Categorie: Cartile Bibliei
Mărturia personală a apostolului dată în suferinţă
După aceasta, apostolul urmează să dea socoteală despre sine însuşi şi să împlinească într-un fel izbitor prezicerile Domnului. Adus înaintea tribunalelor de către răutatea iudeilor, dat de ura lor în mâinile neamurilor, toate acestea aveau să fie o mărturie. Împăraţii şi conducătorii vor auzi evanghelia, însă dragostea multora se va răci. Aceasta este în general poziţia lui; au existat însă în ea detalii cu privire la el personal.
Evoluţia împotrivirii iudeilor, aşa cum este ea prezentată în cartea Faptele Apostolilor
Putem remarca aici o trăsătură importantă a acestei cărţi, care în general n-a prea fost sesizată; anume, evoluţia vrăjmăşiei iudeilor, care le-a adus lepădarea finală. Faptele Apostolilor se termină cu acest aspect; lucrarea din mijlocul acelui popor este lăsată în planul doi, iar cea a lui Pavel ocupă întreaga scenă în naraţiunea istorică oferită de Duhul Sfânt. Împotrivirea iudeilor faţă de manifestarea Adunării, care le lua locul şi care ştergea distincţia dintre ei şi neamuri, prin introducerea poziţiei cereşti şi a harului suveran deplin (har de care păcătosul se folosea prin credinţă) în contrast cu legea care, deşi universală în aplicaţia ei, a fost dată unui popor distinct - această împotrivire, prezentă la orice pas în viaţa apostolului, deşi el acţiona cu toată grija posibilă, este stârnită la intensitatea ei maximă în Ierusalim, centrul ei natural, şi se manifestă prin violenţă şi prin insistenţa pe lângă cei dintre naţiuni pentru a-l şterge pe Pavel de pe faţa pământului. Acest lucru făcea ca poziţia apostolului să fie foarte serioasă, în ce privea neamurile, la Ierusalim - o cetate cu atât mai geloasă pentru importanţa ei religioasă cu cât pierduse de fapt realitatea ei sub robia romană, prin faptul că o transformase într-un duh de răzvrătire împotriva autorităţii care o domina.
Pavel, în trei poziţii diferite
În conformitate cu istoria creştinismului, privită în legătură cu iudaismul (cu referire la făgăduinţe şi la împlinirea lor în Persoana lui Mesia), îl găsim pe Pavel în trei poziţii diferite. Prima, acceptând, cu gândul concilierii, să ia în seamă ceea ce deja exista la Ierusalim şi chiar adresându-se iudeilor peste tot în sinagogile lor, aceştia având primii din punct de vedere administrativ dreptul de a auzi evanghelia („iudeilor mai întâi, apoi grecilor“), căci Isus era slujitorul circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, pentru a împlini făgăduinţele făcute părinţilor. În această privinţă, el niciodată n-a eşuat şi stabileşte aceste principii clar şi dogmatic în Epistola către Romani. Apoi îl găsim în toată libertatea adevărului deplin despre har şi despre scopurile lui Dumnezeu, în lucrarea sa specială. Avem acest lucru în Epistola către Efeseni. În ambele cazuri el acţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt, împlinind voia Domnului. Apoi, în al treilea rând, îl vedem în conflict cu ostilitatea iudaismului legalist, pe ai cărui emisari îi întâlnea peste tot şi în a cărui sferă de acţiune a intrat el însuşi mergând la Ierusalim, în acea parte a istoriei lui la care privim acum. În ce măsură a fost acest lucru de la Dumnezeu sau în ce măsură a fost consecinţa propriilor lui paşi, rămâne de văzut. Faptul că mâna lui Dumnezeu a fost acolo pentru binele Adunării şi în călăuzirea iubitului Său slujitor către bine în final este dincolo de orice îndoială. Noi putem doar să cercetăm cât de mult au fost implicate aici voinţa şi gândul lui Pavel, ca mijloace pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a produce rezultatul intenţionat de El, fie pentru Adunare, fie pentru slujitorul Său, sau pentru iudei. Aceste gânduri sunt de cel mai mare interes şi necesită examinarea smerită a ceea ce Dumnezeu a aşezat înaintea noastră pentru a ne da instrucţiuni asupra acestui punct din istoria pe care Duhul Însuşi ne-a oferit-o despre aceste lucruri.
