Categorie: Cartile Bibliei
Credincioşii iudei din Ierusalim caută să impună cerinţele legii celor dintre neamuri
Capitolul 15 conţine relatarea acestui fapt. Anumite persoane au venit de la Ierusalim, unde totul se desfăşura încă în legătură cu cerinţele legii; aceşti oameni caută să impună aceste cerinţe neamurilor în noul centru şi punct de plecare al lucrării format la Antiohia. A fost voia lui Dumnezeu ca această chestiune să fie rezolvată, nu prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau prin acţiunea Duhului Sfânt doar la Antiohia, ceea ce ar fi putut diviza Biserica, ci prin intermediul unei conferinţe la Ierusalim, astfel încât unitatea să fie păstrată, oricare ar fi fost prejudecăţile iudeilor. Căile lui Dumnezeu în această privinţă sunt remarcabile şi arată felul în care El Şi-a menţinut grija suverană în har faţă de Biserică. Citind Epistola către Galateni, vedem că în realitate erau la mijloc lucruri care atingeau profund creştinismul, care îi afectau chiar temelia, principiile adânci ale harului, ale drepturilor lui Dumnezeu, ale stării păcătoase a omului - principii pe care se bazează întregul edificiu al relaţiilor eterne dintre om şi Dumnezeu. Dacă cineva se tăia împrejur, se afla sub lege; abandonase harul, căzuse de la Hristos. Iar Pavel apostolul, Pavel cel plin de credinţă, de energie, de zel arzător, este obligat să se suie la Ierusalim, unde nu dorise să meargă, pentru a soluţiona această problemă. Pavel lucrase în Antiohia, însă lucrarea în această cetate nu era lucrarea sa. Nu era apostolul Antiohiei, aşa cum era cel al Iconiei, al Listrei şi, mai târziu, al Macedoniei şi al Greciei. El plecase din Antiohia, din sânul adunării deja formate acolo. Problema ivită trebuia rezolvată pentru Adunare, aparte de autoritatea apostolică a lui Pavel. Apostolul trebuie să se supună lui Dumnezeu şi căilor Sale.
Pavel are o controversă cu oamenii veniţi din Iudeea, însă lucrurile nu se rezolvă. Se ia hotărârea de a fi trimişi câţiva membri ai bisericii la Ierusalim, împreună însă cu Pavel şi Barnaba, care erau profund implicaţi şi interesaţi în această chestiune (Galateni 2:2 ). Mai mult decât atât, Pavel are o revelaţie că trebuie să se suie la Ierusalim. Dumnezeu îi călăuzea paşii. Este bine totuşi să fii obligat să te supui câteodată, chiar când ai dreptate şi când eşti plin de energie spirituală.
Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca problema să fie rezolvată la Ierusalim
Problema este deci dezbătută la Ierusalim. Era deja un lucru mare că problema supunerii neamurilor faţă de lege putea fi combătută la Ierusalim şi încă şi mai mare ca acolo să se decidă împotriva ei. Vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu care a rânduit ca o astfel de decizie să-şi aibă originea la Ierusalim. Dacă n-ar fi existat deloc bigotism acolo, chestiunea n-ar fi apărut; însă binele trebuie făcut în ciuda oricărei slăbiciuni şi a tuturor tradiţiilor oamenilor. O hotărâre luată la Antiohia ar fi fost un lucru foarte diferit de o hotărâre luată la Ierusalim. Biserica iudaică n-ar fi recunoscut adevărul, iar autoritatea apostolică a celor doisprezece nu şi-ar fi pus aprobarea peste ea. Mersul Antiohiei şi al neamurilor ar fi fost un mers separat; şi astfel ar fi început o luptă continuă, având (cel puţin în aparenţă) autoritatea bisericii apostolice primare de o parte, iar de cealaltă energia şi libertatea Duhului manifestate în Pavel ca reprezentant. Energia iudaizantă a naturii umane este întotdeauna gata să abandoneze energia înaltă a Duhului şi să se întoarcă în căile şi în gândurile cărnii. Această tendinţă hrănită de tradiţiile unei credinţe strămoşeşti produsese deja destulă durere şi dificultate celui ce lucra în chip deosebit printre neamuri potrivit cu libertatea Duhului, fără autoritatea în plus de a-i avea pe ceilalţi apostoli şi adunarea din Ierusalim ca exponenţi ai lucrării sale.
