Expunere cu privire la Epistola către Romani. Capitolul 9 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Următoarele trei capitole, capitolele 9,10 şi 11, formează un adaos special, care au ca scop să pună de acord învăţătura potrivit căreia nu există deosebire între iudeu şi păgând, cu credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile pe care le-a făcut iudeului, sau lui Israel. Iudeul putea într-adevăr să zică: „Nu am nimic de răspuns la procesul pe care mi-l faceţi prin lege; am călcat legea; sunt obligat în consecinţă să renunţ la dreptul meu, sub ea, de a fi un popor privilegiat; dar există promisiuni chiar înainte de lege care nu au fost subordonate nici unei condiţii legale. Cum se face că puneţi deoparte aceste promisiuni, astfel încât nu faceţi nicio deosebire între iudeu şi păgân?” Această obiecţie are o aparenţă de dreptate, şi Duhul Sfânt, gelos pe credincioşia lui Dumnezeu şi pe siguranţa promisiunii pe care a făcut-o poporului Său, lămureşte acum complet această chestiune, şi demonstrează biruitor, cum Israel îşi pierduse orice drept la promisiuni, şi cum Dumnezeu, credincios faţă de El Însuşi, Îşi va împlini cu toate acestea promisiunile, cu această diferenţă totuşi că, potrivit înţelepciunii divine, iudeul va fi primit ca un simplu păcătos neavând drept la nimic, întocmai cum va fi şi un păgân.

Evreii îl acuzau pe apostol că arăta indiferenţă pentru avantajele iudeilor; el se apără cu aprindere. El avea, spune el (Duhul Sfânt) mărturisind în conştiinţa lui tot atâta dragoste pentru Israel ca şi Moise, când dorise să fie şters din cartea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu ierta. Şi el, Pavel, ca ieşit din minţi în zelul său faţă de ei, dorise (*) să fie anatema, despărţit de la Hristos, din dragoste pentru ei, şi recunoaşte astfel toate avantajele care le aparţin, precum Domnul în parabola fiului risipitor vorbeşte de fratele mai mare, căruia tatăl îi spune: „Tot ce este al meu este al tău”. Astfel tot, chiar Hristos potrivit cărnii, venea de la iudei. Nici Cuvântul lui Dumenzeu nu era fără putere, pentru că nu toţi din Israel, erau totuşi Israel. Şi acum apostolul introduce suveranitatea lui Dumnezeu.

(*) Apostolul face aici aluzie la Moise în ceea ce priveşte dragostea lui pentru popor. Cu privire la poporul lui Dumnezeu, eu cred că dacă avem Duhul lui Dumnezeu, nu este posibil să fie altfel. Apostolul nu exprimă aici o dorinţă chibzuită, ci dorinţa binecuvântării poporului lui Dumnezeu oricât l-ar putea costa.

Putem remarca faptul că alegerea, despre care vorbeşte aici apostolul, nu este alegerea naţională, ci tocmai contrariul. Iudeul reclama această alegere naţională, şi apostolul răstoarnă pretenţia lui spunând: Pretindeţi că sunteţi copii, în mod exclusiv copii ai promisiunii, ca sămânţă a lui Avraam; dar este scris: „În Isaac ţi se va numi sămânţa”. Ismaeliţii au aceleaşi drepturi ca şi voi, dacă le aveţi ca urmaşi ai lui Avraam potrivit cărnii. A, spune iudeul, Ismael era un rob, nu un adevărat copil al promisiunii. Fără îndoială, dar faptul că Ismael se trăgea din Avraam după carne, arată că nu copiii cărnii sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii; pentru că acest cuvânt este un cuvânt al promisiunii (aşa trebuie citit acest pasaj): „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu”. Şi nu numai atât: când Rebeca era însărcinată de la unul singur, de la Isaac (şi aici titlul de scav nu putea servi ca subrefugiu), înainte să fie născuţi copiii şi înainte ca ei să fi făcut ceva bun sau rău, s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”. Dacă iudeul invocă dreptul său de descendenţă potrivit cărnii, trebuie să acorde aceleaşi drepturi edomiţilor, descendenţii lui Esau; dacă nu vrea să consimtă la aceasta, trebuie să accepte suveranitatea alegerii.

