Categorie: Cartile Bibliei
Dar sunt două lucruri pe care apostolul le afirmă acum cu privire la creştin. Ce îl face creştin? Faptul că este în Hristos, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Ceea ce îi aparţine ca şi creştin este un lucru diferit. A fi creştin înseamnă deci aceste două lucruri. Dar trebuie să remarcăm că felul umblării şi efectul practic sunt limitate, cum totul este aici, la responsabilitatea umană. Un singur pasaj ne spune în legătură cu hotărârile lui Dumnezeu, şi atunci doar ca un înalt adevăr general; dar rezultatul, în practică, ia măsura responsabilităţii umane, oricare ar fi de altfel eliberarea necesară pentru a ne face capabili să o satisfacem.
Deci pentru omul „în Hristos” nu poate fi „nicio condamnare”; aceasta este prima declaraţie a acestui capitol. Cititorul îşi va aminti că am spus mai sus că Epistola către Romani ne oferea două pasaje descriptive ale binecuvântării creştinului: versetele 1-11 din capitolul 5, şi capitolul 8.
Am tratat deja ceea ce priveşte primul din aceste pasaje; ne vom ocupa de al doilea acum: primul ne-a prezentat binecuvântarea care decurge din ceea ce este Dumnezeu pentru noi în har, aceasta ne prezintă starea creştinului înaintea lui Dumnezeu. De aceea citim aici: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” - nu putem cei pentru păcatele cărora a murit Hristos. Aceste păcate sunt iertate, omul este îndreptăţit, binecuvântat din plin; dar această iertare şi binecuvântarea care ne este prezentată la începutul capitolului 5, nu sunt poziţia nouă a unui om care este mort, ca fiind în carne, şi care este viu pentru Dumnezeu în Isus Hristos; - care este căsătorit cu Cel care a înviat dintre morţi. Cum ar putea exista condamnare pentru cei care sunt în Hristos? Ar fi, dacă pot să mă exprim astfel, ca şi cum Hristos ar fi condamnat.
Dar motivul acestei condamnări este dat în raport cu ceea ce percede; şi aceasta din punct de vedere al binelui, în puterea vieţii în Hristos, pe de o parte, şi relativ la păcat, la condamnarea păcatului în carne, pe de altă parte. Poziţia în Hristos este temelia înaltă şi sigură; apostolul dă condiţiile pentru aceasta şi motivul pentru cel care se bucură de ea.
Legea păcatului şi a morţii şi-a pierdut puterea. Am un alt principiu de viaţă în putere în mine, care are propria sa natură şi forţă constantă, pentru că acesta este sensul expresiei: „legea” pe care o găsim aici, „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Această expresie face aluzie la suflarea sau la duhul de viaţă pe care Dumnezeu l-a suflat în Adam; acum era viaţa spirituală sau divină, în puterea Duhului lui Hristos în noi; şi acest duh de viaţă avea legea sa şi caracterul său constant, era o putere care îl eliberase pe creştin de legea păcatului şi a morţii, principiu mortal care îl conducea înainte ca om trăind în carne. Principiul este încă acolo, fără îndoială, dar creştinul este eliberat de el; nu mai este stăpânit de el: este o altă viaţă şi o altă putere activă, care are trăsăturile ei proprii şi neschimbătoare, şi care lucrează cu putere; astfel încât nu sunt sub stăpânirea păcatului. Aici este partea lui Dumnezeu - ceea ce sunt înaintea lui Dumnezeu în viaţă.
Apoi vine firea cea rea, şi de ce nu sunt condamnat din cauza ei. Legea nu putea să producă binele, nici dreptatea în mine, din cauza acestei firi rele; ea nu putea pune capăt problemei cărnii înaintea lui Dumnezeu; ea nu putea nici să mă îndreptăţească, nici să mă elibereze; ea nu mă putea elibera de păcatul care este în carne înaintea lui Dumnezeu. Acolo, în mine, era păcatul în carne: legea nu putea să îi împiedice activitatea nici să mă îndreptăţească în timp ce el era acolo; ea nu putea face binele pe care îl cerea. Ea cerea doar binele şi provoca păcatul. Dar „Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu”, fără păcat bineînţeles, dar în asemănare cu unul dintre aceşti păcătoşi în carne, „în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat”, adică pentru a fi o jertfă pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne”. Acest lucru rău, atât de vrednic de ură, condamnabil pentru Dumnezeu şi pentru omul cel nou, a fost condamnat, când Hristos a devenit jertfă pentru păcat. Moartea şi condamnarea păcatului în carne au mers împreună, şi eu sunt mort faţă de păcat, şi condamnarea lui a trecut şi i s-a pus capăt când Hristos a fost jertfă pentru păcat. Nu este nicio îngăduinţă pentru păcat; chiar omul cel nou nu l-ar putea tolera. Firea nu este iertată. Dar condamnarea sa s-a făcut în ceea ce m-a eliberat de orice condamnare şi care în acelaşi timp era moartea păcatului.
