Categorie: Cartile Bibliei
Pentru înţelegerea Epistolei către Romani, poate fi util să aruncăm o privire rapidă asupra celorlalte epistole ale lui Pavel care completează învăţătura sa despre diferitele părţi ale aceluiaşi subiect general - şi anume epistolele către Galateni, Romani, Efeseni şi Coloseni. O parte a celei de a doua epistolă către Corinteni ne dă aplicaţia practică. În Galateni avem primele elemente; în Efeseni, rezultatele cele mai glorioase ale aceluiaşi mare cerc al adevărului. Dar câteva remarci preliminare ne vor ajuta să înţelegem diferitele părţi conţinute în fiecare epistolă.
Punctul important de înţeles, înainte de toate, este diferenţa dintre planurile lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului. Planurile lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în al doilea om, care este Domnul, venit din cer. Orice făptură inteligentă este responsabilă, şi credinciosul este într-o măsură mai mare decât un simplu copil al lui Adam; dar vorbesc pentru moment de responsabilitatea noastră originală, ca făpturi ale lui Dumnezeu şi în consecinţă în raport cu primul Adam. Planul şi buna plăcere a lui Dumnezeu erau cu privire la oameni!
Înainte să fie lumea, glorios adevăr, gândurile lui Dumnezeu îi aveau în centrul lor pe oameni, în raport cu Fiul dragostei Lui! Planurile lui Dumnezeu au precedat responsabilitatea: pentru ca aceasta să existe, era nevoie de crearea unei făpturi responsabile; pentru că nu vorbim aici de îngeri, făpturi cu totul distincte, existând deja când puterea lui Dumnezeu a scos din neant creaţia actuală. Planurile lui Dumnezeu de care vorbesc Îl aveau în vedere pe al doilea om, ultimul Adam, Fiul dragostei Lui, în care înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu trebuiau să fie arătate şi manifestate; ele nu au fost revelate înainte ca Hristos să Îşi fi împlinit lucrarea, pe care, legându-se de Persoana Fiului, gloria lui Dumnezeu în aceste planuri trebuia să aibă temelia. Următoarele două pasaje stabilesc cu claritate ceea ce tocmai am afirmat:
„Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol..., în speranţa vieţii eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor; dar a arătat la timpul lui Cuvântul Său în predicarea care mi-a fost încredinţată mie, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (Tit 1:2,3 ); şi: „Dumnezeu, El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor, iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie; pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor” (2. Timotei 1:9-11 ).
Regăsim acelaşi adevăr, pe scurt în Epistola către Efeseni 1:4 , în raport cu alte pasaje ale epistolei care îl dezvoltă pe larg. Îl mai găsim, dar nu sub forma declaraţiei dogmatice ca în epistole, în versetele bine cunoscute din capitolul 8 al Proverbelor: gândurile cu privire la om sunt prezentate acolo în raport cu înţelepciunea personificată care, în plinătatea sa, era în Hristos. Scopul acestui pasaj nu este să celebreze ceea ce orice suflet pios recunoaşte cu siguranţă, cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu în creaţie, cum se crede adesea; ci el stabileşte că înţeleciunea era în Dumnezeu înainte să înceapă „calea Lui”: „Domnul mă avea la începutul căii Sale înaintea lucrărilor Sale de demult.” Din vechimea pământului, Înţelepciunea era acolo, când nu exista creaţie. Ce era în mintea Înţelepciunii, al cărei pământ creat nu trebuia să fie decât domeniu? Când Domnul a creat, când a rânduit lumea actual Înţelepciunea era alături de El, copilul Lui, „zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă în partea locuită a pământului Său; şi desfătările mele erau în fiii oamenilor”. Omul ocupa gândurile Înţelepciunii; plăcerile Înţelepciunii erau cu el.