Dumnezeu foloseşte această suveranitate în favoarea naţiunilor ca şi a iudeilor (versetul 24). Dar înainte de a ajunge acolo, apostolul tratează alte chestiuni şi obiecţii pe care nu trebuie să le trecem sub tăcere.

În versetul 14, găsim obiecţia obişnuită că dacă este astfel, este nedreptate la Dumnezeu. El răspunde la aceasta şi afirmă această suveranitate citând din Moise: „Mă voi îndura de cine Mă îndur; şi voi avea milă de cine am milă”. Aceasta însemna suveranitate, dar suveranitatea îndurării. Nelegiuirea a dat privilegiul acestor cuvinte aşa cum sunt citate puţin mai jos; pentru că suveranitatea în har şi în milă presupune răul, şi a ierta nu se referă la bine. Într-adevăr, Israel făcuse viţelul de aur, şi Dumnezeu îi ameninţase pe toţi cu nimicirea; dar, la mijlocirea lui Moise, Dumnezeu se retrage în propria Lui suveranitate pentru a cruţa pe unii. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost suveran, dacă ar fi lucrat în dreptate, toţi, cu excepţia lui Moise şi Iosua, ar fi fost suprimaţi; dar Dumnezeu era suveran, şi putea să folosească îndurarea, şi a făcut-o. Apostolul trage de aici această concluzie generală: nu este de la omul care vrea sau de la cel care aleargă; ci de la Dumnezeu, care Se îndură; omul nu ajunge la dreptate prin voia sau eforturile sale; ci Dumnezeu Se îndură când omul este nedrept.

La fel este, în celălalt sens, în cazul lui Faraon: Dumnezeu Îşi arată puterea şi face să fie vestit Numele Lui, şi Faraon se naşte ca acela în care acest lucru trebuie să se împlinească. El era deja un om rău care Îl sfidase pe Domnul: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui? Nu cunosc pe Domnul” (Ex 5:2 ). Ei bine! spune Domnul, vei cunoaşte, şi tot pământul va cunoaşte de asemenea; şi l-a împietrit pe Faraon, pentru ca să fie un monument al judecăţilor Sale pentru cei care sfidează puterea Lui.

Israel şi Faraon erau răi: dreptatea îi condamna pe amândoi; Dumnezeu Se îndură de unul, şi îl împietreşte pe celălalt. Se îndură de cine se îndură, şi împietreşte pe cine vrea, în timp ce simpla dreptate i-ar fi condamnat pe amândoi. Aici este suveranitatea: Dumnezeu se arată nu numai drept - ziua judecăţii o va dovedi - ci arată că este Dumnezeu; aceasta este de o importanţă infinită pentru noi toţi, pentru că altminteri nimeni nu ar fi mântuit.

Dar rămâne o obiecţie omenească pe care apostolul o prezintă lămurit, privind omul în faţă: „De ce mai găseşte vină? Pentru că cine rezistă voii Sale?” (9:19). Aici, nu este vorba numai de dreptatea Lui, ci de puterea exercitată potrivit voii Sale: aceasta este obiecţia omului pretextând imposibilitatea de a rezista. Exercitarea suverană a voii lui Dumnezeu nu este pentru om, un răspuns la exercitarea voii sale proprii; dar omul, dacă Dumnezeu face ceea ce îi place, ar vrea să se folosească de aceasta ca de o scuză. Aceasta Îl priveşte pe Dumnezeu! De ce să blamezi omul? Apostolul nu raţionează asupra a ceea ce este fără judecată în pretextul invocat; ci Îi dă lui Dumnezeu locul Lui, şi omului locul său. Lucrul întocmit nu va spune Celui care l-a întocmit: „Pentru ce m-ai făcut astfel?” Dumnezeu, ca olar, poate să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare, şi altul spre dezonoare (versetul 21). Dacă face aceasta, nimeni nu poate spune: Ce faci? Nici un cuvânt, nicăieri, nu se spune că Dumnezeu a făcut astfel; dar prima dintre toate dreptăţile, este că Dumnezeu are locul Său; şi aceasta susţine apostolul. Aici este primul punct: Dumnezeu îl va judeca pe om; nu ţine de om să Îl judece pe Dumnezeu: Dumnezeu este suveran. Nicăieri nu se spune că Dumnezeu face un vas spre dezonoare; dar dacă ar face-o, omul n-ar avea decât să se supună.