Duhul îi interzice lui Pavel să meargă la Ierusalim
Primul lucru care ne atrage atenţia este că Duhul Sfânt îi spune să nu se ducă la Ierusalim (Fapte 21:4 ), ceea ce este de o evidentă importanţă. Pavel se simţea legat; era ceva în mintea lui care îl împingea într-acolo, un simţământ care-l forţa în acea direcţie; însă Duhul, în mărturia Lui pozitivă şi exterioară, i-a interzis mersul acolo.
Intenţia apostolului fusese să meargă la Roma. Apostolul neamurilor era trimis să predice evanghelia la orice făptură şi nu exista nimic în intenţiile sale, cu privire la acest proiect, care să nu fie potrivit cu harul (Romani 1:13-15 ). Totuşi Dumnezeu nu-i îngăduise să meargă acolo. A fost obligat să le scrie epistola fără să-i fi văzut. Cerul este metropola creştinismului. Ierusalimul şi Roma nu puteau avea niciun loc înaintea lui Pavel, decât să îngăduie în afecţiune pe una şi să fie gata, când putea, să o evanghelizeze pe cealaltă. El şi-a propus: „După ce voi merge acolo trebuie să văd şi Roma“ (Fapte 19:21 ). După aceea şi-a luat misiunea cu privire la ajutoarele sfinţilor din Ahaia şi Macedonia. Dorea să-şi dovedească afecţiunea faţă de săracii din poporul său (Galateni 2:10 ). Aceasta era foarte bine. Nu ştiu însă dacă era o misiune potrivită pentru un apostol. Era vorba, evident, de un simţământ iudaic care punea un preţ deosebit pe săracii din Ierusalim şi pe cetatea însăşi. Un iudeu evlavios prefera să fie sărac la Ierusalim, decât bogat printre neamuri. Creştinii săraci erau acolo, fără îndoială, de la momentul convertirii lor, însă aceasta era originea acestui sistem (a se compara Neemia 11:2 şi Fapte 24:17 ). Toate aceste lucruri aparţineau de relaţia cu iudaismul (Romani 15:25-28 ). Pavel iubea poporul de care aparţinea după trup, care fusese poporul iubit de Dumnezeu şi care era încă poporul Lui, deşi lepădat pentru o vreme, rămăşiţa având acum să intre în Împărăţia lui Dumnezeu prin intermediul creştinismului. Acest ataşament al lui Pavel faţă de ei (care îşi avea partea sa corectă şi profund afectuoasă, dar care de altă parte avea de-a face cu carnea) l-a condus în centrul iudaismului. El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru poporul său l-a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil - iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spirituale. Mărturia sa, îi spusese Domnul, nu avea să fie primită acolo.
Pavel, slujitor preaiubit şi credincios, este totuşi om
Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi-a găsit echilibrul.
Ca instrument al revelaţiei lui Dumnezeu, el proclamă scopul harului suveran al lui Dumnezeu în toată întinderea şi forţa lui. Vinul nu este diluat, ci curge în afară la fel de curat cum îl primise. Iar el umbla într-un fel remarcabil la înălţimea revelaţiei încredinţate lui. Totuşi, individual, Pavel este un om; el trebuie exersat, iar starea sufletului său trebuie scoasă la iveală, şi aceasta în acele exerciţii la care Dumnezeu l-a supus. Locul unde carnea şi-a găsit plăcerea, sfera în care ea s-a complăcut, acesta este locul în care, atunci când Dumnezeu lucrează, ea îşi găseşte şi suferinţa. Totuşi, dacă Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-Şi încerce slujitorul şi să-l pună în lumină faţă de el însuşi, El i-a stat alături şi l-a binecuvântat chiar în încercare - a schimbat-o în mărturie şi a înviorat inima slujitorului Său iubit şi credincios. Manifestarea a ceea ce în el nu era potrivit Duhului sau înălţimii chemării lui, a fost făcută în dragoste, pentru binecuvântarea sa şi a Adunării. Ferice de cel care poate umbla cu aceeaşi credincioşie şi care poate menţine poziţia în aceeaşi măsură, prin har, pe calea harului! Totuşi Hristos este singurul model. Nu văd însă pe nimeni altul care să-I fi semănat atât de mult în viaţa Sa publică precum Pavel.
