Categorie: Cartile Bibliei
Manifestarea cărnii; înţelepciunea dată de Duhul
Din nefericire, alte rele asaltează Adunarea. Carnea începe să se arate în locul unde se manifesta puterea Duhului Sfânt, tulburarea iscându-se din circumstanţele diferite în care se aflau ucenicii, în cadrul acelor lucruri în care harul fusese în special manifestat şi în aspectul în care aceste lucruri erau legate de carne. Eleniştii (iudei născuţi în Grecia sau în ţări păgâne) murmură împotriva evreilor (născuţi în Iudeea), fiindcă văduvele acestora din urmă erau favorizate, aşa cum îşi imaginau ei, la împărţirea bunurilor de care adunarea beneficia din partea membrilor ei mai bogaţi. Aici însă înţelepciunea dată de către Duhul rezolvă dificultatea, profitând de ocazie pentru a dezvolta lucrarea, potrivit cu necesităţile care creşteau. Şapte persoane sunt numite pentru a se ocupa de această chestiune, pentru împlinirea căreia apostolii nu-şi puteau părăsi propria lucrare. Vedem de asemenea, în cazul lui Filip şi al lui Ştefan, adevărul celor spuse de Pavel: „Cei care servesc bine dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus“ (1. Timotei 3:13 ).
Observaţi aici că apostolii pun rugăciunea înaintea propovăduirii în cadrul lucrării lor, conflictul cu puterea răului făcând în mod deosebit parte din ea, ca şi realizarea de către ei a puterii lui Dumnezeu pentru tăria şi înţelepciunea de care aveau nevoie; şi, ca să poată acţiona direct din partea lui Dumnezeu, era necesar ca harul şi ungerea să fie menţinute în inimile lor.
Remarcaţi de asemenea harul care este descoperit aici sub influenţa Duhului lui Dumnezeu în această chestiune: toate numele celor şapte, atât cât ne putem da seama, sunt nume de elenişti.
Influenţa Cuvântului se extindea şi mulţi preoţi ascultau de credinţă. Astfel, până acum, împotrivirea din afară şi răul dinăuntru n-au făcut altceva decât să dea ocazie ca lucrarea lui Dumnezeu să progreseze prin manifestarea prezenţei Sale în mijlocul Adunării. Remarcaţi în mod special acest fapt. Nu numai că Duhul lucrează binele prin mărturia Sa, dar, deşi răul se află atât afară cât şi înăuntru, totuşi acolo unde se arată puterea Duhului, răul respectiv nu face altceva decât să dea mărturie despre eficacitatea prezenţei Sale. Exista rău, însă exista şi putere pentru a-l contracara. Existenţa răului demonstra că era aluat în pâinile de la Rusalii.
Ultima mărturie a Duhului dată prin Ştefan către mai-marii naţiunii; judecata pronunţată de Duhul Sfânt
Energia Duhului se manifestă într-un mod deosebit în persoana lui Ştefan, care este plin de har şi de putere. Iudeii elenişti i se împotrivesc şi, nefiind capabili să-i răspundă, îl acuză înaintea sinedriului, în special pentru faptul de a fi anunţat în numele lui Isus distrugerea templului şi a cetăţii, precum şi schimbarea obiceiurilor legii lor. Aici vedem puterea liberă a Duhului Sfânt, manifestându-se în Ştefan, fără că acesta să fi fost însărcinat pentru o astfel de lucrare, ca în cazul apostolilor desemnaţi de Hristos Însuşi. Autoritatea nu se găseşte nici la apostoli, nici la iudeii din Palestina. Duhul împarte fiecăruia aşa cum vrea. Evlaviosul şi devotatul elenist este cel care dă ultima mărturie capilor poporului. Dacă pe de o parte erau preoţi care credeau, de cealaltă existau iudei din afara Iudeii care mărturiseau altora şi care pregăteau calea pentru o mărturie încă şi mai extinsă, însă în acelaşi timp pentru o lepădare definitivă a iudeilor, din punct de vedere moral, ca bază şi centru ale mărturiei şi ale lucrării de strângere laolaltă; căci deocamdată Ierusalimul era centrul mărturiei şi al strângerii. Petru mărturisise despre un Hristos glorios care promitea să Se întoarcă în urma pocăinţei lor, iar ei opriseră mărturia despre El. Acum judecata este pronunţată asupra lor de către Duhul Sfânt prin gura lui Ştefan, iar ei se arată vrăjmaşi pe faţă ai acestei mărturii. Nu sunt apostolii aceia care, printr-o autoritate oficială, rup legăturile cu Ierusalimul, ci acţiunea liberă a Duhului Sfânt anticipează o ruptură, care nu mai este prezentată în naraţiunea Scripturii. Lucrul este făcut prin puterea lui Dumnezeu, iar luarea la cer a martorului – ridicat de către Duhul pentru a-i denunţa pe iudei ca adversari şi pentru a declara starea lor căzută a plasat centrul strângerii în cer potrivit cu Duhul – acel cer în care se urcase martorul credincios, care era plin de Duh. Deja, în timp ce se afla pe pământ, el avea înfăţişarea unui înger în ochii sinedriului care-l judeca; însă împietrirea inimii lor nu le îngăduia să se oprească din drumul ostilităţii faţă de mărturia adusă lui Hristos – o mărturie care iese în evidenţă aici într-un fel special ca fiind cea a Duhului Sfânt.