Astfel nu poate fi nici o condamnare pentru cineva care este în Hristos: nu numai păcatele sunt şterse, ci firea care le-a făcut a fost condamnată, adică păcatul în carne; şi cu privire la starea mea prezentă, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului care există în mădularele mele. Astfel omul cel vechi este condamnat şi este mort, şi omul cel nou trăieşte şi umblă; astfel încât cerinţa dreaptă a legii (dreptatea sa tot ceea ce cere ea) este împlinită în noi; pentru că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat; şi eu nu umblu potrivit cărnii - ceea ce legea interzice - ci potrivit Duhului, împotriva ale cărui roade nu există lege. Da, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, umblu potrivit cu lucrul în care m-a introdus El - viaţa lui Hristos aici jos; şi această umblare potrivit Duhului este o trăsătură caracteristică a umblării creştinului în această lume.
Am spus-o mai sus: aşa cum Hristos este pus în contrast cu legea pentru dreptate, Duhul lui Dumnezeu în noi (adică Hristos ca viaţă în puterea Duhului lui Dumnezeu) este pus în contrast pentru umblarea şi purtarea noastră cu legea dreaptă, dar neputincioasă: moartea păcatului, şi viaţa în puterea Duhului lui Dumnezeu. Apostolul expune aici în detaliu această chestiune: plecând de la versetul 1: „nicio condamnare” până la sfârşitul versetului 11, el dezvoltă răspunsul la întrebarea: „Cine mă va elibera?” La aceste cuvinte: care nu umblă „potrivit cărnii, ci potrivit Duhului”, el adaugă o descriere completă şi a vieţii creştine ca decurgând de la Duhul Sfânt - şi a lucrurilor Duhului - nu numai binele şi răul, ci lucruri care le aparţin.
Astfel avem două firi cu scopurile lor respective, şi cu cea nouă, puterea Duhului lui Dumnezeu, în loc de o singură fire şi de o lege care în zadar îi interzicea dorinţele ca şi faptele. Cei care sunt potrivit cărnii sunt conduşi după principiile cărnii; gândurile, voinţa au scopurile lor în lucrurile pe care această fire le doreşte. Cei care urmează îndemnurile Duhului sunt sub puterea Duhului în lucrurile pe care Duhul ni le comunică, şi asupra cărora ne aţinteşte gândurile. Ori gândirea cărnii este moarte, dar gândirea Duhului, viaţă şi pace (versetul 6), ceea ce vrea să spună că şi una şi cealaltă sunt caracterizate respectiv de aceste lucruri ca decurgând din ele într-un mod imediat şi necesar, sau ca însoţindu-le. Pentru că gândirea cărnii este vrajmăşie faţă de Dumnezeu: ea se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu; Îi respinge voia; se ridică împotriva Lui şi a autorităţii Sale, nu îi place că aceasta există, şi, în consecinţă, Îl urăşte pe Dumnezeu. Ea nu se supune deci nici unei legi, şi nici nu poate: poftele ei nu vor ceea ce legea cere, şi voinţa ei proprie nu vrea să se plece înaintea cerinţei însăşi. Dumnezeu intervine prin lege, Îşi afirmă autoritatea şi interzice pofta; dar carnea nu cunoaşte ascultarea, îşi iubeşte voinţa şi pofta, şi Îl urăşte pe Dumnezeu. Voinţa proprie nu poate iubi supunerea, pentru că este voinţa proprie; şi nici pofta nu poate iubi ceea ce interzice pofta. Dar trebuie ca Dumnezeu să intervină astfel prin legea pentru carne. Ceea ce este esenţial pentru carne, este esenţial pentru Dumnezeu să interzică; şi carnea este vrăjmăşie faţă de El. Cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu; cei a căror viaţă este în primul Adam nu pot să-I placă lui Dumnezeu: carnea, la ei, conduce şi guvernează; locul şi poziţia lor sunt în viaţa lui Adam. Dar nu este aşa, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi; pentru că Duhul caracterizează, călăuzeşte, formează viaţa celui în care locuieşte: Duhul lui Dumnezeu, cu putere plină de viaţă, formează şi caracterizează starea sufletului.
