Faptele apostolilor. Capitolul 8 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Persecutarea şi împrăştierea credincioşilor, îngăduite de Dumnezeu ca împlinire a voii Sale

După moartea lui Ştefan, izbucneşte persecuţia. Biruinţa, câştigată de o ură care şi-a împlinit scopul fiindcă i-a fost îngăduit de către Providenţă, deschide zăgazurile violenţei conducătorilor iudei, vrăjmaşi ai evangheliei. De îndată ce bariera care-i oprea a fost ruptă, valurile urii lor s-au revărsat peste tot. Oamenii sunt adesea ţinuţi în frâu de un dram de conştiinţă, prin obiceiuri, sau de o anumită idee despre drepturile celorlalţi; însă când şi aceste piedici sunt date la o parte, ura (duhul de ucidere din inimă) îşi potoleşte setea, dacă Dumnezeu îngăduie, prin acţiuni care arată ce este omul atunci când este lăsat în voia lui. Însă toată această ură împlineşte voia lui Dumnezeu, voie cu privire la care probabil omul altfel ar fi eşuat, şi pe care în anumite privinţe n-ar putea, sau n-ar trebui chiar, s-o facă; mă refer la voia lui Dumnezeu manifestată în judecata suverană. Împrăştierea adunării a reprezentat judecata lui Israel - o judecată care ucenicilor le-ar fi fost greu să o pronunţe şi s-o execute prin comunicarea către ei a unei lumini mai mari; căci oricare ar fi binecuvântarea şi energia din sfera unde harul lui Dumnezeu acţionează, căile lui Dumnezeu în îndrumarea tuturor lucrurilor sunt în mâinile Sale. Partea noastră, de asemenea, în căile Lui cu privire la cei de afară, este caracterizată de har.

Apostolii rămân în Ierusalim, care a continuat să fie un centru de autoritate şi de influenţă

Prin urmare, adunarea întreagă, cu excepţia apostolilor, a fost împrăştiată. Stau sub semnul întrebării dacă apostolii au procedat corect rămânând, precum şi dacă o credinţă mai simplă n-ar fi trebuit mai degrabă să-i facă să plece, cruţând astfel Adunarea de multe conflicte şi dificultăţi în legătură cu faptul că Ierusalimul a continuat să fie un centru de autoritate*. Domnul spusese chiar apostolilor cu privire la Israel: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta“; iar după înviere El le-a poruncit să meargă şi să ucenicizeze toate popoarele. Această însărcinare din urmă nu o vedem dusă la îndeplinire în istoria prezentată în Fapte, ci, după cum observăm în Galateni 2 , printr-o învoială făcută la Ierusalim, ea a fost încredinţată lui Pavel, fiind plasată pe o temelie cu totul nouă. Cuvântul nu ne spune nimic despre împlinirea acestei misiuni de către cei doisprezece cu privire la neamuri, cu excepţia unei aluzii generale făcute la sfârşitul Evangheliei după Marcu. Dumnezeu lucrează cu putere în Petru cu privire la cei din circumcizie şi în Pavel cu privire la neamuri (Galateni 2:8 ). S-ar putea argumenta că cei doisprezece n-au fost prigoniţi, de aceea n-au plecat. Este posibil, de aceea nu spun niciun lucru cert cu privire la acest punct; însă este sigur că pasajele pe care le-am citat, în care Domnul vorbeşte despre misiunea celor doisprezece faţă de naţiuni, nu-şi au împlinirea în relatările Scripturii şi că o altă structură, o altă stare de lucruri, a luat fiinţă în locul celei prescrise de Domnul, şi de asemenea că prejudecăţile iudaice au avut o certă influenţă, rezultată din această concentrare asupra Ierusalimului, influenţă de care Petru însuşi s-a eliberat cu foarte mare dificultate.

* Acest lucru nu a împiedicat însă deloc manifestarea  înţelepciunii suverane a lui Dumnezeu. Dezvoltarea învăţăturii despre Adunare în unitatea ei, şi ca Trup al lui Hristos, a fost cu atât mai mult perfectă şi neamestecată, după cum o găsim propovăduită de către Pavel, care a fost chemat afară din iudaism prin descoperirea unui Hristos ceresc. De asemenea, aceste căi ale înţelepciunii suverane ale lui Dumnezeu nu schimbă cu nimic responsabilitatea omului. Unitatea exterioară a Adunării a fost de asemenea păzită astfel, prin legătura păstrată între celelalte locuri şi Ierusalim, până când lucrarea printre neamuri în afara iudaismului a făcut ca aceste legături să devină extrem de dificile şi de precare. Acest lucru totuşi a făcut ca harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu să fie cu atât mai vizibile.

Cei împrăştiaţi au început să predice cuvântul peste tot, însă numai iudeilor, înainte ca unii dintre ei să ajungă la Antiohia (Fapte 11:19 ).

Lucrarea lui Filip în Samaria este recunoscută de apostoli

Filip totuşi a coborât în Samaria, unde L-a predicat pe Hristos şi a făcut minuni (versetul 5 şi următoarele). Cu toţii i-au dat atenţie şi au fost chiar botezaţi. Un om care până atunci îi uimise cu vrăjitoria, aşa încât ei spuseseră că aceea* era puterea cea mare a lui Dumnezeu, chiar el se supune puterii care eclipsa minunile sale false şi este cu atât mai convins de realitatea ei, cu cât era mai conştient de falsitatea celei a lui. Apostolii nu au nicio dificultate în ce priveşte recunoaşterea lucrării din Samaria. Cele întâmplate în timpul vieţii lui Isus cu siguranţă că i-au luminat în această privinţă. Mai mult, samaritenii nu erau propriu-zis dintre neamuri. Totuşi Filip, cel care a propovăduit evanghelia acolo, era un elenist.