Cu cât privim mai mult la umblarea apostolului, cu atât vom vedea mai bine această asemănare. Numai că Hristos a fost modelul perfecţiunii în ascultare; în preţiosul Său slujitor exista carnea. Pavel ar fi fost primul gata să recunoască faptul că perfecţiunea aparţine doar lui Isus.
Mâna lui Dumnezeu controlează totul
Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul Său să facă această călătorie şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel că el n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în Adunare. Acest ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec. În Hristos, în viaţa Lui pe acest pământ, acest sentiment era corect, însă El a străbătut acest drum ca să moară; pentru acest scop a venit El.
Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă ca izvor de acţiune nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la neamuri, cu scopul să ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer. Astfel că iudeii l-au ascultat până la acel cuvânt, apoi au început să strige şi să facă tulburarea care a pricinuit întemniţarea lui Pavel*. El a suferit pentru adevăr, însă acolo unde adevărul nu avea acces potrivit cu mărturia lui Hristos Însuşi: „Ei nu vor primi mărturia ta despre Mine“. Era necesar totuşi ca iudeii să-şi manifeste ura faţă de evanghelie şi să dea această dovadă finală a împotrivirii lor crâncene faţă de căile lui Dumnezeu în har.
* Această împrejurare este demnă de notat prin faptul că a fost porunca lui Hristos ca el să meargă la neamuri; la care mai putem adăuga că, la acel timp, ea a fost însoţită de îndemnul: „Pleacă repede din Ierusalim, căci ei nu vor primi mărturia ta despre Mine“. Aşa că declaraţia că mărturia lui nu era de niciun folos în Ierusalim a stârnit şi mai mult ura iudeilor. Cuvântul lui Hristos, ca şi cel al lui Pavel, arăta că locul slujbei lui apostolice nu era la Ierusalim, ci în altă parte.
Misiunea apostolică faţă de neamuri, ca întemeiere a Adunării, s-a încheiat
În acelaşi timp, oricare ar fi putut fi lucrările ulterioare ale apostolului (dacă au mai fost vreunele, căci Duhul Sfânt nu le menţionează), paginile relatării Duhului se încheie aici, cu toate că Pavel îi vede pe iudei în propria lui casă şi îi primeşte pe toţi care vin la el. Istorisirea se sfârşeşte. Misiunea apostolică pentru neamuri în legătură cu întemeierea Adunării s-a încheiat. Roma este doar închisoarea apostolului adevărului, a celui căruia îi fusese încredinţat adevărul. Ierusalimul îl leapădă, Roma îl întemniţează şi-l dă morţii, aşa cum făcuse cu Isus, Căruia binecuvântatul apostol a trebuit să-I semene şi în acest lucru, potrivit cu dorinţa sa în Filipeni 3 ; căci Hristos şi a fi făcut asemenea Lui erau singurul său obiectiv. I s-a dat să găsească această asemănare cu El în slujba sa, aşa cum era deosebit de puternică în inima şi în sufletul lui, cu diferenţa necesară dintre o slujire care nu trebuia să rupă trestia frântă, nici să stingă fitilul care fumega, şi cea care în mărturie trebuia să scoată la iveală judecata asupra neamurilor.
