Categorie: Cartile Bibliei
Misiunea lui Pavel
Ajungem acum la începutul istoriei lucrării - o lucrare nouă în anumite privinţe - legate de misiunea lui Pavel prin intervenţia nemijlocită a Duhului Sfânt. Nu mai este acum vorba de Hristos pe pământ, care prin autoritatea Lui personală îi trimite pe cei doisprezece, înzestraţi după aceea cu puterea Duhului Sfânt de sus pentru a vesti înălţarea Sa la cer şi revenirea Sa, şi a strânge sub stindardul crucii pe aceia care credeau în El. Pavel L-a văzut pe Hristos în slavă şi, prin urmare, a fost unit cu Adunarea deja formată. Aici însă nu mai este Hristos prezent în mod personal pentru a-l trimite ca martor al prezenţei Sale pe pământ sau ca martor al lepădării Sale, Unul pe care Pavel L-ar fi cunoscut pe acest pământ. Duhul Sfânt Însuşi îl trimite, nu din Ierusalim, ci dintr-o cetate grecească, în care cu o putere liberă şi suverană El convertise şi strânsese la un loc pe câţiva dintre neamuri şi fără îndoială că şi pe câţiva iudei, formând o adunare a cărei existenţă a fost la început marcată de faptul că evanghelia fusese propovăduită grecilor.
Acţiunea independentă a Duhului; sursa slujirii lui Pavel şi a lui Barnaba
În capitolul 13 ne găsim din nou în adunarea din Antiohia şi în mijlocul acţiunii independente* a Duhului lui Dumnezeu. Câţiva profeţi se află acolo, printre care şi Saul. Ei posteau şi erau ocupaţi cu slujba pentru Domnul. Duhul Sfânt le porunceşte să îi pună deoparte pentru Sine pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care-i chemase. Acesta era izvorul slujirii celor doi. Cu siguranţă că ea dădea mărturie despre Cel în care ei crezuseră şi pe care Saul, cel puţin, Îl văzuse, şi sub autoritatea Lui acţionau ei; însă sursa pozitivă şi vădită a misiunii lor o constituia Duhul Sfânt. El era acela care-i chema la lucrare. Ei erau trimişi (versetul 4) de către El - un principiu cu totul important în ce priveşte căile Domnului pe pământ. Ieşim acum din Ierusalim, din iudaism, din sfera autorităţii apostolilor numiţi de Domnul pe când El Se afla pe pământ. Hristos nu mai este cunoscut după carne, aşa cum se exprimă Saul (când a devenit Pavel). Ei trebuie să lupte împotriva duhului iudaic - să-i arate respect în măsura în care acest duh era sincer; însă sursele lucrării lor nu sunt acum în legătură cu sistemul pe care această lucrare nu-l mai recunoaşte ca punct de plecare. Un Hristos glorificat în cer, care-i recunoaşte pe ucenici ca mădulare ale Trupului Său, ca pe Sine Însuşi - o misiune de la Duhul Sfânt pe pământ, care nu cunoaşte decât energia Lui ca sursă a acţiunii şi a autorităţii (dând mărturie bineînţeles despre Hristos) - aceasta este lucrarea care se deschide acum şi care este încredinţată lui Barnaba şi lui Saul.
* Acţiunea Duhului este întotdeauna independentă; vreau să spun însă că aici ea era separată de autoritatea apostolilor. Această autoritate nu constituie izvorul a ceea ce se face, iar ceea ce se face nu are referire la ea.
Barnaba, ca verigă de legătură între iudaism şi lucrarea încredinţată de Hristos aflat în cer
Barnaba, este adevărat, formează o legătură între cele două sfere. El făcuse parte din adunarea de la Ierusalim, el însuşi era un elenist din Cipru şi tot el a fost cel care l-a prezentat pe Saul apostolilor după convertirea acestuia în drum spre Damasc. Barnaba avea o mai mare deschidere de inimă - era mai deschis faţă de mărturiile harului divin - chiar decât apostolii şi ceilalţi care fuseseră crescuţi într-un iudaism strict; căci Dumnezeu, în harul Său, poartă de grijă pentru toate. Întotdeauna există un Barnaba, sau un Nicodim, sau un Iosif, sau chiar un Gamaliel, ori de câte ori este nevoie. Lucrările lui Dumnezeu în această privinţă sunt remarcabile în toată această relatare. El să ne ajute să ne încredem tot mai mult în Cel care are la dispoziţie toate lucrurile, în timp ce facem voia Lui prin Duhul!