De aceea, când Cuvântul devine carne, îngerii, această creaţie anterioară, celebrează acest lucru spunând: „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte si pe pământ pace, în oameni bună plăcere!” (Luca 2:14 ); nu numai „bună plăcere”, ci aceleaşi cuvinte pe care le citim în Matei 3:17 : „În care Îmi găsesc plăcerea”. Preţioase laude fără gelozie, din partea acestor fiinţe sfinte; ele se bucurau în gândurile lui Dumnezeu - chiar şi când alţii erau obiectul lor, pentru că gloria lui Dumnezeu era bucuria lor, şi Hristos înlătura orice alt gând - şi aceasta după desăvârşirea naturii lor. Planul lui Dumnezeu era deci cuprins în Omul al doilea, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul devenit trup, Fiul dragostei lui Dumnezeu, şi în cei pe care buna Lui plăcere îi asocia lui Hristos. Pentru a împlini acest plan Hristos a devenit om, fiindcă, prin moartea Sa El era pentru glorie şi pentru dragostea lui Dumnezeu.
Planul lui Dumnezeu nu s-a împlinit imediat: el vine în al doilea Om, după ce problema responsabilităţii a fost pe deplin rezolvată şi a dat rezultat, iar Dumnezeu i-a tratat pe oameni ca pierduti. S-a isprăvit cu problema responsabilităţii omului ca atare, ca simplă făptură sau mai degrabă omul a fost plasat sub responsabilitate, mai întâi în starea de inocenţă. Acolo, a eşuat, fiind pus la încercare, Dumnezeu cerându-i doar ascultare, atunci când nu avea pofte excesive; dar Adam sau mai degrabă Eva, neavând încredere în Dumnezeu şi ascultându-l pe Satan, au fost despărţiţi de Dumnezeu, şi pofta excesivă şi călcarea de lege au intrat şi au caracterizat de atunci omul şi căile lui, omul care are teamă de Dumnezeu, şi pe care Dumnezeu l-a dat afară. Cunoştinţa acestei responsabilităţi s-a pierdut apoi, ca să spunem aşa, în nedreptatea ajunsă la culme, şi potopul cu judecata au fost trimise pe pământ. - Atunci Dumnezeu Şi-a schimbat din nou căile Sale prin dispensaţii pozitive faţă de omul alungat din prezenţa Lui, pentru a-l binecuvânta sau a-l pune la încercare. Dar înainte de a-l pune la încercare, Dumnezeu Şi-a arătat harul: S-a ocupat de om în har: o promisiune fără plată şi necondiţionată i-a fost dată lui Avraam, izvor nou de speranţă şi de promisiune în har.
Nu este lipsit de interes să remarcăm diferenţa dintre căile lui Dumnezeu înainte şi după potop. Când Adam a fost judecat, Dumnezeu nu i-a făcut nici o promisiune. Primul om pierduse totul, în afară de judecata pe care o meritase şi nici o promisiune nu putea fi făcută cărnii păcătoase. Dar Dumnezeu a anunţat distrugerea completă a puterii lui Satan. Judecând şarpele, a declarat că „Sămânţa femeii”, nu Adam, care evident nu era sămânţa femeii, va zdrobi capul şarpelui. Promisiunile erau în Hristos. - Apoi, deşi Dumnezeu S-a ocupat în har de câţiva oameni, ca Abel, Enoh, Noe, nici un sistem nou sau pricipiu nu a fost stabilit. Omul a rămas responsabil ca om; şi pământul, fără frâu şi plin de extorcări şi de violenţă, s-a stricat în aşa măsură, încât judecata a venit şi lumea a pierit atunci. Nu a existat un nou conducător sau un nou izvor de promisiune. După potop, oamenii s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, pentru a-şi face un nume şi a nu fi împrăştiaţi, şi Dumnezeu le-a încurcat limba; s-au format naţiunile, şi Satan a introdus idolatria. Cunoştinţa că există un Dumnezeu, fundament abstract necesar oricărei religii, a fost tot ce a rămas; Dumnezeu Însuşi a fost lăsat de o parte şi oamenii au pus demonii în locul Lui şi au învestit cu numele Lui poftele excesive zeificate (*). Atunci Dumnezeu a chemat în afara acestei lumi pe care o făcuse, şi în afara oricărei relaţii cu lumea, un om căruia i S-a revelat şi din care a făcut conducătorul unei familii, aparţinându-I, fie natural, fie spiritual. Acestui om ales şi chemat acestui nou conducător al unei seminţii, Dumnezeu i-a dat promisiuni care i se adresau direct - fără îndoială nu omului ca atare, ci omului ales şi chemat. Promisiunea a fost deci introdusă (**) şi dată mai întâi lui Avraam, tatăl celor credincioşi; după puţin timp, a fost confirmată Seminţiei printr-o imagine prefigurând moartea şi învierea lui Hristos. Era acolo mai mult decât judecata prin care Sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul şarpelui; era o binecuvântare directă şi personală din partea lui Dumnezeu pentru cei care erau obiectul ei, şi această binecuvântare era sămânţa lui Avraam. Promisiunea şi sămânţa erau desăvârşit în revelaţiile lui Dumnezeu.