Iată deci ceea ce îl caracterizează pe creştin şi îl distinge: Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Un astfel de om nu este „în carne” (nu acolo este poziţia lui) ci este „în Duhul”; dar a fi „în Duhul” este în mod clar şi chiar în cuvinte contrariul stării exprimate prin: „Când eram în carne”, adică contrariul experienţelor capitolului 7: atunci patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte (versetul 5). Remarcaţi că aici nu este naşterea din nou, ci Duhul lui Dumnezeu locuind în noi. Fără îndoială, dacă suntem născuţi din nou, avem dorinţe noi; simţim răutatea cărnii, dar nu este acolo nici libertate, nici putere; - dar acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertate, libertatea cu Dumnezeu, şi libertatea cu privire la păcat. Această libertate este rodul răscumpărării împlinite de Hristos - slujba dreptăţii şi a Duhului. Hristos ne-a răscumpărat, ne-a îndreptăţit şi ne-a curaţit.
Sângele stropirii curăţindu-ne deplin (*) înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt vine să locuiască în noi, pecete a preţului acestui sânge; şi venind astfel pentru a locui în noi, ne dă conştiinţa că suntem într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, nu în carne, nici în starea noastră firească adamică, ci în starea în care Duhul lui Dumnezeu ne aşează în prezenţa lui Dumnezeu. Această poziţie nu aparţine decât celor care au Duhul, Duhul lui Hristos. Dacă un om nu are acest Duh, nu are adevărata poziţie creştină, nu este „al lui Hristos”, nu Îi aparţine potrivit puterii răscumpărării care ne aduce înaintea lui Dumnezeu potrivit puterii sale - putere a cărei prezenţă a Duhului şi locuirea Lui în noi sunt pecetea caracteristică şi puterea plină de viaţă, şi prin care sunt deosebiţi cei care sunt aduşi în această poziţie.
Naşterea din nou nu ne dă acest privilegiu. Ea ne poate face, şi prin ea însăşi ne face să strigăm: „Cine mă va elibera?” Dar ea nu ne spune că suntem răscumpăraţi. Ea formează în noi dorinţe şi speranţe; dar poate să ne şi mărească temerile, pentru că măreşte în noi sentimentul responsabilităţii noastre, dându-ne o înţelegere spirituală a măsurii acesteia, dar ea nu dă nici o putere pentru eliberarea de păcatul de care ne face conştienţi. Dar răscumpărarea care este în Hristos eliberează: nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în El, El este în noi - puterea ca şi izvorul unei vieţi noi: chiar El este această viaţă. - Aceasta înseamnă a fi creştin: un om care este astfel, este efectiv „al lui Hristos” (**). Un om născut din Dumnezeu poate fi sub lege de propria lui responsabilitate ca trăind în carne, de această parte a răscumpărării - legat de primul soţ al cărui moarte nu l-a eliberat în ceea ce priveşte starea sa. El nu este, în credinţa sa, unit cu al doilea soţ, Cel care a înviat dintre morţi; el nu este mutat într-o nouă sferă (care este rodul răscumpărării pentru noi), unde nu poate fi nici o condamnare; pentru că suntem acceptaţi de Dumnezeu în Hristos, şi prezenţa Duhului Sfânt caracterizează poziţia noastră.
(*) Comparaţi ceea ce s-a poruncit pentru curăţirea leprosului, care era spălat, stropit cu sânge şi apoi uns cu ulei.
(**) Cuvântul grecesc are aici genitivul, nu dativul. În versetul 1 suntem în Hristos; aici Hristos este în noi. Cele două lucruri sunt inseparabile. Unul este o poziţie înaintea lui Dumnezeu; celălalt este puterea de viaţă înaintea lumii. Este dezvoltarea practică a lui Ioan 14:20 .
Versetul 10 ne spune de puterea care produce efectul, stabilit din punct de vedere al învăţăturii în capitolul 6 ca fiind poziţia noastră. „Dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului”. Păcatul este singurul său rod, dacă trăieşte; dar dacă Hristos este în cineva, puterea vieţii, trupul, în ceea ce priveşte toată voinţa, are locul lui în moarte. Ce este deci viaţa în mod practic? Duhul, şi anume pentru a scoate la iveală dreptatea. - Aici este răspunsul la afirmaţia că, pentru că nu suntem sub lege, avem libertatea de a păcătui sau vom fi împinşi să păcătuim.
Dar această eliberare merge mai departe. „Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi” (versetul 11). Aici este eliberarea completă şi finală, chiar cu privire la trup.
Putem să remarcăm că apostolul vorbeşte aici de Duhul în trei moduri diferite. El vorbeşte de Duhul lui Dumnezeu, în contrast cu carnea, cu omul aşa cum este el; de Duhul lui Hristos, sau de Hristos în noi, ca principiu formator al stării noastre practice; şi în al treilea rând de Duhul Celui care L-a înviat pe Isus şi de încredinţarea că trupurile noastre muritoare vor fi făcute vii, şi că vom avea astfel deplină libertate în sensul cel mai complet şi cel mai înalt; pentru că nu este vorba în toate acestea de căutarea iertării, nici de îndreptăţire, ci de eliberarea dintr-o stare în care eram după cum suntem făcuţi să simţim.