* Literal, „acesta“, adică Simon însuşi. [n.tr.]

Duhul Sfânt este dat prin rugăciunea şi punerea mâinilor apostolilor

Un adevăr iese în relief aici în legătură cu felul de a proceda al adunării - anume că apostolii au conferit Duhul Sfânt prin intermediul rugăciunii şi al punerii mâinilor: un fapt foarte important în istoria căilor lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Samaria reprezenta o cucerire pe care toată energia iudaismului nu fusese vreodată capabilă să o facă. Era un nou şi un splendid triumf al evangheliei. Energia spirituală de a supune lumea aparţinea Adunării. Ierusalimul era pus deoparte; vremea lui se încheiase în această privinţă.

Adevărata stare a inimii lui Simon Magul

Prezenţa puterii Duhului Sfânt care acţiona în Petru a ferit Adunarea pentru moment de pătrunderea făţarnicilor, uneltele lui Satan. Faptul măreţ şi puternic că Dumnezeu era acolo se manifesta şi dădea pe faţă întunericul pe care împrejurările îl ascunseseră. Dus de curentul puternic, Simon cedase, la nivel intelectual, faţă de autoritatea lui Hristos, al cărui Nume era slăvit prin lucrarea lui Filip. Însă adevărata stare a inimii sale, dorinţa după slava proprie şi contrastul complet dintre starea lui morală şi orice principiu - orice lumină de la Dumnezeu - se trădează în momentul în care el vede că un om putea împărţi Duhul Sfânt. El doreşte să obţină această putere cu bani. Ce gând! În acest mod, necredinţa, care părea că dispăruse, aşa încât lucrurile lui Dumnezeu fuseseră primite din punct de vedere exterior - se trădează prin ceva care, pentru cel care are Duhul, este atât de contrar lui Dumnezeu, încât adevăratul caracter al lucrului respectiv este vădit chiar şi pentru un copil, învăţat de către Dumnezeu Însuşi.

Energia Duhului Sfânt lucrează în mod liber în afara Ierusalimului

Astfel Samaria este adusă în legătură cu centrul lucrării, cu Ierusalimul, unde apostolii încă se mai aflau. Faptul că Duhul Sfânt fusese dat samaritenilor constituia deja un pas uriaş în dezvoltarea Adunării. Fără îndoială că aceştia erau circumcişi şi recunoşteau legea, deşi templul îşi pierduse într-o anumită măsură importanţa în ochii lor. Masa de credincioşi era mai consolidată şi, atât cât ei se ţineau încă legaţi de Ierusalim, faptul constituia un câştig; căci Samaria, primind evanghelia, intra în legătură cu vechea ei rivală, Ierusalimul, şi se supunea ei. Probabil că apostolii, în timpul persecuţiei, n-au mers la templu. Dumnezeu le deschisese o uşă largă în afară şi le oferea prilejuri ample în lucrare, ca răspuns la activitatea conducătorilor lui Israel care reuşiseră să oprească această lucrare în Ierusalim; căci energia Duhului era cu cei credincioşi. Pe scurt, ceea ce este prezentat aici este energia liberă a Duhului în alte persoane decât apostolii, în afara limitelor Ierusalimului care o respinsese; şi relaţiile menţinute cu apostolii şi cu Ierusalimul (încă recunoscut ca centru), precum şi autoritatea şi puterea cu care aceştia erau învestiţi.

Ascultarea lui Filip; călăuzirea Duhului; harul evangheliei faţă de etiopian

După ce şi-au împlinit lucrarea, evanghelizând ei înşişi câteva sate ale samaritenilor, Petru şi Ioan se întorc la Ierusalim. Lucrarea în afară continuă, şi continuă prin alte mijloace. Filip, care prezintă caracterul unei ascultări prompte, fără întrebări şi cu o inimă simplă, este chemat să-şi părăsească lucrarea prosperă de care era legată importanţa sa personală (dacă ar fi căutat-o) şi în care era înconjurat cu respect şi cu afecţiune. „Du-te“, spune îngerul Domnului, „spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza“. Acolo era un loc pustiu. Ascultarea grabnică a lui Filip nu stă să se gândească la diferenţa dintre Samaria şi Gaza, ci doar la voia Domnului; şi pleacă. Acum evanghelia se întinde către prozeliţii dintre neamuri şi îşi croieşte calea către centrul Abisiniei. Trezorierul împărătesei este admis în rândul ucenicilor Domnului prin botez, care a pecetluit credinţa sa în mărturia profetului Isaia; apoi îşi vede de drum bucurându-se de mântuirea pentru care făcuse o călătorie istovitoare dintr-o ţară îndepărtată ca să o caute în Ierusalim în îndatoriri şi ceremonii ale legii, însă cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu. Minunată imagine a harului evangheliei! El duce cu sine acasă ceea ce harul îi oferise în pustiu - lucru pe care călătoria sa obositoare la Ierusalim nu i-l putuse da. Sărmanii iudei, care alungaseră mărturia din Ierusalim, sunt în afara tuturor acestor lucruri. Duhul Domnului îl duce pe Filip departe şi îl vedem aflându-se la Azot (versetele 39,40); căci toată puterea Domnului este în slujba Fiului Omului pentru împlinirea mărturiei spre slava Sa. Filip evanghelizează toate cetăţile până la Cezareea.

sursa: https://comori.org/