(*) Mi se pare că au existat patru surse de idolatrie: sentimentul de neşters al existenţei lui Dumnezeu; strămoşii zeificaţi; stelele, şi principiul generării. Ele se întrepătrund, ultima dând loc unei corupţii incredibile prin consacrarea chiar a pasiunilor degradante. Zeii, după cum se ştie, erau fie pasiuni zeificate, ca Venus, Marte, şi alţii, fie forţe ale naturii. În spatele lor era întotdeauna Dumnezeul necunoscut. Conştiinţa nu avea loc în tot acest sistem; binefacerea naturală poate că intra acolo mai mult sau mai puţin ca în India, şi chiar dacă în cazul Amenti din Egipt, se amesteca o aparenţă de conştiinţă (pentru că de la cădere toţi oamenii au o conştiinţă), se pierduse din vedere orice relaţie viitoare cu Dumnezeu; se credea în metempsihoza sufletelor, în perspectiva de a deveni nişte dumnezei asemenea oamenilor. Deşi ideea abstractă a existenţei lui Dumnezeu a fost întotdeauna acolo, comuniunea cu Dumnezeu era un lucru necunoscut.
(**) O promisiune că pământul nu va mai fi distrus i-a fost dată lui Noe; dar aceasta nu era izvorul nici unei binecuvântări personale promise.
Apoi a venit o altă foarte importantă dispensaţie a lui Dumnezeu faţă de descendenţa lui Avraam după carne: legea a fost dată; problema dreptăţii a fost ridicată, şi omului i s-a cerut dreptate după ordinea desăvârşită care era expresia ei faţă de fiii lui Adam, binecuvântarea şi viaţa depinzând de ascultare, ascultare cerută la fel de drept după cum ordinea era desăvârşită. Aici responsabilitatea omului a fost pusă clar în evidenţă: ea a fost confirmată prin autoritatea expresă a lui Dumnezeu care i-a dat măsura desăvârşită. Cunoaştem care a fost rezultatul ei: viţelul de aur a fost ridicat chiar înainte ca tablele legii să fie aduse în tabără. Responsabilităţii naturale i-au fost adăugate o autoritate revelată şi o ordine revelată; dreptatea a fost definită şi cerută omului după obligaţiile lui evaluate chiar de Dumnezeu. Încălcarea de lege a avut loc, precum înainte la Adam.
Dar atunci, responsabilitatea omului, pentru a nu spune nimic de căile răbdătoare ale lui Dumnezeu faţă de el prin profeţi, a fost pusă la o încercare diferită şi cu totul nouă. Dumnezeu a coborât în har în această lume păcătoasă, şi i-a rugat fierbinte pe oameni să se împace cu El; şi Sămânţa lui David promisă a venit la sămânţa lui Avraam după carne. Dar când a venit, nu a găsit nici un om; când a chemat, nu a fost nimeni care să răspundă. Nu numai că păcatul a devenit nelegiuire fără frâu, şi legea a avut ca efect încălcarea de lege; dar harul a fost respins, şi chiar promisiunea şi Cel care trebuia să vină, au fost dispreţuiţi. Încercarea responsabilităţii omului a luat sfârşit de atunci; copacul era rău; curăţarea şi îngrăşământul nu l-au făcut să aducă roade pentru Dumnezeu. Smochinul de lângă drum nu avea decât frunze şi a fost judecat pentru totdeauna. Fiul unic şi preaiubit, când a venit să caute roade, a fost aruncat afară şi omorât. Dacă regele şi-a invitat comesenii, şi-a văzut invitaţia dispreţuită. Nu numai Dumnezeu l-a alungat pe om din paradis; ci omul, în ceea ce îl privea, în vrăjmăşia lui împotriva lui Dumnezeu, venit în har într-o lume pierdută. Păcatul era deplin, omul era pierdut.