Totuşi, chiar şi această legătură va fi în curând ruptă. Ea ţinea încă de „haina veche“ şi de „burdufurile vechi“, oricât de binecuvântat era cel despre care Duhul Sfânt a dat o mărturie atât de minunată şi în care vedem un caracter ales. El s-a hotărât să ia şi pe ruda lui (a se vedea Coloseni 4:10 ), pe Marcu. Acesta se întoarce la Ierusalim aproape de la începutul lucrării de evanghelizare în ţinuturile neamurilor; iar Saul îşi continuă lucrarea cu instrumente pe care Dumnezeu le forma prin el, sau cu un Sila care a ales să rămână la Antiohia (slujba specială cu care fusese însărcinat de la Ierusalim fiind încheiată) atunci când în mod firesc s-ar fi putut întoarce acolo cu Iuda.
Evanghelia predicată mai întâi iudeilor şi apoi naţiunilor
Trimişi deci de către Duhul Sfânt, Barnaba şi Saul, împreună cu Ioan Marcu, în calitate de slujitor al lor, pleacă astfel la Seleucia, apoi în Cipru; şi, fiind în Salamina, o cetate pe acea insulă, ei propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Oricare ar fi prin urmare energia Duhului Sfânt, El acţionează în legătură cu planurile şi cu făgăduinţele lui Dumnezeu, şi aceasta cu o răbdare perfectă. Până la sfârşitul vieţii sale, în ciuda împotrivirii iudeilor, oricât de supărătoare şi de acerbă era ea, apostolul îşi continuă lucrarea aşa cum căile şi planurile lui Dumnezeu în Hristos rânduiseră, după regula: mai întâi iudeilor, apoi neamurilor. Odată introduşi în locul unde adevărul şi harul erau pe deplin revelate în Adunarea lui Dumnezeu, nu mai exista nicio diferenţă între iudei şi neamuri. Dumnezeu este unul singur în caracterul Său şi pe deplin revelat, iar perdeaua dinăuntru este ruptă; păcatul, la fel, este unul singur în caracterul său şi este opus lui Dumnezeu; temelia adevărului nu se schimbă, iar unitatea Adunării se află în legătură cu apogeul harului lui Dumnezeu şi se coboară în adâncul cel mai de jos al păcatului, cu privire la care acest har s-a arătat. Însă, în ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, iudeii aveau primul loc, iar Duhul, care este mai presus de toţi, poate prin urmare acţiona în libertate deplină, recunoscând toate căile suveranităţii lui Dumnezeu, aşa cum Hristos, care S-a făcut pe Sine un slujitor în har, S-a supus tuturor acestor căi, iar acum, fiind înălţat, uneşte feluritele căi şi dispensaţii în El Însuşi în calitate de Cap şi centru al slavei pentru care Duhul Sfânt dă mărturie, cu scopul ca această glorie să fie manifestată prin noi aici jos, atât cât se poate, prin har.
Acest lucru nu-l împiedică pe apostol să exprime o judecată distinctă şi hotărâtă cu privire la starea iudeilor atunci când ocazia o cere.
Nevoi împlinite, oriunde se află ele; judecata pronunţată asupra împotrivirii faţă de evanghelie
Chiar aici, la începutul slujirii sale, cele două lucruri sunt prezentate împreună, anume: consideraţia apostolului faţă de iudei, priviţi potrivit căilor lui Dumnezeu, şi judecata pe care apostolul o pronunţă asupra lor când se opun mărturiei pe care apostolul o adresează naţiunilor. Am remarcat deja că el începe cu iudeii. După ce a traversat insula, ajunge la Pafos, unde se afla locul de guvernare. Acolo proconsulul, un om prudent şi înţelept, cere să audă evanghelia. Asaltat deja de un profet fals (care se folosea de nevoia simţită de un suflet care, ignorant fiind, dorea cu sinceritate ceva care să umple golul ce-l experimenta în nimicnicia ceremoniilor păgâne şi în imoralitatea lor dezgustătoare), Sergius Paulus trimite după Barnaba şi Saul. Elima li se împotriveşte; lucru natural. Şi-ar fi pierdut influenţa asupra guvernatorului dacă acesta primea adevărul pe care Pavel îl predica. Elima era iudeu. Saul (de aici încolo numit Pavel), fiind umplut de Duhul Sfânt, pronunţă sentinţa asupra lui din partea lui Dumnezeu, care îi ia vederea pentru un timp, sentinţă executată imediat de mâna puternică a lui Dumnezeu. Proconsulul, uimit de puterea care însoţea cuvântul apostolului, se supune evangheliei lui Dumnezeu.