Ştefan*, după câte ni se spune, nu-L cunoscuse pe Domnul în timpul vieţii Acestuia pe pământ. Cu siguranţă că el nu era desemnat, precum apostolii, să fie un martor al „acestei vieţi“ (Fapte 5:20 ). El era în mod simplu unealta Duhului Sfânt care împărţea fiecăruia după cum voia.
* Ştefan este expresia puterii Duhului Sfânt care dă mărturie despre Hristos glorificat, care fusese acum prezentat lui Israel, care Îl lepădase deja în starea Lui de umilinţă. De la cădere şi până la potop, omul, deşi nu lipsit de mărturie, a fost totuşi lăsat în voia lui. Nu au existat la acea vreme căi şi instituiri speciale ale lui Dumnezeu. Rezultatul a fost potopul, pentru a curăţa, ca să zicem aşa, pământul de necurăţia şi de violenţa lui teribile. În lumea cea nouă, Dumnezeu a început să lucreze cu omul. Prin Noe a fost instituită cârmuirea. În Avraam însă vedem harul care alege, chemarea şi promisiunile lui Dumnezeu date unui om atunci când lumea se întorsese după idoli (demoni). Acesta a fost începutul istoriei poporului lui Dumnezeu; însă chestiunea îndreptăţirii nu era încă pusă în discuţie. Aceasta a făcut-o legea, cerând dreptatea de la om. Apoi au venit profeţii, manifestând harul plin de răbdare. Apoi a fost trimis Fiul, ultimul apel al lui Dumnezeu pentru roade, şi totodată mărturia harului. El era acum lepădat, iar în urma mijlocirii Sale, Duhul Sfânt mărturisise despre gloria Sa prin Petru (Fapte 3 ) pentru a-i aduce la pocăinţă, iar acum, prin gura lui Ştefan, Duhul li Se adresa având în vedere aceeaşi glorie a lui Hristos.
Prezentarea istoriei naţiunii iudaice şi umplerea măsurii vinovăţiei ei
Prin urmare, el prezintă istoria lor de la începutul căilor lui Dumnezeu cu ei, adică de la Avraam, chemat prin descoperirea Dumnezeului slavei, încet într-adevăr la ascultare, însă în cele din urmă condus în Canaan de harul răbdător al lui Dumnezeu. Totuşi, el era un străin în ţara făgăduită şi robia urma să fie partea descendenţilor săi, până când Dumnezeu avea să intervină în har. În consecinţă, partea binecuvântatului patriarh a fost nu aceea de a intra în posesia lucrurilor făgăduite, ci de a fi un străin; iar cea a urmaşilor lui a fost să fie captivi până când Dumnezeu avea să-i elibereze cu mână puternică. Nimic nu poate fi mai izbitor decât liniştita superioritate faţă de împrejurări demonstrată de Ştefan. El le prezintă iudeilor o istorie pe care nu o puteau tăgădui, o istorie cu care se mândreau, care însă îi condamna în totalitate. Ei făceau aşa cum făcuseră părinţii lor. Două persoane sunt însă proeminente în relatarea lui Ştefan, în legătură cu bunătatea lui Dumnezeu faţă de Israel în această perioadă: Iosif şi Moise. Israel îi lepădase pe amândoi: îl vânduseră pe Iosif neamurilor, iar pe Moise îl lepădaseră ca judecător şi conducător. Aceasta era, ilustrată în cazurile pe care iudeii nu le puteau tăgădui, istoria lui Hristos Însuşi, care de asemenea, la timpul hotărât de Dumnezeu, va fi într-adevăr Răscumpărătorul lui Israel. Aceasta este esenţa argumentului lui Ştefan. Iudeii întotdeauna îi lepădaseră pe aceia pe care Dumnezeu îi trimisese şi în care Duhul Sfânt acţionase, precum şi mărturia aceluiaşi Duh Sfânt în profeţii care vorbiseră despre Hristosul pe care ei acum Îl vânduseră şi Îl omorâseră. Afară de aceasta, potrivit lui Moise, ei se închinaseră la dumnezei falşi chiar din perioada izbăvirii lor din Egipt* – un păcat care, oricât de mare fusese îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, avea să-i facă să fie duşi departe – acum când umpluseră măsura păcatelor lor – chiar dincolo de Babilon, care reprezentase deja locul primei lor pedepse.