Declaraţiile apostolilor; Iacov face rezumatul concluziilor adunării
După multă discuţie la Ierusalim, pentru care se dăduse deplină libertate, Petru, luând cuvântul, relatează cazul lui Corneliu. După aceea Pavel şi Barnaba declară manifestarea minunată a lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt care avusese loc printre neamuri. Apoi Iacov face rezumatul concluziilor adunării, la care toţi consimt, anume ca neamurile să nu fie obligate să se taie împrejur sau să asculte de lege, ci doar să se ferească de sânge, de animale sugrumate, de desfrânare şi de lucrurile jertfite idolilor. Vom face bine să privim la natura şi la stipulările acestui decret.
Avem aici o îndrumare care învaţă nu ceea ce este bine sau rău în mod abstract, ci ceea ce se potriveşte cu cazul în speţă. Era „necesar“, nu „drept înaintea lui Dumnezeu“, ca neamurile să se ferească de anumite lucruri. Ele pot fi rele cu adevărat, însă nu prin prisma aceasta sunt ele privite aici. Existau anumite lucruri cu care neamurile erau obişnuite, lucruri la care era potrivit ca ele să renunţe, astfel încât Adunarea să poată merge aşa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu în pace. Faţă de celelalte rânduieli ale legii ele nu trebuiau să se supună. Pe Moise avea cine să-l propovăduiască. Acest lucru era suficient, fără a mai sili pe cei dintre neamuri să se supună legilor lui, atunci când aceştia se alipeau nu de iudei, ci de Domnul.
Prin urmare, acest decret nu se pronunţă asupra naturii lucrurilor interzise, ci asupra oportunităţii lor - neamurile fiind obişnuite de fapt să facă toate aceste lucruri. Trebuie să observăm că ele nu erau lucruri interzise doar prin lege. Era vorba de ceea ce era contrar ordinii stabilite de către Dumnezeu ca Creator sau interdicţiei cu privire la sânge date lui Noe atunci când i s-a spus să mănânce carne. Femeia trebuia să fie în legătură cu bărbatul doar în cadrul sfânt al căsătoriei, iar acest lucru este o foarte mare binecuvântare. Viaţa aparţinea doar lui Dumnezeu. Orice părtăşie cu idolii leza autoritatea adevăratului Dumnezeu. Moise putea să-şi vestească propriile legi; aceste lucruri însă erau contrare cunoştinţei inteligente despre Dumnezeul adevărat. Prin urmare, nu este vorba de o lege nouă impusă de către creştinism, nici de o acomodare cu prejudecăţile iudeilor. Acest decret nu posedă acelaşi fel de validitate ca o rânduială morală obligatorie în sine, ci este mai degrabă expresia faţă de înţelegerea creştină a termenilor relaţiilor adevărate ale omului cu Dumnezeu în lucrurile naturii. Acest decret dat creştinilor ignoranţi prin bunătatea lui Dumnezeu şi prin intermediul liderilor din Ierusalim îi elibera de lege şi îi lumina cu privire la relaţiile dintre Dumnezeu şi om, precum şi cu privire la ceea ce era potrivit pentru om - lucruri pe care ei, ca neamuri păgâne, nu le ştiuseră. Am folosit expresia «adresate înţelegerii creştine»; în consecinţă, nu există nimic inconsecvent în a mânca orice se vinde în măcelărie, căci eu Îl recunosc pe Dumnezeu care a dăruit lucrul respectiv, şi nu pe idol. Dacă însă acest act implică părtăşia cu idolul, chiar şi numai pentru conştiinţa altuia, ar însemna provocarea lui Dumnezeu la gelozie; păcătuiesc împotriva Lui sau împotriva aproapelui meu. Nu ştiu dacă un animal este sugrumat sau nu, dar dacă oamenii invocă ignoranţa pentru a sugera că nu contează dacă viaţa aparţine lui Dumnezeu sau nu, atunci păcătuiesc dacă mănânc din el. Nu sunt întinat de lucrul respectiv, însă eşuez în înţelegerea creştină cu privire la drepturile lui Dumnezeu ca Creator. În ce priveşte desfrânarea, acest aspect intră în categoria purităţii creştine, pe lângă faptul că este contrară ordinii Creatorului; aşa încât este vorba de o chestiune directă de bine şi de rău, şi nu numai de drepturile lui Dumnezeu revelate înţelegerii noastre. Acest lucru este important ca principiu general, mai mult decât prin detaliile cuprinse aici.
Într-un cuvânt, principiile stabilite sunt acestea: puritate prin căsătorie potrivit cu instituirea originală a lui Dumnezeu - viaţa aparţine lui Dumnezeu - şi unitatea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat - Dumnezeirea, viaţa şi rânduiala originală a lui Dumnezeu pentru om. Acelaşi lucru este adevărat despre temelia pusă de către adunare la baza acestui decret: „S-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă“.