O altă remarcă, care ne introduce în înţelegerea structurii capitolul 8 în întregime, trebuie să îşi găsească locul aici.
În versetele de care tocmai ne-am ocupat, apostolul, vorbind de Duhul ca locuind în noi, ne prezintă Duhul ca izvorul şi puterea de viaţă, care îl caracterizează pe om: „Duhul este viaţă, datorită dreptăţii”. Apoi el vorbeşte de Duhul ca de o persoană distinctă acţionând asupra noastră şi în noi, „cu duhul nostru”, aceasta este a doua parte a capitoplului nostru. În a treia şi ultima parte, este vorba nu numai de ceea ce Dumnezeu este în noi prin Duhul Său, ci de ceea ce Dumnezeu este pentru noi, El care ne-a rânduit în binecuvântarea pe care Şi-a propus să ne-o dea.
Să ne ocupăm acum de partea a doua a capitolului. Ea este introdusă prin două versete care au o mare importanţă practică, versetele 12 şi 13. „Suntem datori nu cărnii”. Carnea nu are nici drept nici autoritate asupra noastră. Ea ne-a făcut tot răul pe care ni-l putea face, şi nimic altceva decât răul; şi ea a fost condamnată la crucea lui Hristos; iar noi suntem morţi faţă de păcat fiind răstigniţi cu Hristos. A trăi potrivit cărnii ne duce la moarte; dar dacă omorâm faptele trupului (lucrurile care decurg din voinţa sa când i se permite să acţioneze), vom trăi.
În versetul 14, facem un pas înainte şi aflăm care este relaţia (şi nu doar starea ca până aici) în care Duhul ne aduce astfel încât să ne facă conştienţi de aceasta. „Toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu... sunt fii ai lui Dumnezeu”. Aceasta decurge direct din poziţia în care am fost aşezaţi, în contrast cu cea în care ne găseam sub lege - o poziţie în care Dumnezeu ne-a introdus prin harul Său, prin răscumpărare - nu prin robie şi teamă, în care eram cu privire la El sub lege; rodul harului divin în Hristos - nu efectul păcatului sub responsabilitate în prezenţa dreptului legii lui Dumnezeu asupra noastră. Suntem fii ai lui Dumnezeu, şi spunem: „Abba, Tată!” având sentimentul că suntem fii pentru că avem Duhul, care este în noi un Duh de înfiere.
Nu este inutil să remarcăm, că acest „pentru că” pe care îl întâlnim atât de frecvent în acest capitol, nu exprimă, într-un mare număr de cazuri, o concluzie trasă direct de apostol, ci introduce o declaraţie care vine să confirme principiul general de care duhul său este plin. Astfel este în versetele 13 şi 14 deşi legătura ar fi mai directă în versetul 13.
Versetul 14 continuă subiectul pentru a arăta condiţia deplină a celui care are Duhul, subiect sugerat de menţionarea lucrării exercitată cu putere morală asupra umblării, în versetul 13. O asemenea omorâre a faptelor trupului este firească la creştini pentru că aceasta este starea lor reală şi adevăratul lor caracter, ca având Duhul. Dar nu trebuie să legăm: „Trăiţi, pentru că toţi cei...”. În tot acest capitol apostolul are înaintea ochilor omul în Hristos; el arată care este caracterul său şi care sunt calităţile şi privilegiile care îi aparţin ca atare.
Trebuie să luăm în considerare acum ceea ce spune apostolul cu privire la Duhul, ca locuind în noi. Suntem fii, şi prin Duhul strigăm: „Abba, Tată!” având sentimentul că suntem fii. „Însuşi Duhul”, prezentat aici în mod clar ca Persoană distinctă „mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”. Este o mărturie clară şi pozitivă a Duhului care locuieşte în noi, că suntem aceasta - nu o demonstrare prin Cuvânt ca urmare a unei examinări de sine, mod de a proceda greşit, rău şi antiscriptural; ci mărturia Duhului Sfânt Însuşi locuind în noi, mărturia pe care Duhul ne-o aduce ca locuind astfel în noi. Avem sentimentul şi starea gândirii Duhului în noi; dar Însuşi Duhul, locuind în noi, ne mărturiseşte şi nouă că suntem copii. Avem conştiinţă de relaţia în care suntem aşezaţi, dar Cel care este în noi ne dă încrederea care produce mărturia.