* Observaţi de asemenea aici că oricât de mare ar fi răbdarea lui Dumnezeu, dacă ea nu este urmată de pocăinţă, păcatul iniţial, primul act de îndepărtare de Dumnezeu într-o anumită perioadă, îşi găseşte pedeapsa la sfârşitul perioadei respective.
Cuvântarea constituie o însumare cu totul izbitoare a întregii lor istorii – istoria omului cu toate mijloacele de restabilire oferite. Este declarată întreaga măsură de vinovăţie. Ei primiseră legea şi nu o păziseră, îi lepădaseră pe profeţii care mărturisiseră despre Hristos şi Îl trădaseră şi omorâseră pe Hristos Însuşi – întotdeauna se împotriviseră Duhului Sfânt. Dumnezeu Însuşi era, cum se pare, un străin în ţara Canaan; iar dacă Solomon I-a zidit o casă, a fost ca Duhul Sfânt să poată mărturisi că Cel care avea cerul ca scaun de domnie şi pământul ca aşternut al picioarelor, a Cărui stăpânire era universală, nu locuia în case de piatră, în elemente ale creaţiei Sale. Astfel avem recapitularea completă a istoriei lor, pusă în legătură cu zilele din urmă ale judecării lor. Ei întotdeauna se împotriveau Duhului Sfânt, aşa cum întotdeauna nesocotiseră legea (Fapte 7:51-53 ). Iudaismul era judecat, după ce îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi toate căile Sale de har cu omul se epuizaseră. Israelul a reprezentat omul aflat sub grija şi lucrările speciale ale lui Dumnezeu. Vina omului acum nu este doar că a păcătuit, ci că a păcătuit împotriva tuturor mărturiilor şi remediilor oferite de Dumnezeu. Aici a fost punctul de cotitură al istoriei omului. Legea, profeţii, Hristos, Duhul Sfânt, totul a fost încercat, iar omul a rămas vrăjmaş al lui Dumnezeu. Crucea dovedise deja acest lucru, însă episodul de faţă adăuga la acestea lepădarea mărturiei Duhului Sfânt despre un Hristos glorificat. Lucrurile erau încheiate cu privire la primul om şi totul începea acum din nou cu cel de-al doilea Om, care este întotdeauna în legătură cu cerul.
Lepădarea de către om a Hristosului glorificat
Osândiţi în conştiinţa lor, cu inima împietrită şi cu voinţa neschimbată, membrii sinedriului erau plini de furie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar dacă Ştefan trebuia să dea această mărturie definitivă împotriva lui Israel, el nu avea doar să mărturisească, ci mai mult, să plaseze această mărturie în adevărata ei poziţie cu privire la popor, printr-o expresie vie a ceea ce un credincios era în virtutea prezenţei Duhului Sfânt care locuieşte în el. În istoria iudeilor vedem omul împotrivindu-se întotdeauna Duhului Sfânt; în Ştefan, vedem un om plin de acest Duh în urma răscumpărării.