Falimentul universal al omului; Adunarea rămâne obiect al credinţei, până la manifestarea ei în glorie
Însărcinarea celor doisprezece apostoli cu privire la neamuri, având ca punct de plecare Ierusalimul (Matei 28 ), n-a fost niciodată îndeplinită, atât cât Duhul Sfânt ne lasă scris pe paginile Scripturii*. Ierusalimul i-a ţinut pe loc. Nici măcar n-au străbătut toate cetăţile lui Israel. Slujirea către circumcizie a fost încredinţată lui Petru, cea către neamuri lui Pavel, în legătură cu doctrina Adunării şi a unui Hristos glorificat - un Hristos pe care nu-L mai cunoştea după carne. Ierusalimul, către care apostolul era atras de afecţiunea sa, l-a lepădat atât pe el, cât şi misiunea sa. Slujba sa către neamuri, atât cât priveşte efectul liber al puterii Duhului, s-a încheiat la fel. Istoria ecleziastică ar dori să ne spună probabil mai multe; totuşi, Dumnezeu a avut grijă s-o îngroape într-un întuneric adânc. Nimic mai departe nu este recunoscut de către Duhul. Nu mai auzim despre apostoli la Ierusalim, iar Roma, aşa cum am văzut, nu avea niciunul, atât cât ne informează Duhul Sfânt, cu excepţia faptului că apostolul neamurilor a fost prizonier acolo şi că, în cele din urmă, a fost executat. Omul a falimentat peste tot pe pământ. Centrele lumii religioase şi politice - centre, potrivit lui Dumnezeu, în ce priveşte pământul - au respins mărturia şi l-au omorât pe martor; rezultatul însă a fost că Cerul şi-a menţinut drepturile neatinse şi în puritatea lor absolută. Adunarea, adevărata metropolă cerească şi veşnică a slavei şi a căilor lui Dumnezeu - Adunarea care îşi avea locul în planurile lui Dumnezeu înainte de a fi fost lumea; Adunarea care corespunde inimii Sale în har ca unită cu Hristos în slavă - rămâne obiect al credinţei. Ea este revelată în conformitate cu gândul lui Dumnezeu şi exact aşa cum este în gândul Lui, până când, sub forma Ierusalimului ceresc, va fi manifestată în slavă, în legătură cu împlinirea căilor lui Dumnezeu pe pământ, în restabilirea Ierusalimului ca centru al lucrărilor Sale pământeşti în har, în stabilirea tronului Său şi a metropolei Sale chiar în mijlocul neamurilor, precum şi în dispariţia puterii acestora din urmă, putere al cărei centru şi aşezământ era Roma.
* Marcu 16:20 este singurul loc care ar putea face aluzie la îndeplinirea ei; şi nici măcar acesta ca atare, căci misiunea din Coloseni 1:6 face referire la toată lumea şi este întemeiată pe înălţare, nefiind o însărcinare către neamuri bazată doar pe înviere.
Creştinismul exista la Roma înainte ca vreun apostol să ajungă acolo
Să examinăm acum gândurile apostolului, precum şi ceea ce a avut loc din punct de vedere istoric. Pavel le-a scris din Corint credincioşilor din Roma, atunci când avea această călătorie în vedere. Creştinismul prinsese rădăcini în acel centru al lumii, fără ca vreun apostol să-l fi sădit acolo. Pavel doar urmează acest curs. Roma era o parte încă nevizitată a domeniului său apostolic (Romani 1:13-15 ). El se întoarce la acest subiect în capitolul 15 din Romani. Dacă încă nu putea veni (căci Dumnezeu n-a vrut să înceapă cu capitala lumii - comparaţi distrugerea Haţorului în Canaan, Iosua 11:11 ), cel puţin le va scrie pe temeiul apostolatului său universal faţă de neamuri. Câţiva creştini existau deja acolo; aşa a vrut Dumnezeu. Însă ei erau, într-un anumit fel, domeniul lui. Mulţi dintre ei îl cunoscuseră deja personal. Mărturie stau numărul şi caracterul salutărilor de la sfârşitul epistolei, care poartă o anumită pecete, făcând din creştinii din Roma în mare parte copiii lui Pavel.
Sau Ierusalimul, sau Roma şi Spania
În Romani 15:14-29 el îşi expune poziţia apostolică cu privire la romani şi la alţii. Dorea de asemenea să meargă în Spania după ce avea să-i vadă puţin pe fraţii de la Roma. Dorea să le împartă daruri spirituale, însă să fie mângâiat de credinţa lor reciprocă şi să se bucure un timp de tovărăşia lor. Ei sunt în legătură cu el, însă îşi au locul ca creştini la Roma fără ca apostolul să fi fost vreodată acolo. După ce avea să-i vadă puţin, intenţiona să meargă în Spania. N-a putut însă să împlinească aceste proiecte. Tot ce ni se spune de către Duhul Sfânt este că a fost prizonier la Roma. În ce priveşte Spania, niciun cuvânt. În loc să meargă mai departe după ce-i văzuse şi le făcuse parte de daruri, el rămâne doi ani prizonier la Roma. Nu se ştie dacă a fost eliberat sau nu. Unii spun că da; Cuvântul nu spune nimic.