Dar acum, era rândul lui Dumnezeu să acţioneze, dacă îndrăznesc să mă exprim astfel. Oamenii L-au făcut pe Hristos să piară prin mâini nedrepte, dar prin „planul hotărât şi prin ştiinţa de dinainte a lui Dumnezeu” a fost El dat morţii. Adevărul era că acum, la sfârşitul veacurilor (expresie uşor de înţeles de altfel), Hristos se arătase o dată pentru desfiinţarea păcatului chiar prin jerfta Lui.
În această jertfă Domnul, după toate nevoile omului şi după gloria lui Dumnezeu, a satisfăcut consecinţele responsabilităţii omului, fiind făcut păcat, şi purtând păcatele în trupul Lui pe lemn. Jertfa era fără cusur; răscumpărarea îndeplinită (nu încă în putere, ci în dreptate după valoarea lucrării lui Hristos), Hristos în această lucrare nu numai satisfăcând ceea ce cerea responsabilitatea omului, ci glorificându-L desăvârşit pe Dumnezeu în tot ceea ce este El. Dragoste, judecată dreaptă împotriva păcatului, măreţie, adevăr, totul se uneşte aici, şi ascultarea absolută cu devotamentul fără rezervă faţă de Dumnezeu, omul fiind introdus în dreptate în gloria lui Dumnezeu, şi ca fiu, pus moştenitor al tuturor lucrurilor (vedeţi Ioan 13:31,32 ; 17:1,4,5 ). Astfel, în crucea lui Hristos, a fost pusă o temelie solidă după dreptatea lui Dumnezeu, pentru împlinirea planurilor divine, pentru glorificarea celor răscumpăraţi în al doilea Om, ultimul Adam, Domnul cerului. Desfiinţarea păcatelor celor care aveau parte cu El era făcută (cei care Îl respinseseră erau de două ori vinovaţi) şi revelarea dreptăţii lui Dumnezeu avea o temelie pusă şi stabilită, Hristos fiind la dreapta lui Dumnezeu ca om, în virtutea acestei dreptăţi; mai mult, planurile lui Dumnezeu puteau fi pe deplin manifestate spre gloria lui Dumnezeu prin noi, adică toate planurile Lui pentru gloria celui de al doilea Om, a ultimului Adam, a Fiului Său preaiubit, şi a noastră cu El.
Aceste două mari subiecte, responsabilitatea omului şi planurile lui Dumnezeu sunt astfel puse înaintea noastră. Pentru a completa aceste adevăruri, ar trebui să adaug că Hristos înviat devine viaţa noastră, şi că Duhul Sfânt ne este dat pentru a ne putea bucura de eficacitatea primei veniri a lui Hristos în iertare şi în dreptate, pentru ca dragostea lui Dumnezeu să fie răspândită în inimile noastre, şi ca să avem zălogul moştenirii care ne aşteaptă în glorie, ştiind că suntem fiii lui Dumnezeu, împreună moştenitori ai lui Hristos.
Orice ar fi, iertarea păcatelor şi, pe de o parte, eliberarea de tot ce aparţinea primului Adam, pe de alta planurile lui Dumnezeu, sunt de acum înainte arătate prin cruce, şi diferenţa dintre aceste două lucruri este pusă cu claritate în evidenţă. Pe de o parte, lucrarea crucii răspunde păcatului şi responsabilităţii noastre; pe de alta, temelia în dreptate a împlinirii tuturor planurilor lui Dumnezeu este pusă, astfel încât acestea pot fi descoperite. Am văzut omul responsabil în starea sa naturală, înainte şi după cădere, şi sfârşitul lui în potop. Am văzut apoi, pe pământul reînnoit din acest punct de vedere cum oamenii au încercat să şi-l însuşească şi Dumnezeu i-a împărţit în naţiuni, Dumnezeu chemând un om să fie o seminţie şi un popor pentru El, dându-i promisiunile şi întărindu-le pentru sămânţa lui; apoi omul, acest popor chemat, pus sub lege; şi în sfârşit Hristos moştenitorul promisiunii, apărând, şi Dumnezeu împăcând lumea în El.