Iată elementele acestei scene mişcătoare, care constituie un punct de referinţă în istoria Adunării. Conducătorii lui Israel scrâşneau din dinţi cu ură împotriva mărturiei puternice şi convingătoare a Duhului Sfânt, de care Ştefan era plin. Ei lepădaseră un Hristos proslăvit, aşa cum omorâseră un Hristos în umilinţă. Să urmărim acum efectul pe care această stare de lucruri îl are asupra lui Ştefan. El priveşte ţintă la cer, care era acum deschis deplin pentru credinţă. Acesta este locul către care Duhul îndreaptă gândurile, făcându-le capabile să se fixeze acolo. El revelează astfel celui care este umplut cu El Însuşi slava lui Dumnezeu în ceruri şi pe Isus în această slavă la dreapta lui Dumnezeu, în locul puterii – Fiu al Omului aflat într-un loc mult mai înalt decât cel din Psalmul 2 , anume cel din Psalmul 8 , deşi toate lucrurile nu erau încă puse sub picioarele Lui (comparaţi cu Ioan 1:50, 51 ). După aceea, Duhul dă putere pentru mărturie chiar în prezenţa lui Satan, care de la început a fost un ucigaş.
Ştefan, primul exemplu cu privire la starea sufletului celui credincios după moarte: împreună cu Hristos glorificat
„Văd“, spune Ştefan, „cerurile deschise“. Aceasta este deci poziţia adevăratului credincios – cerească, deşi el se află pe pământ – în prezenţa lumii care L-a lepădat pe Hristos, o lume ucigaşă. Credinciosul, viu în mijlocul morţii, pătrunde cu privirea prin puterea Duhului Sfânt până în ceruri şi Îl vede acolo pe Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu spune „Îl văd pe Isus“. Duhul Îl caracterizează ca Fiu al Omului! Preţioasă mărturie pentru om! Mărturie care nu are în vedere slăvirea lui Dumnezeu (acest lucru este normal pentru cer), ci a Fiului Omului aflat în glorie. Cerul este deschis privirilor lui Ştefan, care apoi se adresează cu cuvintele „Doamne Isuse“, cerându-I să-i primească duhul, acesta fiind primul exemplu şi prima mărturie deplină despre starea sufletului credinciosului după moarte în prezenţa lui Hristos glorificat.
Asemănarea lui Ştefan cu Domnul său
Cu privire la progresul mărturiei, nu este vorba acum că Isus este Mesia şi că El Se va întoarce dacă ei se pocăiesc (lucru care, oricum, nu înceta să fie adevărat), ci este vorba de Fiul Omului în cer, cer care este deschis celui plin de Duhul Sfânt – acel cer unde Dumnezeu urmează să aducă sufletul, aşa cum este nădejdea şi mărturia celor care sunt ai Lui. Răbdarea lui Dumnezeu fără îndoială încă acţiona în Israel, însă Duhul Sfânt deschidea noi orizonturi şi noi speranţe pentru cel credincios*.
* Duhul Sfânt deschide cerul pentru privirile noastre şi ne face în stare să contemplăm ceea ce se găseşte acolo; şi totodată ne formează pe pământ potrivit cu caracterul lui Isus. În ce priveşte schimbarea care a avut loc în desfăşurarea lucrărilor lui Dumnezeu, cred că acest episod a reprezentat realizarea prin Duhul a efectului ruperii perdelei dinăuntru. Isus este văzut stând încă în picioare, deoarece, până la lepădarea de către Israel a mărturiei Duhului Sfânt, El nu S-a aşezat jos, poziţie în care să aştepte judecarea vrăjmaşilor Săi. El rămăsese încă în picioare, în poziţia de Mare Preot; credinciosul îşi are partea cu El sus prin Duhul, sufletul fiind ca atare unit cu El în ceruri; căci acum, prin sângele lui Hristos, pe acea cale nouă şi vie, el poate intra dincolo de perdea. De cealaltă parte, iudeii procedând cu privire la mărturia Duhului Sfânt la fel cum făcuseră cu cea a lui Isus – trimiţând (să zicem aşa) prin Ştefan un sol după El spunând: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi“ (Luca 19:14 ) – Hristos Îşi ocupă definitiv locul, şezând în cer, până când îi va judeca pe vrăjmaşii care n-au vrut ca El să împărăţească peste ei. În această ultimă poziţie este El privit în Epistola către Evrei, unde în cele din urmă aceştia sunt îndemnaţi să iasă afară din tabăra lui Israel, urmând Victima al cărei sânge fusese adus în locul preasfânt. Astfel era anticipată judecata care a căzut asupra Ierusalimului mai întâi prin intermediul romanilor, cu scopul ca poporul Israel să fie înlăturat pentru un timp, judecată care va fi executată în cele din urmă de către Isus Însuşi. Prin urmare, poziţia lui Ştefan este asemănătoare cu cea a lui Isus, mărturia fiind cea a Duhului pentru un Hristos glorificat. Acest lucru face ca marele principiu al Epistolei către Evrei să fie foarte limpede. Învăţătura despre Adunare, vestită de către Pavel după descoperirea făcută lui în drumul spre Damasc, merge mai departe de ceea ce am văzut mai sus; cu alte cuvinte, ea proclamă unirea creştinilor cu Isus în cer, nu numai accesul lor în locul preasfânt, unde înainte doar marele preot putea intra, în spatele acelei perdele care-L ascundea pe Dumnezeu de privirile poporului, perdea care de acum era ruptă.