Dar dacă suntem copii, suntem şi moştenitori. „Suntem... moştenitori ai lui Dumnezeu” în mod firesc ca şi copii ai Săi, şi, cum Hristos este „moştenitorul” şi „întâiul-născut” prin excelenţă, noi suntem împreună-moştenitori cu Hristos. Dacă este astfel, calea şi caracterul lui Hristos ca om ne caracterizează. Viaţa Sa şi duhul Său fiind în noi, izvorul a ceea ce suntem, gândirea noastră trebuie să fie, în caracter şi în natură, a Sa. Dar El a suferit aici jos şi este acum glorificat ca om, gata să moştenească toate lucrurile; deci şi noi, trebuie să suferim împreună cu El, nu tocmai pentru El ceea ce este un privilegiu special, ci împreună cu El. Umblând aici jos, în dragostea sfântă şi în har, sfânt în toate căile Sale, şi ceresc, Hristos nu putea decât să sufere în mijlocul unei lumi de păcătoşi, care respingeau dragostea Lui. Duhul Său a trebuit să fie permanent întristat de păcatul şi de ticăloşia care Îl înconjurau din toate părţile. La fel este pentru cel sfânt, în măsura în care umblă în puterea Duhului, cum citim în a doua epistolă către Timotei: Dacă suferim împreună cu El, „vom şi domni împreună cu El”. Acesta este un Hristos deplin: aceeaşi viaţă are consecinţele sale fireşti aici jos şi în cer, în poziţia de fiu - un om ceresc în această lume - şi în cerul lui Dumnezeu în slavă sfântă. Suntem, dacă mă pot exprima astfel, „împreună-glorificaţi şi împreună suferind”. Cu toate acestea „suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi” (sau mai degrabă în noi, sau pentru noi, faţă de noi). Cred că acest „noi” cuprinde starea noastră în întregime ca şi persoanele noastre.
Găsim apoi o legătură de mare frumuseţe între suferinţe şi glorie, prin locuirea Duhului în noi. Duhul ne dă sentimentul că suntem fii, şi este totodată şi arvuna şi un descoperitor al gloriei, în timp ce suntem în această lume de ticăloşie. Creaţia este în starea care rezultă din cădere; dar harul face că, pe de altă parte, ea aşteaptă să fim introduşi în glorie, pentru eliberarea sa. Trebuie să fie astfel: creaţia lipsită de pricepere nu poate fi adusă în odihna gloriei lui Dumnezeu, când moştenitorii pentru care este pregătită această glorie nu sunt încă acolo. Ea aşteaptă descoperirea fiilor. În libertatea harului, ea nu poate intra; pentru că această libertate este inteligentă şi spirituală, o „mântuire a sufletelor” dar libertatea gloriei va fi şi eliberarea ei. Ea a fost supusă deşertăciunii - nu de bunăvoie, ci din cauza altuia, adică a lui Adam - dar niciodată pentru a rămâne în această stare. Şi ea îşi va găsi eliberarea în libertatea gloriei; pentru că această expresie de „libertatea gloriei” cuprinde starea lucrurilor în totalitate, nu numai relaţia sufletelor cu Dumnezeu.
Aceasta este expunerea generală a apostolului. Şi aici găsim prima şi cea mai directă aluzie la hotărârile lui Dumnezeu pe care le conţine Epistola către Romani. Găsim ceva cu privire la aceste hotărâri, privitoare la iudei, în capitolul 11; dar aici apostolul ne prezintă rezultatul general în sfera gloriei Fiului Omului, deşi neatingând decât pe scurt subiectul în raport cu eliberarea care aici cuprinde creaţia întreagă. Dar constată acest adevăr în mod general.
Ceea ce urmează este relaţia noastră personală cu creaţia sa şi creştini. Ştim (noi creştinii care avem Duhul lui Hristos) că lumea, în timp ce carnea încearcă a o îmbunătăţi ca loc al locuinţei sale, suspină şi este în dureri de naştere prin cădere, în timp ce harul, eliberarea şi împăcarea sunt primite de către noi. Dar ce spun eu aici nu este adevărat doar despre creaţia care ne înconjoară; şi trupul nostru face parte din această creaţie. Fiind făpturi aşteptăm răscumpărarea, înfierea efectivă şi eliberarea trupului nostru. „Răscumpărarea trupului” şi „posesiunea dobândită” merg într-un sens general împreună. Noi avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor, dar Duhul pe care L-am primit ca rezultat al acestei răscumpărări nu este decât arvuna celeilalte răcumpărări, răscumpărarea trupului. În acest sens suntem mântuiţi „în speranţă” (versetele 24 şi 25). Lucrurile care trebuiau să ni se dea în mântuire după planurile lui Dumnezeu, nu le avem încă, adică în glorie cu Hristos; dar lucrarea care ne mântuieşte este împlinită, şi noi avem aceste lucruri prin Duhul Sfânt. Primind Duhul Sfânt, suntem aşezaţi între lucrarea împlinită care ne mântuieşte şi ne dă dreptul la moştenire (şi ştim că ea este împlinită fiind pe lângă aceasta pecetluiţi pentru ziua răscumpărării), şi exercitarea puterii care va introduce deplina eliberare când Isus va veni din nou. Prin Duhul, noi privim în urmă către împlinirea lucrării, şi înţelegem preţul ei, şi prin acelaşi Duh privim înainte către a doua venire a lui Hristos, care Se va întoarce pentru a împlini totul şi pentru a introduce gloria. Aşteptând, avem „vase de lut”, trupurile noastre nerăscumpărate pentru ceea ce este putere şi eliberare, pentru că şi trupul este al Domnului, cumpărat cu un preţ; şi deşi avem cele dintâi roade ale Duhului (apostolul spune „cele dintâi roade” pentru că Duhul va fi din nou răspândit ca ploaia ultimului anotimp, pentru binecuvântarea milenară), suferim împreună cu El care a suferit aici jos, legaţi de moştenirea glorioasă prin Duhul şi de creaţia căzută în primul Adam prin trup; şi mântuiţi în spreranţă, suspinăm, aşteptând cu răbdare înfierea, răscumpărarea trupului şi moştenirea (ceea ce nu vedem încă).
