Categorie: Cartile Bibliei
La Efes; botezul lui Ioan şi creştinismul
În ceea ce urmează găsim, de altă parte, progresul revelaţiei divine în strânsă legătură cu puterea apostolică a lui Pavel, putere făcută proeminentă prin capacitatea de a transmite Duhul Sfânt. Douăsprezece persoane crezuseră, însă fără nicio altă îndrumare decât cea a lui Ioan: botezul lor avusese referire la aceasta. Ei aşteptau un Hristos ce avea să vină şi un Duh Sfânt pe care El avea să-L comunice. Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, însă nu ieşea în niciun fel din sfera iudaică, deşi deschidea o perspectivă către ceva diferit, potrivit cu suveranitatea lui Dumnezeu şi ca efect al venirii lui Hristos. Era însă un botez spre pocăinţă pentru om pe pământ şi nu semnifica moartea şi învierea lui Hristos. Harul lucra într-o rămăşiţă, însă Isus era un tovarăş al ei pe pământ. Creştinismul (fiindcă păcatul omului a fost pe deplin manifestat) este bazat pe moarte şi pe înviere; întâi, cea a lui Hristos, împlinind astfel răscumpărarea, şi apoi moartea şi învierea noastră împreună cu El aşa încât să fim în El şi ca El înaintea lui Dumnezeu într-o viaţă lipsită de păcat, viaţă din viaţa Lui, şi spălaţi în sângele Său de toate păcatele noastre. Însă botezul lui Ioan, de fapt, propovăduia doar pocăinţa aici jos pentru a-L primi pe Hristos; creştinismul propovăduia eficacitatea morţii şi învierii unui Hristos lepădat, în virtutea căreia Duhul Sfânt, Mângâietorul venit din cer, trebuia să fie primit.
Aceşti doisprezece oameni (deşi Ioan anunţase că botezul cu Duhul Sfânt trebuia să fie rezultatul intervenţiei lui Hristos) nu ştiau dacă era deja Duh Sfânt* - o dovadă clară că ei nu intraseră în casa lui Dumnezeu în care El locuia. Pavel le explică acest lucru, iar ei sunt botezaţi în numele lui Isus. Pavel, în virtutea capacităţii sale apostolice, îşi pune mâinile peste ei şi primesc Duhul Sfânt. Apoi vorbesc în limbi şi prorocesc (versetul 6).
* Literal, „dacă este Duhul Sfânt“. Expresia, identică cu cea din Ioan 7:39 , este o mărturie foarte izbitoare cu privire la distincţia şi importanţa prezenţei Duhului Sfânt aici pe pământ. Această prezenţă este numită „Duhul Sfânt“, deşi ştim că El fusese prezent întotdeauna. Însă ceea ce este numit „Duhul Sfânt“, adică prezenţa Lui aici jos - aceasta nu fusese niciodată.
În Asia; Pavel, fondatorul a ceea ce era în acord cu voia lui Dumnezeu
Această putere, precum şi cel care îi era instrumentul, aveau să fie acum clar scoase în relief. Cetatea capitală a Asiei (adică a provinciei romane numite aşa) este scena unde acest lucru trebuia realizat. Vom vedea o putere desfăşurată în această localitate, care acţionează independent de orice formă tradiţională şi care domină tot ceea ce o înconjoară, fie om, fie conştiinţă, fie vrăjmaş - o putere organizatoare, care îşi formează din ea şi pentru ea însăşi instituţiile şi structura care i se potrivesc şi care domină întreaga situaţie. Puterea harului activ se desfăşura în lucrarea lui Pavel, începând cu Antiohia; şi ea se arătase în diferite feluri. Aici avem câteva detalii despre stabilirea ei oficială într-un mare oraş.
Timp de trei luni, apostolul Îl predică cu răbdare pe Hristos în sinagogă şi discută cu iudeii, conştient de puterea divină şi de adevăr. El oferă întâietate, ca sferă a mărturiei, celor ce fuseseră instrumentul şi poporul lui Dumnezeu: „Iudeilor mai întâi“. Nu se mai spune: „Mântuirea vine de la iudei“, însă este propovăduită lor mai întâi.
