Faptele apostolilor. Capitolul 18 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Puterea evangheliei

Câştigul necinstit, căruia Satan îi crease o oportunitate, s-a găsit faţă în faţă cu evanghelia la Filipi; la Atena, evanghelia s-a întâlnit cu împietrirea şi indiferenţa morală a cunoştinţei care flata vanitatea omenească; la Tesalonic, cu eforturile geloziei iudaice. Evanghelia îşi urmează calea, victorioasă asupra împotrivirii din Filipi, şi părăseşte centrul înţelepciunii omeneşti, după ce pune în lumină înaintea atenienilor tot ceea ce starea lor tolera. Apoi găseşte, în mijlocul luxului şi al manierelor depravate din bogata cetate a Corintului, un popor numeros pentru a-l introduce în Adunare. Acestea sunt căile lui Dumnezeu şi exerciţiile slujitorului Său devotat călăuzit de către Duhul Sfânt.

Mai putem nota că această energie, care-i caută pe cei dintre neamuri, niciodată nu pierde din vedere favoarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales - favoare care-i căuta până când ei o lepădau.

Sprijinul primit de apostol

La Tesalonic, Pavel a primit de două ori ajutoare din Filipi; la Corint, unde banii şi comerţul erau din abundenţă, el nu acceptă ajutor, ci lucrează împreună cu doi compatrioţi ai lui de aceeaşi meserie. Din nou începe cu iudeii, care se împotrivesc învăţăturii şi hulesc. Apostolul îşi urmează calea cu îndrăzneala şi hotărârea unui om cu adevărat călăuzit de Dumnezeu, cu calm şi înţelepciune, ca să nu fie dat înapoi. Îşi scutură hainele arătând că este curat de sângele lor şi declară acum că se întoarce către neamuri, potrivit cu Isaia 49 , luând această profeţie ca pe o poruncă din partea lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Pavel în Corint; dorinţa lui de a merge la Ierusalim

În Corint, Dumnezeu are „mult popor“. Prin urmare, El foloseşte indiferenţa necredincioasă a lui Galio pentru a înfrânge planurile şi răutatea iudeilor, geloşi ca întotdeauna pe o religie care le eclipsa importanţa, oricare ar fi fost harul acesteia faţă de ei. Pavel, după ce lucrează acolo vreme îndelungată, pleacă în pace. Prietenii săi iudei, Priscila şi Acuila, merg împreună cu el (versetul 18). Apostolul mergea la Ierusalim şi se afla sub un jurământ. Împotrivirea iudeilor nu-i micşorează ataşamentul faţă de poporul său - credincioşia sa în a le propovădui lor mai întâi evanghelia - recunoscând tot ceea ce le aparţinea în har înaintea lui Dumnezeu. El se supune chiar ritualurilor iudaice. Este posibil ca obişnuinţa să fi avut ceva influenţă asupra lui, lucru care nu era de la Duhul; însă, potrivit Duhului, el nu a avut niciun gând de a nesocoti ceea ce harul răbdător al lui Dumnezeu oferea poporului. Pavel se adresează iudeilor la Efes. Ei înclină să-l asculte, însă apostolul doreşte să ţină sărbătoarea la Ierusalim. Aici el este încă un iudeu, cu sărbătorile şi jurămintele lui. Este evident că Duhul a introdus aceste circumstanţe pentru a ne oferi o imagine adevărată şi completă a relaţiei care exista între cele două sisteme - gradul de libertate faţă de influenţa unuia şi de asemenea energia care îl înfiinţa pe celălalt. Primul rămâne adesea într-o anumită măsură, acolo unde energia de a-l realiza pe celălalt există într-un grad foarte ridicat. Libertatea care îngăduie prejudecăţile şi obiceiurile nu este acelaşi lucru cu supunerea cuiva faţă de aceste prejudecăţi. În slăbiciunea noastră, aceste două lucruri se amestecă; însă în realitate ele sunt opuse unul altuia. A respecta ceea ce Dumnezeu respectă, chiar atunci când sistemul respectiv şi-a pierdut toată valoarea şi puterea reală, dacă eşti chemat să acţionezi în legătură cu acest sistem când el în realitate nu este nimic mai mult decât o superstiţie şi o slăbiciune, este un lucru foarte diferit de a te aşeza sub jugul superstiţiei şi al slăbiciunii. Prima atitudine este efectul Duhului; cea din urmă, al cărnii. În noi, din nefericire, ele sunt adesea confundate una cu alta. Dragostea devine slăbiciune, făcând mărturia incertă.