Am văzut că Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, şi dacă suntem copii ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos; - iar moştenirea, o aşteptăm. Dar Duhul ia parte şi la neputinţele în care ne găsim prin trupul nostru în legătură cu moştenirea căzută. Cu toate acestea, faptul că luăm parte prin trup la suferinţele creaţiei căzute, nu este sentimentul egoist al unei fiinţe care suferă, ci devenim, prin Duhul Sfânt, vocea întregii aceste suferinţe, potrivit lui Dumnezeu. Sunt cazuri, fără îndoială, când ştim care este voia lui Dumnezeu, şi în care, rugându-ne prin Duhul Sfânt, putem aştepta un răspuns potrivit cererii noastre către Dumnezeu; dar există o mulţime de suferinţe, pe care le simţim potrivit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, pentru care nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui; dar sentimentul răului care apasă asupra noastră şi care este în jurul nostru, este produs în inimă de către Duhul Sfânt; şi, în slăbiciunea noastră în virtutea acestui biet trup, gândirea Duhului este urmarea lucrării Duhului (versetul 26).
Astfel Cel care cercetează inimile şi explorează ceea ce este în ele, întâlneşte, nu bietele noastre sentimente sau plângerile noastre egoiste, ci gândirea Duhului, ceea ce Duhul Sfânt a făcut în inimile noastre; pentru că Duhul Sfânt mijloceşte cu suspine de nespus. El mijloceşte pentru sfinţi potrivit lui Dumnezeu. Ce privilegiu minunat că în suferinţele şi în durerile noastre, când Dumnezeu cercetează inimile găseşte gândirea formată acolo de Duhul - Însuşi Duhul, care locuieşte în noi, mijlocind pentru noi potrivit lui Dumnezeu! Este un privilegiu a suferi astfel, Dumnezeu luând parte la suferinţele noastre prin Duhul Său. Aşa cum Hristos a simţit în mod personal toată suferinţa prin care a trecut, tot astfel şi noi, prin har, prin Duhul, luăm parte la suferinţă, nu potrivit egoismului, ci potrivit lui Dumnezeu, cu un sentiment profund al neputinţei şi a slăbiciunii noastre, a dependenţei noastre şi a relaţiei noastre cu o creaţie căzută, căreia nu ne putem sustrage aici jos. Simţim aceasta cu atât mai mult cu cât vedem gloria., dar ne este dat prin puterea Duhului să luăm parte la toată această suferinţă pentru a-i fi glasul, dacă îndrăznesc să spun astfel, în harul simţit de noi înşine deşi având parte de ea. Gândirea Duhului în mijlocul acestei ticăloşii o găseşte Dumnezeu în noi când ne cercetează inimile; şi Însuşi Duhul Sfânt este acolo, mijlocind pentru sfinţi potrivit lui Dumnezeu. Minunat har: inima omului este cercetată; gândirea Duhului este acolo, pentru că Însuşi Duhul este în noi, mijlocind, dar, deşi El Însuşi este Cel care mijloceşte - mijlocind cu suspine care se ridică în inimile noastre!
Dar deşi nu ştim „ce să cerem aşa cum ar trebui” „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu!”. Dumnezeu lucrează prin El Însuşi în favoarea noastră şi face să lucreze toate lucrurile împreună spre binele nostru (versetul 28). Nu ştim ce trebuie să cerem; poate că în starea prezentă a lucrurilor nu este nicio alinare, niciun mijloc direct de a îndepărta ceea ce ne face să suspinăm sau de a aduce alinare; dar ceea ce este sigur, este că Dumnezeu face să lucreze toate lucrurile împreună pentru binele celor care Îl iubesc. Poate că suferinţa nu poate fi îndepărtată, dar suferinţa este binecuvântată, cel care trece prin ea este chemat potrivit planului lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aranjează totul pentru binele lui.