Această lucrare desfăşurându-se şi fiind mulţi împotrivitori, Pavel acţionează ca fondator a ceea ce era potrivit cu Dumnezeu şi din partea Lui. El îi separă pe ucenici şi propovăduieşte creştinismul în clădirea unui grec care avea o şcoală publică. Lucrurile au mers astfel vreme de doi ani, aşa încât învăţătura a fost răspândită în toată regiunea printre iudei şi greci. Dumnezeu nu eşua în a da mărturie despre cuvântul harului Său, iar puterea Sa se manifesta într-o manieră remarcabilă prin persoana apostolului care dădea mărturia. Manifestările puterii vrăjmaşului dispar dinaintea acţiunii acestei puteri eliberatoare a Domnului, iar numele lui Isus este glorificat. Realitatea acestei acţiuni era demonstrată public într-un fel izbitor: întâi, sursa ei în acţiunea reală, pozitivă şi personală a Domnului, care aducea omului eliberarea divină; apoi, misiunea lui Pavel şi credinţa ca instrument prin care această putere supranaturală lucra. Câţiva iudei au dorit să se folosească de ea pentru interesul lor personal; şi, lipsiţi de credinţă, ei foloseau numele lui „Isus pe care-L propovăduieşte Pavel“ ca pe un fel de descântec (versetul 13 şi următoarele). Însă duhul rău, a cărui putere era la fel de adevărată şi de reală în felul ei ca cea a Domnului pe care era obligat să o recunoască atunci când ea se manifesta, ştia foarte bine că de data aceea nu era credinţă, nici putere. „Pe Isus Îl cunosc“, a spus el, „şi ştiu cine este Pavel; dar voi cine sunteţi?“. Iar omul posedat i-a atacat şi i-a rănit. Remarcabilă mărturie despre acţiunea vrăjmaşului, însă în acelaşi timp despre acea forţă superioară, despre realitatea acelei intervenţii a lui Dumnezeu care era făcută eficace prin intermediul lui Pavel. Când Dumnezeu Se descoperă, întotdeauna se descoperă şi conştiinţa; iar puterea vrăjmaşului asupra ei este dată la iveală şi încetează. Iudeii şi grecii se umplu de frică şi mulţi care deveniseră creştini şi-au adus spre distrugere uneltele vrăjitoriilor lor. Acţiunea puternică a Duhului s-a arătat prin hotărârea pe care a produs-o, prin manifestarea imediată şi fără ezitare a gândurilor şi hotărârilor create în inimă. Nu mai existau împotriviri interioare; prezenţa şi puterea lui Dumnezeu au produs efectul lor obişnuit.
Puterea vrăjmaşului în mijlocul naţiunilor manipulate de iudei
Totuşi resursele vrăjmaşului nu erau epuizate. Lucrarea lui Dumnezeu era făcută, în sensul stabilirii mărturiei prin osteneala apostolică; iar Dumnezeu Îşi trimitea slujitorul în altă parte (versetul 21 şi următoarele). Vrăjmaşul, ca de obicei, provoacă o tulburare, stârnind patimile oamenilor împotriva uneltelor mărturiei lui Dumnezeu. Pavel deja intenţionase să plece, însă ceva mai târziu; prin urmare, îi trimisese pe Timotei şi pe Erast înaintea lui în Macedonia, plănuind să viziteze Macedonia, Ahaia şi Ierusalimul, iar după aceea să meargă la Roma; deci el rămâne încă ceva timp în Asia. Însă, după plecarea acestor doi fraţi, Dimitrie întărâtă poporul împotriva creştinilor. Învrăjbit împotriva evangheliei, care zguduia întreg sistemul în legătură cu care el îşi făcea averea şi care era legat de tot ceea ce îi oferea lui importanţă, acest agent al vrăjmaşului ştia cum să acţioneze asupra patimilor lucrătorilor care erau de aceeaşi meserie cu el; căci el făcea temple în miniatură ale Dianei, din argint. Ocupaţia lui era legată de ceea ce întreaga lume admira, de ceea ce avea putere asupra minţilor oamenilor - o mare mângâiere pentru om, care simte nevoia de ceva sigur - era legată de ceea ce îşi pusese de atâta timp amprenta asupra vieţii lor religioase. O mare parte a influenţei exercitate o constituia nu: „Mare este Diana!“, ci: „Mare este Diana efesenilor!“. Era, pe scurt, puterea vrăjmaşului în mijlocul neamurilor. În aparenţă, iudeii au căutat să se folosească de acest lucru prin punerea înainte a lui Alexandru - posibil aceeaşi persoană care se împotrivise lui Pavel şi despre care presupuneau că va fi ascultat de oameni. Însă aceştia erau tulburaţi de duhul rău al idolatriei, iar iudeii au fost înşelaţi în nădejdea lor. Pavel a fost împiedicat deopotrivă de către fraţi şi de către mai-marii Asiei1 de a se arăta înaintea poporului. Adunarea a fost împrăştiată de către autorităţile din cetate; iar Pavel, după ce i-a vizitat pe ucenici, şi-a urmat drumul în pace2.