Omul fusese deci pus din plin la încercare în starea lui naturală, prin toate mijloacele potrivite pentru a-l face să aducă roade potrivite cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi rezultatul a fost păcatul fără frâu, sau duşmănia împotriva lui Dumnezeu. Atunci chiar Dumnezeu, prin lucrarea Lui în har, a înfăptuit răscumpărarea; şi fiind glorificat desăvârşit în Hristos, om între oameni, L-a aşezat ca om, în dreptate, în gloria divină, ca Percursorul nostru, iar noi vom fi făcuţi asemenea Lui. Astfel, iertarea, dreptatea, sfârşitul omului vechi şi a tot ce este legat de El, au fost asigurate, iar planurile lui Dumnezeu au fost arătate, cu privire la locul pe care i-l vor da omului în glorie, în Fiul Său şi cu Fiul Său, Domnul Isus Hristos; Duhul fiind dat celor care sunt iertaţi deoarece cunosc pe deplin această răscumpărare şi stau conştient în locul lor de fii şi posedă arvuna gloriei.
Epistola către Galateni ne prezintă primele elemente ale acestor lucruri. Ea face să reiasă următoarele puncte: promisiunea, contrastul între legea care aducea blestem şi nicio îndreptăţire omului; răscumpărarea de sub acest blestem, Hristos fiind făcut blestem pentru noi; apoi, Hristos - Sămânţa promisă - născut din femeie (care a fost odinioară sursa păcatului), şi născut sub lege, pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege, satisfăcând astfel cele două mari forme de responsabilitate şi de judecată care au fost consecinţa ei înainte şi după potop; Însuşi Fiul, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să se întindă şi asupra celor dintre neamuri, toţi fiind adoptaţi ca fii. Astfel Hristos a fost Cel care a împlinit promisiunea în contrast cu legea „care a condus” până a venit Hristos; apoi, fiind fii prin credinţa în El, ne este dat Duhul, care ne aşează în conştiinţa acestei relaţii. Nu mai suntem sclavi, ci fii; şi Duhul este în contrast cu legea. Carnea, natura noastră cea rea, pofteşte împotriva Duhului, dar dacă suntem conduşi de Duhul, nu suntem sub lege, şi nu poate fi lege împotriva roadei Duhului. Starea de păcat natural este aici constatată, nu prin deplina revelaţie a poziţiei noastre în căile lui Dumnezeu; găsim promisiunea, legea, Cel care este promis, răscumpărarea înfăptuită prin El şi ca rod al acestei răscumpărări, Duhul Sfânt al promisiunii este dat, dar epistola lasă de o parte planurile lui Dumnezeu. Epistola către Galateni este deci elementară, deşi foarte importantă la rândul său.
Epistola către Romani discută de fapt principiul pe baza căruia omul poate avea de a face cu Dumnezeu, şi arată cum promisiunea făcută evreilor şi respingerea lor actuală, şi cum doctrina care „nu face diferenţă” între evreu şi cel dintre neamuri, se pun de acord cu promisiunea. Studiul pe care îl vom face, cu ajutorul Domnului, va pune în lumină aceste lucruri; aici doar remarc faptul că Epistola către Romani tratează şi responsabilitatea omului, nu planurile lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu are planurile Sale, şi siguranţa care decurge din ele pentru noi este menţionată în capitolul 8, astfel încât această epistolă ne furnizează o legătură între cele două subiecte.