Autoritatea apostolică reprezentând-o pe cea a lui Hristos
Duhul Sfânt Se manifestase în cazul lui Corneliu şi al convertirii neamurilor, despre care relataseră Petru, Pavel şi Barnaba. De cealaltă parte, apostolii erau depozitarii autorităţii lui Hristos, aceia cărora le fusese încredinţată cârmuirea Adunării ca întemeiată în relaţie cu credinţa adevărată iudaică. Ei reprezentau autoritatea lui Hristos înălţat la cer, aşa cum puterea şi voinţa Duhului Sfânt fuseseră arătate în cazurile pe care tocmai le-am menţionat. Autoritatea era exercitată în legătură cu ceea ce, într-un anume sens, era continuarea unui iudaism lărgit prin revelaţii proaspete şi care îşi avea centrul la Ierusalim, recunoscându-L ca Mesia pe Isus înălţat, care fusese lepădat de popor. Hristos le încredinţase autoritatea necesară pentru a cârmui Adunarea. De asemenea, ei fuseseră pecetluiţi în ziua Cincizecimii pentru a-şi putea îndeplini misiunea.
Duhul de har şi de înţelepciune se vede cu adevărat în felul lor de a acţiona. Ei dau deplină aprobare lui Pavel şi lui Barnaba şi trimit împreună cu ei persoane cu vază în adunarea din Ierusalim, care nu puteau fi suspectate de aducerea unui răspuns în sprijinul propriilor vederi, aşa cum s-ar fi putut presupune în cazul lui Pavel şi lui Barnaba.
Decizia luată la Ierusalim că neamurile nu trebuie să ţină legea
Apostolii şi bătrânii se strâng pentru a analiza problema; întreaga turmă însă acţionează împreună cu ei. Astfel Ierusalimul a decis că legea nu avea aplicaţie la neamuri. Acestea din urmă, sincere în dorinţa lor de a umbla cu Hristos, se bucură nespus de faptul că sunt libere de acest jug. Iuda şi Sila, fiind profeţi, îi îndeamnă şi îi întăresc, după care sunt lăsaţi să se întoarcă în pace. Sila însă socoteşte de cuviinţă să rămână la Antiohia, influenţat de Duhul Sfânt. El preferă lucrarea dintre neamuri, decât să se întoarcă la Ierusalim. Iuda se întoarce din sânul acestei lucrări la Ierusalim.
Lucrarea continuă la Antiohia (versetul 35) prin intermediul lui Pavel, al lui Barnaba şi al altora. La Antiohia vedem din nou libertatea deplină a Duhului Sfânt.
Pavel vizitează a doua oară adunările din Asia Mică
Pavel îi propune lui Barnaba să meargă împreună să viziteze adunările deja formate prin lucrarea lor în Asia Mică. Barnaba este de acord, însă se hotărăşte să-l ia şi pe Ioan, care la început îi părăsise (Fapte 13:13 ). Pavel doreşte pe cineva care nu se dăduse înapoi de la lucrare, nici nu abandonase pentru propria casă statutul de străin necesar pentru lucrare. Barnaba insistă, iar aceşti doi preţioşi slujitori ai lui Dumnezeu se despart. Barnaba îl ia pe Marcu şi merge în Cipru. Marcu îi era rudă, iar Ciprul era locul său natal. Pavel îl ia pe Sila, care preferase lucrarea în locul Ierusalimului, şi nu Ierusalimul în locul lucrării; şi pleacă împreună cu el. După numele său putem crede că Sila era elenist.
Este un lucru fericit să vedem că, după aceasta, Pavel vorbeşte despre Barnaba cu toată afecţiunea şi doreşte ca Marcu să vină la el, considerându-l de folos pentru lucrare.
Titlul dat lui Pavel şi Barnaba
Pavel este încredinţat de către fraţi harului lui Dumnezeu în această lucrare. Titlul dat lui Pavel şi lui Barnaba de către apostoli arată diferenţa dintre autoritatea apostolică, stabilită de Hristos în persoană, şi cea conferită prin puterea Duhului Sfânt - trimis de Hristos Însuşi, fără îndoială, însă de fapt plecând prin îndrumarea Duhului Sfânt, misiunea lor fiind autorizată de puterea Sa. Pentru cei doisprezece apostoli, Pavel şi Barnaba n-au niciun titlu, cu excepţia lucrării lor - „bărbaţi care şi-au expus viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Ei sunt ceea ce Duhul Sfânt i-a făcut. Apostolii sunt cei doisprezece.
sursa: https://comori.org/