Pavel comportându-se ca un iudeu

Pavel pleacă în călătorie; se suie la Ierusalim şi salută adunarea (versetul 22); coboară la Antiohia şi vizitează din nou toate cele dintâi adunări pe care le formase, legând astfel lucrarea sa - Antiohia şi Ierusalimul. Cât de mult l-au influenţat vechile obiceiuri în felul de a acţiona, îl las pe cititor să judece. El era iudeu. Duhul Sfânt doreşte să ne arate că apostolul era pe cât posibil de departe de a dispreţui poporul lui Dumnezeu, cel faţă de care favoarea divină nu se va schimba niciodată. Acest simţământ era cu siguranţă corect. Se pare din alt loc că el a trecut peste limitele Duhului şi ale spiritualităţii. Aici avem doar evenimentele în sine. Se poate ca el să fi avut un motiv particular care era valabil în urma poziţiei în care se afla. Cineva poate fi în împrejurări care contrazic libertatea Duhului şi care totuşi, atunci când ne aflăm în ele, au un anumit drept asupra noastră sau exercită o influenţă care în mod necesar şubrezeşte în suflet energia acestei libertăţi. Poate că am greşit situându-ne în astfel de circumstanţe, însă, fiind în ele, influenţa este exercitată, iar drepturile sunt cerute. Un om chemat să-L slujească pe Dumnezeu, alungat din casa tatălui său, umblă în libertatea Duhului. Fără să se fi ivit vreo schimbare în tatăl său, el se întoarce în casa părintească; drepturile tatălui său reînvie - unde este acum libertatea sa? Sau un om care posedă o înţelegere spirituală mai clară se aşază în mijlocul unor prieteni care sunt din punct de vedere spiritual cu totul sub nivelul lui; este aproape imposibil ca el să păstreze o judecată spirituală. Oricum au fost lucrurile în cazul de care ne ocupăm, legătura este de acum în mod voluntar formată de către cel ce şedea în locul libertăţii şi al harului, iar creştinii din Ierusalim rămân la nivelul vechilor lor prejudecăţi şi cer răbdare şi indulgenţă de la cel care era vasul şi martorul libertăţii Duhului lui Dumnezeu.

Aceasta, împreună cu lucrarea sa la Efes, formează cercul lucrărilor active ale apostolului în evanghelie, pentru ca în el să ne fie arătate căile Duhului cu oamenii.

Apolo, instruit de către Acuila şi Priscila

De la Fapte 18:24 până la Fapte 19:7 avem un fel de sumar al progresului făcut de învăţătura lui Hristos şi de puterea care o însoţea. Apolo cunoştea doar învăţătura lui Ioan; însă, având o inimă integră, el mărturisea public şi propovăduia ceea ce ştia. Era credinţa unui suflet regenerat. Acuila şi Priscila îl luminează deplin cu privire la lucrurile evangheliei şi la doctrina unui Hristos mort şi glorificat. La Corint el devine un învăţător puternic al evangheliei, al Domnului printre iudei, întărind astfel credinţa ucenicilor. Energia Duhului Sfânt se manifestă în el fără intervenţia apostolului sau a celor doisprezece. El acţionează independent sau, mai bine zis, Duhul acţionează independent în el. Oamenii au putut spune: „Eu sunt al lui Apolo“. Este interesant să vezi aceste diferite manifestări ale puterii şi libertăţii Duhului şi să-ţi aduci aminte că Domnul este deasupra tuturor şi că, dacă El acţionează cu putere printr-un Pavel, acţionează de asemenea prin cine vrea.

sursa: https://comori.org/