Acest punct Îl introduce pe Dumnezeu lucrând pentru noi (fără noi - nu în noi), şi aceasta alcătuieşte a treia parte a capitolului de care ne ocupăm. Am văzut lucrarea în noi - în viaţă prin Duhul; am văzut şi prezenţa Duhului dându-ne conştiinţa că suntem fii, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, şi ajutându-ne, luând parte la această scenă de neputinţă şi de suferinţă - coborând din cer pentru a locui în noi, în timp ce ne găsim în mijlocul unei creaţii căzute, iar în ceea ce priveşte trupul, răscumpăraţi din această creaţie supusă stricăciunii prin primul Adam. Voinţa este reînnoită, noi iubim binele; puterea este şi ea acolo prin Duhul pentru omul interior şi speranţa gloriei viitoare; şi astfel simţim neputinţele şi ticăloşia, dar le simţim prin Duhul Sfânt potrivit lui Dumnezeu. Este o poziţie binecuvântată, şi care arată cât de adevărată şi deplină este eliberarea de sub puterea şi nelegiuirea cărnii; pentru că în ceea ce suntem, prin trup, în legătură cu creaţia căzută, voinţa nu intră, pentru că apostolul spune: „nu de bunăvoie” cu toate că suntem încă supuşi efectului ca suferinţă. Ca voinţă a cărnii, trupul este mort şi condamnat; dar Cel care cercetează inimile găseşte gândirea Duhului, un sentiment divin al răului şi suferinţă prin El, Duhul Sfânt mijlocind pentru noi în ceea ce depăşeşte măsura gândirii omului, dar Dumnezeu, în inimile noastre, intră în suferinţă. Este o eliberare minunată în suferinţă, deşi nu încă de suferinţă.
Hotărârea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, în propriul Său plan, ne sunt acum prezentate. Dacă prin har unii L-au iubit pe Dumnezeu, este pentru că fuseseră chemaţi potrivit planului Său, şi în acest plan nu este nici aici, nici în altă parte, pur şi simplu suveranitatea alegerii; el cuprinde lucrul la care sunt chemaţi. Ei erau cunoscuţi dinainte; dar pe cei pe care i-a cunoscut, i-a rânduit la o glorie care era în gândirea şi în hotărârile Sale înainte să existe lumea, anume să fie „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi”.
Aici, putem remarca, epistola iese complet din subiectul ei şi merge dincolo de limitele acestuia care este responsabilitatea omului şi căderea lui, şi mijlocul găsit prin moartea lui Hristos. Dar buna plăcere a înţelepciunii divine era în fiii oamenilor înainte ca lumea să fie: de aceea Fiul a devenit om, pentru ca cei răscumpăraţi să fie făcuţi asemenea Lui în glorie. Aşteptând, primul Adam a fost plasat pe terenul responsabilităţii şi aceasta trebuia să primească satisfacţie şi a primit satisfacţie la cruce. Dar, la cruce, Dumnezeu a pus şi o temelie corectă pentru împlinirea hotărârilor Sale care, în consecinţă au fost atunci descoperite (vedeţi Tit 1:2, 3 ; 1: 9 ; comparaţi Ef. 3 şi 1 ). În Epistola către Romani învăţătura nu depăşeşte ceea ce este individual, chiar şi acolo unde vorbeşte de planul lui Dumnezeu; suntem rânduiţi să fim conform chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi. Cu siguranţă aici este harul suveran: a pune bieţii păcătoşi care urmau să moară, în aceeaşi glorie ca a Fiului Tatălui, nu are nimic de a face cu responsabilitatea sau satisfacţia pe care o pretinde, deşi faptul prin care Dumnezeu a satisfăcut ceea ce cerea starea noastră de cădere, a pus baza pentru împlinirea acestui plan, prin care omul L-a glorificat pe Dumnezeu pe deplin; şi astfel omul este aşezat în gloria lui Dumnezeu. La cruce Dumnezeu a dat, după cum am văzut, deplina satisfacţie la ceea ce cereau păcatele noastre şi păcatul nostru; dar pe lângă aceasta Dumnezeu a fost glorificat acolo; şi Omul înălţat la dreapta Lui a intrat în glorie ca înainte-mergătorul nostru; pentru că, în afară de dreptul Său personal şi etern, din cauza a ceea ce a făcut pentru noi a intrat Hristos în glorie.