Remarcaţi însă că Ştefan, în urma faptului de a-L fi văzut pe Isus în cer, Îl imită în totul pe Isus pe pământ – un lucru scump şi plin de har pentru noi; totuşi slava Persoanei Sale este în toate cazurile protejată cu atenţie. Isus, deşi la botezul Său cerul s-a deschis şi pentru El, a constituit El Însuşi Obiectul la care cerul privea pe pământ, Obiect în mod public recunoscut şi pecetluit de către Tatăl. El n-a avut nevoie de o viziune care să prezinte un obiect înaintea credinţei Sale, nici care să producă vreo transformare în acelaşi chip prin descoperirea slavei. Însă expresia „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“ se regăseşte în „Doamne Isuse, primeşte duhul meu“. Iar afecţiunea pentru Israel care se manifestă în mijlocire, „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“, se regăseşte şi ea în „Doamne, nu le ţine în socoteală păcatul acesta“; cu diferenţa că în al doilea caz Duhul Sfânt nu mai afirmă că sunt neştiutori.
Poziţia lui Ştefan şi caracterul divin al Persoanei lui Isus, Obiectul atenţiei cerului
Ar fi bine însă să stăruim pentru un moment asupra a ceea ce scoate mai clar în relief poziţia specială a lui Ştefan, vasul mărturiei Duhului, atât de categoric respins de către iudei; şi totodată asupra a ceea ce scoate în relief caracterul divin al lui Isus, chiar acolo unde ucenicul Său se aseamănă cel mai mult cu El. Cerul este deschis pentru Isus, Duhul Sfânt Se coboară peste El şi este recunoscut a fi Fiul lui Dumnezeu. Apoi cerul se deschide deasupra lui Isus şi îngerii coboară asupra Fiului Omului. Însă nu-I este prezentat niciun obiect, ci El Însuşi este Obiectul (ţinta) contemplării cerului. Cerul se va deschide la sfârşitul veacului şi Isus Însuşi va veni călare pe un cal alb (adică în judecată şi în biruinţă). Aici de asemenea cerul se deschide şi ucenicul, creştinul, plin de Duhul Sfânt, Îl vede acolo pe Isus la dreapta lui Dumnezeu. Tot Isus este Obiectul, înainte al cerului, acum al credinciosului umplut de Duh Sfânt, aşa că, în ce priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului, această scenă este cu totul caracteristică. Isus nu are niciun obiect spre care să privească, ci El Însuşi este Obiectul cerului atunci când acesta se deschide; credinciosul are un Obiect de contemplat, şi acesta este Isus în cer. Lepădat de către iudei, la fel ca Isus, împărtăşind suferinţele Sale şi fiind umplut cu Duhul Său de har, Ştefan îşi aţinteşte ochii în sus, către cerul pe care Duhul Sfânt i-l deschide şi-L vede acolo pe Fiul Omului gata să-i primească duhul. Restul va urma mai târziu; însă nu doar pe Isus trebuie să-L primească cerurile până la timpurile de restabilire, ci şi sufletele credincioşilor Lui până la momentul învierii, ca şi pe întreaga Adunare în duh, detaşată de lumea care L-a lepădat şi de iudaismul care se opunea mărturiei Duhului Sfânt. Iudaismul nu mai este recunoscut deloc; nu mai există loc pentru îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu faţă de el. Locul lui este luat de către cer şi de către Adunare, care, în măsura în care este consecventă, urmează pe Stăpânul ei acolo în duh, în timp ce-I aşteaptă revenirea. Saul a fost prezent la moartea lui Ştefan şi şi-a dat acordul la ea*.