Nu mă îndoiesc că în acest nenorocit Bar-Isus vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din pricina geloziei manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre neamuri. Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel*. Împotrivitori faţă de har şi căutând să-i distrugă efectul asupra neamurilor, ei au fost loviţi cu orbire - totuşi doar până la un timp.
* Nu ştiu dacă schimbarea numelui apostolului menţionată cu această ocazie - a cărei semnificaţie a stârnit curiozitatea etimologilor - nu este cumva o simplă modificare prin care forma lui iudaică a fost abandonată, cu scopul de a prelua un aspect roman, sau oricum caracteristic neamurilor.
Întoarcerea în Antiohia
Plecând din Pafos, ei merg în Asia Mică; acum Pavel ocupă un loc proeminent în ochii scriitorului inspirat de Duhul. Întreaga sa companie o constituiau aceia care erau desemnaţi doar aflându-se cu Pavel - o expresie în greacă ce-l face pe Pavel să fie totul (însoţitorii lui Pavel; literal, „cei din jurul lui Pavel“). Când ajung la Perga, Ioan Marcu îi părăseşte pentru a se întoarce la Ierusalim - o formă a influenţei iudaice mai blândă şi mai moderată, însă care arăta că, oriunde se exercita, dacă nu producea împotrivire, cel puţin anihila vigoarea necesară pentru lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se manifesta ea acum printre neamuri. Barnaba totuşi merge mai departe şi rămâne alături de Pavel în lucrare. Acesta din urmă, după ce ajunge la Antiohia1, începe din nou întâi cu iudeii. Intră în ziua de sabat în sinagogă şi, la invitaţia mai-marelui, Îl vesteşte pe Isus, lepădat de iudei la Ierusalim şi răstignit, însă înviat din morţi prin puterea lui Dumnezeu, şi prin care ei puteau fi îndreptăţiţi de toate lucrurile de care nu putuseră să fie îndreptăţiţi prin legea lui Moise. Aici mărturia lui Pavel este foarte asemănătoare cu cea a lui Petru şi este într-un mod cu totul particular legată de începutul Epistolei către Evrei, în ce priveşte caracterul mărturiei; versetul 33 este chiar mărturia lui Petru din Fapte 3 . În versetul 31 el îi aşază pe cei doisprezece în mod distinct în locul mărturiei către Israel, ca pe cei care-L însoţiseră personal pe Domnul şi care-L văzuseră după înviere. „Ei sunt“, spune el, „martorii Lui înaintea poporului“. Însă mărturia lui Pavel (care, în ce priveşte împlinirea promisiunilor prin venirea lui Hristos şi lucrurile sfinte ale lui David făcute sigure prin învierea Lui, se întoarce la ordinea de idei a propovăduirii lui Petru) se depărtează totuşi de ea într-un punct important. El nu spune nimic despre faptul că Dumnezeu L-a făcut pe Isus Domn şi Hristos. Pavel vesteşte că iertarea păcatelor este proclamată în numele Lui, îndemnându-i pe ascultătorii săi să nu stea nepăsători faţă de această mare mântuire2.
1 În Pisidia.