După ce-şi descoperă intenţiile şi caracterul relaţiei sale în Duhul cu privire la Roma şi după ce un câmp larg se deschide înaintea lui în apus, intervine vechea lui afecţiune pentru poporul său şi pentru Ierusalim - „Acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor“ (Romani 15:25-28 ). De ce nu mergea la Roma potrivit cu energia Duhului, lucrarea fiind sfârşită în Grecia? (versetul 23). Dumnezeu, fără îndoială, a stabilit ca acele lucruri să se petreacă la Ierusalim şi ca Roma şi romanii să aibă acest loc trist cu privire la mărturia unui Hristos proslăvit şi a Adunării, mărturie pe care apostolul a dat-o înaintea întregii lumi. Însă, în ce-l priveşte pe Pavel, de ce să pună Ierusalimul răzvrătit între dorinţa sa evanghelică şi lucrarea sa? Afecţiunea era bună şi slujba pentru sfinţi la fel, însă pentru un diacon sau pentru un trimis al adunărilor, nu pentru Pavel, care avea tot apusul deschis înaintea intenţiilor sale evanghelistice!
Pentru moment, Ierusalimul i-a acaparat privirile. În consecinţă, aşa cum am văzut, Duhul Sfânt l-a avertizat pe acest drum. A prevăzut şi el însuşi pericolul în care intra (Romani 15:29-32 ). Era sigur că vine în plinătatea binecuvântării evangheliei lui Hristos; însă nu era sigur că va veni cu bucurie. Lucrul pentru care el le solicita rugăciunile s-a dovedit a fi cu totul opus celor pe care el le dorea. Le-a fost dăruit, însă ca prizonier. A prins curaj când i-a văzut pe fraţi la Forul lui Apius şi la Cele trei Cârciumi. N-a mai existat însă o călătorie în Spania.
Domnul stă alături de slujitorul Său în încercare, însă exercită faţă de el disciplina necesară
Lucrurile acestea mi se par cu totul solemne. Domnul, plin de har şi de blândeţe, era cu sărmanul, însă preaiubitul Său slujitor. În cazul unuia ca Pavel, avem o istorie cu totul mişcătoare, iar căile Domnului sunt adorabile şi perfecte în bunătate. Realitatea credinţei apare şi ea acolo pe deplin; căile harului sunt desăvârşite în Domnul şi la fel delicateţea lor. El stă alături de slujitorul Său în încercarea în care se găseşte, pentru a-l încuraja şi întări. În acelaşi timp, cu privire la dorinţa de a merge la Ierusalim, el este avertizat de către Duhul şi îi sunt puse în faţă consecinţele; şi, neîntorcându-se din drum, el experimentează disciplina necesară, care-i aşază sufletul la locul lui, un loc de binecuvântare deplină înaintea lui Dumnezeu. Umblarea sa îşi găseşte linia de plutire în ce priveşte puterea spirituală. El simte în exterior puterea lucrului care prin autoritatea morală îi împiedicase slujirea; şi iată că un lanţ pe trup este răspunsul la libertatea pe care şi-o îngăduise. Lucrările lui Dumnezeu sunt caracterizate de justeţe. Slujitorul Său Îi era prea preţios pentru ca lucrurile să fie altfel. În acelaşi timp, în ce priveşte rezultatul şi mărturia, Dumnezeu a rânduit totul pentru slava Sa şi cu o înţelepciune desăvârşită cu privire la binele viitor al Adunării. Ierusalimul, aşa cum am văzut, respinge mărturia către neamuri; într-un cuvânt, respinge căile lui Dumnezeu în Adunare (a se compara cu 1. Tesaloniceni 2:14-16 ); iar Roma devine închisoarea acestei mărturii, în timp ce, potrivit cu făgăduinţa Domnului, mărturia este dusă înaintea cârmuitorilor şi a împăraţilor, precum şi a Cezarului însuşi.