1 Magistraţi onorifici din rândul celor cu vază, care prezidau celebrarea sărbătorilor religioase.
2 Poate că cititorul va fi interesat de această parte a istoriei Noului Testament şi ajutat să o înţeleagă, dacă voi indica data la care Pavel a scris câteva din epistolele sale. A scris-o pe prima către corinteni pe când se afla în Efes şi a trimis-o prin Tit. Pe Timotei l-a trimis în Macedonia. Probabil că acesta din urmă avea să meargă în Grecia; „Dacă vine“, le spune apostolul corintenilor. Apoi a avut loc tulburarea şi chiar în acest moment, sau aproximativ în această perioadă, viaţa i-a fost pusă în pericol; nici măcar nu mai spera să scape. Îşi propusese să meargă prin Grecia în Macedonia, apoi să se întoarcă în Grecia; însă starea în care era Corintul l-a împiedicat şi s-a dus întâi în Macedonia. În drum merge la Troa, dar nu stă acolo; în Macedonia este foarte presat şi nu are linişte din pricină că Tit încă nu sosise cu veşti despre corinteni. Totuşi Tit îl găseşte aici, iar apostolul este mângâiat în necazurile lui de către veştile bune despre îndreptarea corintenilor. Ca urmare, el le scrie cea de-a doua epistolă şi, după ce vizitează adunările, îşi continuă călătoria spre Corint, de unde scrie Epistola către Romani. N-am amintit aici decât ceea ce are legătură cu această parte a istoriei apostolului şi care aruncă lumină asupra lucrărilor lui.
Lucrarea lui acolo era încheiată şi evanghelia era semănată în capitala Asiei, ba chiar în toată Asia. Grecia şi Macedonia o primiseră deja.
Dorinţa apostolului de a vizita Roma
Mai rămânea Roma. În ce fel trebuia să meargă el acolo? Aceasta este acum întrebarea care se pune. Viaţa lui liberă şi activă s-a încheiat odată cu evenimentele de care ne ocupăm acum, atât cât ne este dat să vedem de către Duhul Sfânt: o viaţă binecuvântată cu o credinţă aproape fără egal, cu o energie care depăşea tot ceea ce a fost văzut în oameni şi care, prin puterea divină care lucra în ea, îşi producea efectele în ciuda obstacolelor aparent de netrecut, în ciuda oricărui fel de împotrivire, în dispreţ şi în sărăcie, şi care şi-a imprimat caracterul asupra Adunării, fiind instrumentul în formarea ei; şi aceasta nu numai în ciuda a două religii ostile care împărţeau lumea civilizată între ele, ci în ciuda unui sistem religios care poseda adevărul, dar care întotdeauna a căutat să-l limiteze între graniţele tradiţiilor ce ofereau un loc cărnii - un sistem care voia prioritate şi care era aprobat prin obişnuinţele acelor apostoli numiţi de Domnul Însuşi.
Calea tradiţiilor şi a formelor nu înseamnă niciodată putere
Într-adevăr, Adunarea, aşa cum Pavel prevăzuse, s-a întors în curând la căile iudaice, atunci când energia apostolului nu mai opera în mijlocul ei. Este nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru a te ridica deasupra religiozităţii cărnii. Evlavia în sine nu face în mod necesar acest lucru; iar puterea nu este niciodată o tradiţie - este ea însăşi şi, prin urmare, independentă de oameni şi de tradiţiile lor, chiar atunci când este îngăduitoare cu ele în dragoste. Carnea deci întotdeauna se întoarce la calea tradiţiilor şi a formelor; fiindcă ea nu constituie niciodată putere în lucrurile lui Dumnezeu, deşi poate recunoaşte îndatoririle. Prin urmare, ea nu se înalţă către cer; nu înţelege harul; poate vedea ceea ce omul trebuie să fie pentru Dumnezeu (fără să perceapă totuşi consecinţa acestui lucru, dacă Dumnezeu este revelat), însă nu poate să vadă ce este Dumnezeu pentru om în harul Său suveran. Va accepta probabil acest lucru ca fiind ortodox, acolo unde Duhul a lucrat; însă nu va aduce niciodată sufletul în acest har. Această întoarcere către firea vechea şi către un duh legalist şi tradiţionalist era ceea ce, mai mult chiar decât violenţa păgânilor sau ura iudeilor, sfâşia inima şi provoca suferinţa apostolului credincios şi binecuvântat, care prin har avea un caracter, sau mai degrabă o poziţie, care se asemăna cu cea a lui Hristos mai mult decât oricare altă poziţie a vreunui creştin pe pământ.