2 Amândouă felurile de a-L predica pe Hristos, aşa cum am văzut, urmează (în linii mari) misiunea din Luca 24 .
Evanghelia harului lepădată de către iudei; Pavel şi Barnaba se întorc cu îndrăzneală către neamuri
Mulţi îi urmează pe Pavel* şi pe Barnaba în urma acestei vestiri şi sunt îndemnaţi de ei să stăruie în harul care le fusese proclamat. Mulţimi de oameni s-au adunat în următorul sabat pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, după ce neamurile au cerut ca această evanghelie a harului să le fie predicată din nou. Sufletele lor găsiseră mai mult adevăr în învăţătura despre singurul Dumnezeu, susţinută de către iudei, decât în închinarea nesăbuită a păgânilor, care, pentru o minte trezită şi nesatisfăcută, nu mai prezenta niciun fel de hrană care să o sature - o minte care era prea activă pentru a permite ca imaginaţia să se amuze cu ceremonii care nu aveau niciun farmec decât pentru ignoranţă, care putea fi captivată de strălucirea goală a sărbătorilor cu care era obişnuită şi care alimentau elementul religios al cărnii. Totuşi, doctrina în mod rece acceptată despre singurul Dumnezeu adevărat, deşi elibera mintea de tot ceea ce o şoca în mitologia imorală şi fără sens a păgânismului, nu hrănea deloc sufletul aşa cum o făcea mărturia puternică despre un Dumnezeu care acţiona în har, mărturie dată de Duhul Sfânt prin gura mesagerilor pe care-i trimisese - o mărturie care, în timp ce rămânea credincioasă promisiunilor făcute iudeilor, se adresa totuşi sub forma unui „cuvânt al mântuirii“ (versetul 26) tuturor celor ce se temeau de Dumnezeu. Însă iudeii, geloşi pe efectul evangheliei care împlinea astfel nevoia sufletului într-un fel în care sistemul lor nu putea, se împotrivesc lui Pavel şi blasfemiază învăţătura lui Hristos (versetul 45). Prin urmare, Pavel şi Barnaba se întorc cu îndrăzneală către neamuri.
* Aici Pavel este aşezat înaintea lui Barnaba; în capitolul precedent, Barnaba avea primul loc.
Declaraţiile profetice ale Vechiului Testament aplicate prin călăuzirea Duhului Sfânt
Acesta a fost un moment decisiv şi important. Aceşti doi mesageri ai Duhului Sfânt citează mărturia Vechiului Testament cu privire la scopul lui Dumnezeu faţă de neamuri, a căror lumină avea să fie Hristos - un scop pe care ei îl împlinesc potrivit cu înţelegerea lui dată lor de Duhul şi prin puterea Acestuia. Pasajul este din Isaia 49 , unde împotrivirea lui Israel, care a făcut ca mărturia lui Hristos să fie zadarnică faţă de ei, a dat lui Dumnezeu ocazia să declare că această lucrare de strângere a rămăşiţei lui Israel era doar puţin lucru şi că Hristos trebuia să fie lumina neamurilor, chiar până la marginile pământului.
Vom face bine să privim cu atenţie la această ultimă împrejurare, la energia de acţiune dată prin inteligenţa spirituală şi la felul în care declaraţii profetice se transformă în lumină şi autoritate pentru acţiune, atunci când Duhul lui Dumnezeu le oferă înţelesul practic adevărat, adică aplicaţia. Poate că altul nu le-ar înţelege, însă omul spiritual are o garanţie deplină pentru conştiinţa sa în cuvântul pe care l-a înţeles, iar restul lucrurilor le încredinţează în mâna lui Dumnezeu.
Credinţa neamurilor
Neamurile se bucură la auzul mărturiei, iar cei aleşi cred (versetul 48). Cuvântul se întinde în toată regiunea. Iudeii se arată acum în adevăratul lor caracter de vrăjmaşi ai Domnului şi ai adevărului Său. Cu privire la ei, Pavel şi Barnaba îşi scutură praful de pe picioare împotriva lor. Ucenicii, oricare ar fi fost dificultăţile în care se găseau, erau umpluţi de credinţă şi de Duhul Sfânt; nimic din aceste împrejurări dificile nu formează o piedică, nici pentru starea spirituală a celor convertiţi, nici pentru ca cei doi apostoli să ia decizia de a-i părăsi cu totul pe iudei, cu toate efectele pe care acest lucru putea să-l aibă asupra ucenicilor care rămâneau în acea cetate. Poziţia luată de către iudei aici - pe care, de fapt, o găsim peste tot - ne face să înţelegem ce sursă de întristare şi de durere trebuie să fi constituit ei pentru apostoli.
sursa: https://comori.org/