Pavel, aflat într-o poziţie similară cu a lui Hristos, predat în mâinile neamurilor de către iudei
Am spus că harul l-a aşezat pe Pavel în poziţia lui Hristos ca dat în mâinile neamurilor de către ura iudeilor. Aceasta era o mare favoare. Diferenţa - în afară de dragostea infinită a Domnului care S-a dat pe Sine Însuşi - este că Isus Se afla acolo în adevăratul Său loc înaintea lui Dumnezeu. El venise la iudei; lepădarea Sa în mâinile neamurilor era încununarea devotamentului şi slujbei Sale. A fost de fapt aducerea ca jertfă a Lui Însuşi prin Duhul cel veşnic. Era sfera lucrării Sale ca trimis de către Dumnezeu. Pavel a reintrat în ea; energia Duhului Sfânt îl aşezase afară - „Te-am scos“, spusese Domnul, „din mijlocul poporului acestuia şi din mijlocul neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii…“ (Fapte 26:17 ). Isus îl scosese din aceste două locuri pentru a exercita o lucrare ce le unea într-un singur Trup în Hristos în cer. În această slujbă, Pavel nu cunoştea pe nimeni după carne; în Hristos Isus nu era nici iudeu, nici grec.
Pavel este atenţionat de Duhul Sfânt, însă nu se lasă convins de mărturia Sa
Să reluăm acum istoria apostolului. El este avertizat de către Duhul Sfânt să nu se suie la Ierusalim (Fapte 21:4 ). Totuşi îşi continuă călătoria spre Cezareea. Un profet numit Agab se coboară din Iudeea şi vesteşte că Pavel va fi legat şi predat neamurilor. S-ar putea spune că acest lucru în sine nu-i interzicea plecarea. Este adevărat; totuşi, venind după celălalt avertisment, îl întărea pe acesta. Când umbla în libertatea Duhului, avertizat fiind de pericol, a fugit de el, în timp ce înfrunta orice primejdie dacă mărturia i-o cerea. La Efes el s-a lăsat convins să nu meargă la locul tulburării.
Duhul Sfânt de obicei nu ne avertizează cu privire la pericol. Ne conduce pe calea Domnului şi, dacă persecuţia intervine, ne dă putere să o suferim. Aici Pavel a fost în mod continuu avertizat. Prietenii săi l-au rugat să nu se suie, însă nu s-a lăsat convins. Atunci ei s-au liniştit, nefiind întru totul satisfăcuţi, spunând: „Facă-se voia Domnului“ (versetul 14). Nu mă îndoiesc că a fost voia Lui, însă pentru împlinirea unor scopuri de care Pavel nu era conştient prin inteligenţa dată de Duhul Sfânt. Numai că se simţea legat în duh să meargă şi era gata să sufere toate pentru Domnul.
Căutând să placă credincioşilor iudei, Pavel ajunge în mâinile vrăjmaşilor evangheliei
Prin urmare, pleacă spre Ierusalim; şi, când ajunge acolo, merge acasă la Iacov, unde se adună toţi bătrânii (versetele 17,18). Pavel le relatează lucrarea lui Dumnezeu printre neamuri. Ei îşi întorc privirile către iudaismul lor, de care mulţimea era plină, şi, în timp ce se bucură de binele lucrat de Dumnezeu prin Duhul, îşi exprimă dorinţa ca Pavel să se arate ascultător faţă de lege. Credincioşii din Ierusalim trebuia să se adune auzind de venirea lui Pavel, iar prejudecăţile lor cu privire la lege trebuiau satisfăcute. Pavel s-a pus pe sine în prezenţa exigenţelor omului; a refuza să se supună însemna a spune că gândurile lor despre el erau adevărate; a acţiona potrivit dorinţei lor însemna a face o regulă nu din călăuzirea Duhului în toată libertatea dragostei, ci din starea ignorantă şi plină de prejudecăţi a acestor credincioşi iudei. Cu alte cuvinte, Pavel era acolo nu potrivit Duhului ca apostol, ci potrivit ataşamentului său faţă de aceste lucruri vechi. Trebuie să fii deasupra prejudecăţilor celorlalţi şi liber de influenţa lor, ca să te poţi apleca în dragoste către ei.
Aflat acolo, era aproape cu neputinţă ca Pavel să facă altfel decât să le îndeplinească cererile. Era mâna lui Dumnezeu în aceasta. Acest act îl aruncă în mâinile vrăjmaşilor săi. Căutând să placă iudeilor care crezuseră, el se trezeşte în gura leului, în mâinile iudeilor care erau vrăjmaşi evangheliei. Mai putem adăuga că nu mai auzim nimic de creştinii din Ierusalim. Ei îşi făcuseră lucrarea. N-am nicio îndoială că au acceptat ajutoarele materiale de la neamuri.
sursa: https://comori.org/