumpărare, rezolvă toate problemele noastre cu Dumnezeu. El nu numai că a coborât de la Dumnezeu, ci S-a şi suit la Dumnezeu. Faptul că, în calitate de creştini, primim pacea de care avem nevoie ţine nu atât de coborârea Lui de la Dumnezeu cât de faptul că El a revenit înapoi la Dumnezeu, după cum este scris aici: „prin El credeţi în Dumnezeu“ – ce anume? Că I-a dat să-şi verse sângele? Sigur că fără aceasta nu poate fi nimic, că este imposibil să existe vreo binecuvântare sfântă şi permanentă a sufletului fără sângele vărsat, şi totuşi nu aceasta ni se spune. Ni s-a spus deja despre valoarea sângelui lui Hristos, dar acum se adaugă că Dumnezeu „L-a înviat dintre morţi şi I-a dat glorie“. Unde? Chiar în prezenţa Lui, deoarece nici chiar împărăţia pământului nu ar fi suficientă. Potrivit luminii creştine, nimic nu este îndeajuns înafară de capacitatea de a sta înaintea gloriei lui Dumnezeu. Şi, prin lucrarea lui Hristos, noi căpătăm aceasta deoarece chiar Acela care a luat asupra Sa păcatele noastre pe cruce este acum în glorie. Dumnezeu L-a înviat din morţi şi i-a dat glorie. În consecinţă, totul este clar şi rezolvat pentru cei care cred în Dumnezeu, astfel încât „speranţa şi credinţa noastră“ sunt – nu în Hristos, deşi cu siguranţă sunt în El, ci mai mult decât atât – „în Dumnezeu“. Aceasta este cu atât mai important cu cât înlătură gândul pe cât de obişnuit, pe atât de neplăcut Domnului, că Hristos este Acela în care este iubirea şi că El are în principal rolul de a înlătura sentimentul total opus care este în Dumnezeu Însuşi. Nu poate fi aşa deoarece El a coborât în iubirea lui Dumnezeu, care, cu toate acestea, trebuie să judece orice suflet care trăieşte în păcat şi necredinţă, şi El nu S-a întors înapoi în cer înainte de a fi înlăturat păcatul prin jertfa Lui desăvârşită. Dar aceasta a fost voia lui Dumnezeu (Psalmul 40 , 10 ),. Astfel, El a mers într-un triumf paşnic în prezenţa lui Dumnezeu, devenind temeiul pentru credinţa şi speranţa noastră în Dumnezeu şi nu numai în El.
Mai este încă un lucru de luat în consideraţie: „După ce v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, spre dragoste frăţească neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii“. Acesta era cel mai bun şi mai cu greutate motiv deoarece firea care a luat naştere astfel în ei este acea fire sfântă care, prin har, vine de la Dumnezeu Însuşi. „Fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu. Pentru că orice carne este caf iarba şi toată gloria ei ca floarea ierbii; iarba s-a uscat şi floarea a căzut; dar Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate. Iar acesta este Cuvântul Evangheliei care v-a fost vestit“.
[1] N. tr.) Aşa este în traducerea KJV.
sursa: https://comori.org/