Înainte de a merge mai departe, şi pentru a face să se înţeleagă mai bine care este diferenţa între epistolele de care tocmai ne-am ocupat şi cele despre care vom vorbi mai departe, aş vrea să îl fac pe cititor atent la două aspecte ale stării de păcat a omului. Putem considera omul ca urmând o cale de păcat, trăind în păcat şi pofte, dar îl putem considera şi în această poziţie ca mort faţă de Dumnezeu. În raport cu primul punct de vedere, trebuie ca moartea să intervină pentru a-l elibera pe om de păcat; în raport cu al doilea, omul este considerat ca fiind mort în păcatele lui. Epistola către Romani se ocupă mai ales de primul dintre aceste două aspecte şi remediul pe care l-a adus harul; Epistola către Efeseni îl vede pe om ca mort în păcatele lui. În Epistola către Romani, este vorba de îndreptăţirea şi de eliberarea omului păcătos, Dumnezeu făcându-l să iasă prin răscumpărare din condiţia mizerabilă în care se găseşte. În Epistola către Efeseni, este o creaţie nouă; şi în consecinţă, răcumpărarea fiind pe deplin recunoscută, planurile lui Dumnezeu sunt revelate în deplinătatea lor, şi omul este văzut ca fiind aşezat în locurile cereşti în Hristos. Epistola către Coloseni ne arată aceste două aspecte: omul dat morţii, şi mort în păcatele lui, înviat cu Hristos; credinciosul înviat cu Hristos, fiind mort cu El, dar cerul în speranţă şi în perspectivă, credinciosul nefiind văzut ca fiind aşezat acolo.
Epistola către Efeseni începe prin hotărârile lui Dumnezeu; ea ne pune mai întâi înaintea lui Dumnezeu, în poziţia lui Hristos, care a urcat la Tatăl Lui şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru. Apoi, după ce a menţionat pe scurt răscumpărarea ca fiind ceea ce era necesar pentru a ne aduce acolo şi a ne face să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ea ne vorbeşte de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Hristos Însuşi, Conducătorul peste toate lucrurile ca om. Aceasta introduce subiectul moştenirii şi al arvunei Duhului dat până la răscumpărarea posesiunii dobândite, când gloria va fi descoperită. Înălţarea prezentă a lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi lucrarea în noi a aceleiaşi puteri care L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, introduc Adunarea unită cu El, Adunarea care este trupul Lui, El fiind conducător (sau cap) peste toate lucrurile şi al Adunării. Această lucrare a lui Hristos este prezentată pe larg în capitolul 2. Hristos este văzut mai întâi în moarte, unde ne aflam noi zăcând în păcatele noastre (acestea fiind îndepărtate pentru că le-a purtat Hristos, intrând în moarte pentru noi). Puterea lui Dumnezeu intervine, şi ne înviază cu Hristos, şi ne ridică în El la aceeaşi poziţie de glorie şi binecuvântare ca a Lui. Hotărârile lui Dumnezeu cu privire la fii şi moştenitori, şi Adunare, ca trup al lui Hristos unit cu El, sunt astfel pe deplin descoperite, şi consecinţele practice care decurg din ele sunt luate în considerare. Aceste hotărâri erau ascunse de secole şi de generaţii, şi nu puteau fi împlinite sau descoperite înainte ca împrejmuirea zidului despărţitor să fie distrusă. - Apoi vin darurile Duhului, din partea Omului care este în cer, pentru zidirea sfinţilor şi evanghelizarea lumii, formând trupul în unire cu Hristos. Apoi, începând cu versetul 17 din capitolul 4, este vorba de purtarea practică potrivită creştinului. Este interesant de văzut că, după cum suntem realmente şi efectiv aduşi la Dumnezeu prin Hristos, purtarea noastră în calitate de creştini îşi are punctul de plecare lângă Dumnezeu; de acolo ieşim copii ai Lui, pentru a exprima chiar caracterul lui Dumnezeu, caracter al cărui model desăvârşit în om este Hristos. În mod subiectiv, aceasta depinde de faptul de a fi dezbrăcat omul vechi şi a fi îmbrăcat omul nou, creat după Dumnezeu, etc., şi de prezenţa Duhului Sfânt care nu trebuie să fie întristat. Dumnezeu ca dragoste şi lumină, este în mod obiectiv unitatea de măsură pe care trebuie să o urmăm, în calitate de copii ai Săi preaiubiţi, Hristos Însuşi fiind expresia desăvârşită a ceea ce este El ca dragoste şi lumină. Este bine să remarcăm aici contrastul frapant cu legea, şi superioritatea faţă de lege: legea lua dragostea de sine ca măsură a dragostei pentru ceilalţi; aici măsura este renunţarea completă la sine în dragoste, aşa cum a arătat-o Hristos. - În sfârşit în capitolul 6, suntem soldaţii lui Dumnezeu în Canaan, adică în locurile cereşti, şi, umblând în dependenţă de Dumnezeu, avem nevoie de armura completă a lui Dumnezeu împotriva puterii spirituale a răutăţii. - Aceasta este o trecere în vedere rapidă a principiilor pe care ni le prezintă Epistola către Efeseni.