Vedeţi acum sfânta înţelepciune a lui Dumnezeu. El are puterea să facă ceea ce găseşte bun. Dar cum, „dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a îngăduit cu multă îndelungă-răbdare nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie?” În primul rând, nu se cuvine ca omul să raţioneze cu Dumnezeu. Dumnezeu are puterea, dacă ar găsi bun, să facă din aceeaşi frământătură vase spre onoare şi vase spre dezonoare. Apoi situaţia este prezentată fără a slăbi aceasta. Ce anume? Dacă Dumnezeu a îngăduit vase pregătite pentru distrugere? Nu că le-ar fi pregătit El, ci ca în cazul lui Faraon, Îşi arată mânia faţă de cele care sunt deja astfel, şi descoperă apoi bogăţiile gloriei Sale în nişte vase ale îndurării. Dar aici lucrarea în cei pe care îi pregătise dinainte pentru glorie este lucrarea Lui. Ei erau nişte vase ale îndurării, şi El îi pregătise chiar pentru glorie: astfel este pentru noi care am crezut prin har. Ceilalţi erau nişte vase ale mâniei; în aceştia care erau pregătiţi pentru distrugere, Şi-a arătat El mânia, şi Şi-a descoperit puterea, ca în Faraon. Toţi, pentru a începe, erau răi; Dumnezeu Şi-a manifestat dreptul Său divin şi planurile Sale, în îndurare şi în glorie. El este suveran în El Însuşi, pregătindu-ne pentru glorie pe noi, spune apostolul, „pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni” (versetul 24). Apostolul îl obligă pe iudeu să admită suveranitatea, sau altminteri trebuie să îi admită pe ismaeliţi şi edomiţi, şi înlăturarea întregului popor cu excepţia lui Moise şi Iosua; apoi arată că Dumnezeu Se foloseşte de această suveranitate pentru a chema păgânii, care nu aveau nici un drept prin promisiune, şi iudeii care pierduseră acest drept. Îl citează atunci pe Osea, care anunţă cele două lucruri, ceea ce îi priveşte pe păgâni, în capitolul 1, ceea ce îi priveşte pe iudei, când sunt respinşi în capitolul 2 (*); apoi, introduce mărturia lui Isaia (versetele 27-29), declarând că numai o rămăşiţă a lui Israel va fi mântuită, şi că dacă Domnul nu ar fi lăsat un număr foarte mic, ar fi fost ca Sodoma şi ca Gomora.

(*) Petru, vorbind numai despre iudei, nu citează decât capitolul 3.

Care este rezultatul? - Că naţiunile, necăutând dreptatea, au găsit dreptatea, dreptatea care este pe principiul credinţei; dar Israel umblând după o lege a dreptăţii, nu a ajuns la această lege, pentru că a căutat-o pe principiul faptelor legii, şi nu pe principiul credinţei; pentru că s-au împiedicat de piatra de poticnire pe care o vestise Isaia ca trebuind să fie pusă în Sion; în realitate un sanctuar, dar în acelaşi timp o piatră de poticnire; ori prin credinţă ar obţine ei binecuvântarea; oricine ar crede în El, nu ar fi dat de ruşine; dar, ca trup, se poticniseră de piatra de poticnire.

sursa: https://comori.org/