Poziţia remarcabilă a lui Pavel, folosit de Duhul Sfânt
Aceste conflicte ne vor fi prezentate în epistole, unde de asemenea vom găsi dezvăluită acea inimă arzătoare care - în timp ce îngloba în adâncurile ei toate planurile revelate ale lui Dumnezeu, punând fiecare aspect la locul potrivit şi extinzându-şi afecţiunile asupra întregii lucrări şi Adunări a lui Dumnezeu - putea în mod egal să-şi concentreze întreaga energie, fie de gândire: asupra unui singur punct important (Filipeni 3:13 ); fie de afecţiune: asupra unui sărman sclav pe care harul i-l dăruise în lanţurile sale (Onisim). Vas al Duhului, Pavel străluceşte cu o lumină cerească de-a lungul întregii lucrări a evangheliei, acceptă să meargă la Ierusalim, tună şi fulgeră atunci când sufletele în Galatia erau duse în rătăcire, îi conduce pe apostoli în a decide pentru libertatea neamurilor şi foloseşte toată libertatea pentru a fi ca un iudeu cu iudeii, ca neavând lege cu cei fără lege, nefiind sub lege, ci întotdeauna supus lui Hristos. Totuşi, cât de dificil trebuia să fie să menţii la maxim standardul vieţii şi al revelaţiei spirituale în mijlocul atâtor tendinţe împotrivitoare! El era de asemenea „fără vină“. Nimic dinăuntru nu-i împiedica părtăşia cu Dumnezeu, de unde îşi trăgea puterea pentru a fi credincios printre oameni. El a putut spune, şi nimeni altul decât el, „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1 ). Tot aşa, a putut spune: „Rabd toate pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu gloria eternă“ (2. Timotei 2:10 ), cuvinte care n-ar fi fost nepotrivite în gura Domnului - într-un sens mult mai înalt, fără îndoială, fiindcă El a îndurat, pentru Pavel, însăşi mânia care ar fi însemnat condamnarea veşnică a acestuia din urmă - totuşi cuvinte care scot în relief poziţia remarcabilă a acestui om al lui Dumnezeu, ca vas al Duhului Sfânt care se folosea de el. „Împlinesc“, spunea el, „cele ce rămân de suferit* din necazurile lui Hristos pentru Trupul Său, care este Adunarea, al cărei slujitor am devenit eu … ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Coloseni 1:24,25 ).
* Cititorul trebuie să facă distincţia între suferinţele Domnului pentru păcat din partea lui Dumnezeu în dreptate şi cele pe care le-a îndurat din partea oamenilor păcătoşi din pricina dreptăţii. Noi avem parte în acestea din urmă, în timp ce Hristos ne-a mântuit de cele dintâi, în care nu este nici vorbă de participare din partea noastră, ci de substituirea noastră de către El atunci când meritam condamnarea din cauza păcatului.
Partea lui Pavel în adevărul prezentat de Ioan
Ioan (prin cunoaşterea sa intimă a Persoanei lui Hristos, născut pe pământ şi Fiu al lui Dumnezeu) a fost capabil să menţină acest adevăr esenţial şi vital din punct de vedere individual, în aceeaşi arie în care Pavel lucra; însă a fost partea lui Pavel să fie instrumentul activ pentru propagarea adevărului care mântuieşte sufletul şi îl pune pe omul ruinat în legătură cu Dumnezeu prin credinţă, prin comunicarea tuturor planurilor Sale de har.
Puterea esenţială a iudaismului atunci când cineva ia un loc în afara harului
Totuşi Pavel era un om, deşi un om extraordinar de binecuvântat. Puterea intrinsecă a iudaismului privitoare la legătura lui cu carnea este uimitoare. În ce priveşte rezultatul, este adevărat că, dacă omul se plasează undeva mai jos de har, adică mai jos de Dumnezeu, este mai bine într-un anumit sens ca el să fie sub lege, decât fără lege. Va fi ori una, ori alta; însă, preocupat cu ideea exclusivă a îndatoririi, el uită ce este Dumnezeu - căci El este dragoste; şi foarte adesea uită şi ce este omul - numai păcat. Dacă omul leagă ideea de îndatorire cu cea de păcat, rezultă o robie continuă, şi acesta este lucrul la care creştinismul, în general, este redus; cu adăugarea ritualurilor pentru a uşura conştiinţa împovărată, a formelor pentru a produce evlavia, acolo unde comuniunea este absentă; îmbrăcând toate acestea cu numele lui Hristos şi cu autoritatea aşa-numitei Biserici, a cărei existenţă în sine, în realitatea şi nu în pretenţiile ei, este identificată cu principiul harului suveran şi este caracterizată de supunere*. Să ne întoarcem însă la istoria lui Pavel.
* A se vedea Efeseni 5:24 .
sursa: https://comori.org/