În Epistola către Coloseni, sfinţii nu sunt văzuţi aşezaţi în locurile cereşti, ci o speranţă le este rezervată în cer. Epistola merge mai departe decât cea către romani, în ceea ce priveşte faptul că suntem înviaţi acolo cu Hristos, problemă de care Epistola către Romani nu se ocupă (*); dar ea nu ne aşează, ca Epistola către Efeseni, în locurile cereşti în Hristos. Suntem chemaţi să îndrăgim locurile care sunt sus, acolo unde este aşezat Hristos. Cu toate acestea, punctele de vedere ale Epistolelor către Romani şi către Efeseni sunt, în principiile lor de bază, stabilite cu claritate. Suntem îngropaţi împreună cu Hristos în botez pentru moarte; acesta este subiectul capitolului 6 din Epistola către Romani; credinciosul fiind considerat ca trăind în păcatele sale înainte, după cum citim în capitolul 3, versetul 7, în Coloseni. Pe de altă parte (2:13), el este considerat ca înviat împreună cu Hristos, lucru despre care Epistola către Romani nu vorbeşte, dar care face parte din adevăr, aşa cum ne este dat în Epistola către Efeseni; învăţătura, cu toate acestea, nu merge la fel de departe în Coloseni ca în Efeseni unde suntem aşezaţi în locurile cereşti în Hristos. Astfel în Coloseni găsim: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos” (2:20) şi (3:1): „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos”; apoi vine îndemnul de a căuta lucrurile de sus, acolo unde este aşezat Hristos. Un alt adevăr se leagă de acesta, şi arată desăvârşirea Scripturilor şi grija minuţioasă a lui Dumnezeu pentru a-i învăţa desăvârşit pe sfinţii Săi. În Epistola către Coloseni - cu o singură excepţie, cu privire la practică - Duhul nu este numit; învăţătura este că, dezbrăcând omul vechi, şi îmbrăcând omul nou, avem viaţa ca fiind înviaţi împreună cu Hristos. Epistola către Efeseni, dimpotrivă dezvoltă tot ce priveşte înfierea ca fiu şi trupul lui Hristos. Prin Duhul Sfânt avem duhul de înfiere şi suntem botezaţi pentru a fi un singur trup; prezenţa Duhului Sfânt este deci stabilită din plin în această epistolă. În Epistola către Coloseni, trupul este recunoscut în mod practic (3:15), dar Capul, Hristos este mai degrabă subiectul: plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos. În Epistola către Efeseni, trupul este plinătatea lui Hristos; el completează Capul care umple totul în toţi.
(*) Suntem văzuţi în Hristos în capitolul 8 versetul 1 şi se face aluzie la Adunare în capitolul 12; dar faptul este doar admis, nu este explicat.
În Epistola a doua către Corinteni (2. Corinteni 4:10 şi următoarele), găsim puterea practică a învăţăturii Epistolei către Romani, în acţiunea ei zilnică. Moartea a tot ce era din Adam în Pavel are loc în viaţa de fiecare zi, pentru ca doar viaţa lui Isus să se arate în legăturile lui cu ceilalţi, Dumnezeu venindu-i astfel în ajutor făcîndu-l să treacă prin împrejurări care, pentru orice viaţă naturală erau moarte (comparaţi 2. Corinteni 1:8,9 ). În capitolul 5:14, alte persoane sunt analizate în lumina învăţăturii Epistolei către Efeseni: „Toţi deci au murit”, altfel Hristos nu ar fi avut nevoie să moară pentru ei. El a coborât până în moarte pentru că ei erau acolo (*). Apostolul are înaintea ochilor mai ales gloria lui Hristos înălţat la cer: gloria lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.