* Putem remarca aici că Locul Preasfânt este deschis tuturor credincioşilor. Perdeaua într-adevăr a fost ruptă prin moartea lui Hristos, însă harul lui Dumnezeu acţiona faţă de iudei ca popor şi le propunea întoarcerea lui Isus pe pământ; cu alte cuvinte, întoarcerea Lui pentru a se arăta lor în afara Locului Preasfânt, în cazul în care ei s-ar fi pocăit, aşa încât binecuvântarea să fie pe pământ – timpurile de înviorare prin venirea lui Hristos, pe care profeţii le vestiseră. Dar acum nu mai este vorba de un Mesia, de Fiul lui David, ci de Fiul Omului în cer; şi, prin Duhul Sfânt aici jos, este văzut şi cunoscut un cer deschis, iar Marele Preot (stând în picioare încă) la dreapta lui Dumnezeu nu mai este ascuns privirilor de o perdea. Totul este deschis pentru cel credincios; el poate privi slava, precum şi pe Cel care a intrat în ea pentru poporul Său. Şi acesta, după părerea mea, este motivul pentru care El este văzut stând în picioare. El nu Se aşezase încă în mod neîntrerupt (perpetuu – eis to dienekes) pe tronul ceresc, până când mărturia Duhului Sfânt către Israel despre înălţarea Sa n-avea să fie definitiv lepădată pe pământ. Mărturia liberă a Duhului Sfânt care se desfăşoară, aici şi după aceea, este cu totul interesantă, fără să afecteze autoritatea apostolică, ce-şi avea locul ei, după cum vom vedea. În ce-i priveşte pe iudei, până când Marele Preot iese afară, ei nu pot cunoaşte dacă lucrarea Lui este acceptată pentru popor; la fel cum, în ziua ispăşirii, ei trebuiau să aştepte până când marele preot ieşea, pentru ca să poată şti acest lucru. Însă, în ce ne priveşte pe noi, Duhul Sfânt a ieşit, în timp ce Domnul este înăuntru şi astfel ştim că jertfa este acceptată.
Sfârşitul primei faze a istoriei Adunării lui Dumnezeu
Acesta reprezintă sfârşitul primei faze a istoriei Adunării lui Dumnezeu – istoria ei în legătură directă cu iudeii şi cu Ierusalimul, ca centru de care era legată lucrarea apostolilor: „începând din Ierusalim“; lucrare efectuată, într-adevăr, în sânul unei rămăşiţe credincioase a poporului, dar care făcea invitaţie lui Israel, ca întreg, să facă parte din ea, acesta din urmă reprezentând, ca popor, obiectul dragostei şi grijii lui Dumnezeu; însă ei n-au vrut. Urmează câteva evenimente complementare, care lărgesc sfera lucrării şi menţin unitatea ca întreg, înainte de a se revela chemarea neamurilor, ca atare, şi a Adunării ca singur Trup, independentă de Ierusalim şi separată de pământ. Aceste evenimente sunt: lucrarea lui Filip în convertirea Samariei şi a etiopianului; întâmplarea cu Corneliu, împreună cu viziunea lui Petru care a avut loc după chemarea lui Saul, acesta din urmă fiind el însuşi adus înăuntru de către unul cu o bună mărturie printre iudei; lucrările lui Petru în toată ţara Canaan; şi, în cele din urmă, legătura stabilită între apostoli la Ierusalim şi neamurile convertite din Antiohia; de asemenea, împotrivirea lui Irod, împăratul nelegitim al iudeilor, grija pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de Petru şi judecata Lui asupra acelui împărat. După aceea urmează lucrarea directă printre neamuri, având Antiohia ca punct de plecare, lucrare deja pregătită prin convertirea lui Pavel, prin mijloace şi cu o descoperire cu totul deosebite. Vom privi acum în detaliu la aceste capitole.
sursa: https://comori.org/