(*) A interpreta „toţi deci au murit” ca o consecinţă a lui „dacă Unul a murit pentru toţi” este o pură eroare, nu am nici cea mai mică îndoială, după cum versetul 15 o dovedeşte fără urmă de îndoială.
Am încrederea că acest rezumat, în ciuda conciziei lui, ne va face capabili să înţelegem mai bine învăţătura Epistolei către Romani, care nu intră în desfăşurarea hotărârilor lui Dumnezeu, dar pune din plin temelia pentru împlinirea lor, îndepărtând păcatele şi eliberându-ne de omul vechi. Responsabilitatea omului este tratată acolo temeinic; dreptatea lui Dumnezeu este explicată şi stabilită; harul este arătat ca sursă şi principiu al căilor lui Dumnezeu faţă de noi. Cazul particular al promisiunilor făcute evreilor, care părea să nu fie în acord cu învăţătura care dă tuturor oamenilor fără deosebire acelaşi loc înaintea lui Dumnezeu, este considerat o anexă specială cuprinzând capitolele 9-11.
Poate fi util pentru studiul nostru să arătăm aici marile diviziuni ale Epistolei către Romani. Primele 17 versete alcătuiesc o introducere; ultimul dintre aceste versete ne dă subiectul întregii epistole. Apoi, de la versetul 18 până la sfârşitul versetului 11 din capitolul 5, avem o singură mare diviziune care tratează păcatele şi harul lui Dumnezeu cu privire la aceste păcate; porţiunea care se întinde de la versetul 8 din capitolul 1 până la versetul 20 din capitolul 3, demonstrează că toţi sunt sub păcat.
Apostolul revine apoi la versetul 17 din capitolul 1, şi arată cum dreptatea lui Dumnezeu este acum descoperită, jertfa fiind făcută prin sângele lui Hristos. Capitolul 4 vorbeşte despre învierea lui Hristos ca punând pecetea pe lucrarea Sa, în acelaşi scop. Dar până acolo imputaţia dreptăţii nu merge dincolo de iertarea păcatelor. Primele unsprezece versete din capitolul 5 ne dau rezultatul fericit şi efectul harului în poziţia noastră prezentă sub acest har.
În versetul 12 aceluiaşi capitol începe un nou subiect, omul vechi, carnea, păcatul în carne, ceea ce suntem noi în calitate de copii ai lui Adam (nu ce am făcut, deşi aceasta este rodul şi dovada a ceea ce suntem), ceea ce introduce moartea noastră împreună cu Hristos şi viaţa în El, nu în Adam. Aceasta este eliberarea, nu iertarea. Această a doua binecuvântare, la fel ca şi poziţia noastră în Hristos şi siguranţa noastră prin El sunt stabilite în capitolul 8. Orice problemă a legii este adusă înaintea ochilor noştri cu această ocazie: legea se adresează fiilor lui Adam, şi în această calitate, suntem morţi în Hristos; toţi au păcătuit deci, iudei şi păgâni, şi au aceeaşi natură carnală. Nu există deosebire; este vorba de dreptatea lui Dumnezeu, ea li se aplică şi unora şi celorlalţi. Dar atunci intervine o dificultate: Israel primise promisiune precum şi legea, ce se întâmpla cu ele? Nu stabileau ele o deosebire din partea lui Dumnezeu între iudei şi păgâni?
Capitolele 9-11, pe care le-am numit o anexă, răspund la această întrebare. În capitolele 12 şi următoarele, avem îndemnuri întemeiate pe mila lui Dumnezeu luată anterior în considerare.
Epistola către Corinteni face cunoscute principiile eterne ale relaţiilor lui Dumnezeu cu omul; felul în care credinciosul, prin intermediul lui Hristos mort şi înviat, este aşezat în binecuvântare; şi apoi ea împacă aceste lucruri cu caracterul special al promisiunilor făcute iudeilor de Cel care nu se căieşte de darurile şi chemarea Sa.
sursa: https://comori.org/