Epistola iese deci aici din sfera responsabilităţii şi tratează planul lui Dumnezeu; ea nu depăşeşte totuşi, repet, poziţia individuală: „Pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”; şi Scriptura dă peste tot aceeaşi mărturie. „După cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc” ( 15:49 ); „Dacă se va arăta El, vom fi asemenea Lui” (1. Ioan 3:2 ); „Care va transforma trupul gloriei Sale” (Filipeni 3:2 ). Aceasta este, cu privire la această chestiune, hotărârea minunată a lui Dumnezeu; deoarece cum am putea concepe, cu privire la starea noastră, ceva mai glorios şi mai fericit decât a fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, de a-L vedea aşa cum este, şi de a fi asemenea Lui?
Duhul ne arată apoi care este siguranţa celor pe care Dumnezeu i-a rânduit să fie astfel asemenea chipului Fiului Său, spunându-ne etapele prin care sunt ei aduşi la această urmare înaltă, dar omiţând de fapt lucrarea în noi, pe care o prezentase pe larg înainte, pentru că vorbeşte de ceea ce Dumnezeu este pentru noi în propriul Lui plan, şi pentru că El întăreşte acest plan în har până la împlinirea lui, şi nu vorbeşte de responsabilitatea omului şi de exigenţele necesare naturii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Acestea au fost tratate în părţile precedente ale epistolei, fie privitor la vinovăţie şi la dreptate, fie privitor la fire şi la stare astfel încât să facă posibil să avem de a face cu Dumnezeul sfânt. Harul a făcut aceasta; dar el a făcut ceea ce era necesar, pentru ca să fim împăcaţi cu Dumnezeu; şi aici, repet, şi numai aici, Epistola către Romani tratează subiectul planului şi hotărârilor lui Dumnezeu. La fel şi în Efeseni 1:4 ; apostolul, vorbeşte în acest pasaj de ceea ce este după bunul plac al voii lui Dumnezeu: trebuie ca oamenii să fie „sfinţi” şi „în dragoste” pentru ca să fie înaintea Lui dar că devenim fii este potrivit planului şi bunului plac al voii Lui. Ai fi putut, într-adevăr, să ne aşeze puţin mai jos; dar nu putea în realitate dacă ne gândim la El: era o parte a desăvârşirii Lui să aibă un asemenea gând şi un astfel de plan. Ne putem gândi la un loc mai jos, dar hotărârea Lui era să ne dea locul de fii, ca să arate în veacurile viitoare imensele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. O parte a gloriei Sale - din ceea ce învaţă îngerii - ar fi fost pierdută altminteri, o parte a jertfei glorioase a ispăşirii. Aceasta nu era posibil. Astfel, El i-a chemat, i-a îndreptăţit, i-a adus pe toţi la desăvârşire în hotărârea Lui - i-a glorificat. Împlinirea istorică nu există încă, dar totul nu este decât un lanţ neîntrerupt pentru Dumnezeu.
Înaltul şi preţiosul adevăr care decurge din aceasta pentru noi este prezentat acum: „Dumnezeu este pentru noi”; şi „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” Acesta este marele adevăr central al harului. Dumnezeu este pentru noi. El este pentru noi dând, îndreptăţind, şi având grijă ca, în toate greutăţile noastre, nimic să nu ne despartă de dragostea Lui: „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi...” Da, dacă El L-a dat pe Fiul Său, noi putem avea încredere că vom primi toate lucrurile împreună cu El. Nu există dar comparabil cu acesta: - cum nu ne va dărui deci toate? Şi apoi, Însuşi Dumnezeu îndreptăţeşte. Nu este vorba aici de îndreptăţire înaintea Lui, ci de faptul că ne îndreptăţeşte El Însuşi; - puţin contează atunci cine ne condamnă: Dumnezeu este pentru noi, şi în aceasta (a se compara Zaharia 3 ).
Dar, spuneţi voi, sunt greutăţi, încercări, pericole pe cale, moartea, locul sfânt atât de departe, puterea duşmanului. Ei bine, mai întâi, în ceea ce priveşte greutăţile şi încercările, suntem mai mult decât învingători; ele sunt chiar calea binecuvântării şi a gloriei: pe ea a umblat Hristos; acolo puterea şi gândirea Lui sunt cu noi. Cuprindeţi apoi tot ceea ce este sus sau jos - îngerii şi puterile nu sunt decât făpturi - puterea făpturii sau slăbiciunea făpturii, nimic din toate acestea nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu: această dragoste este mai mult, mai sigură, mai puternică decât orice făptură, cu toate acestea este în El care, ca om, a întâlnit pentru noi, în drumul Său, tot ceea ce ne era împotrivă, toată puterea duşmanului şi moartea - şi care este acum în cer pentru noi. Este dragostea lui Dumnezeu, siguranţa dragostei divine, şi aceasta în Hristos Isus Domnul nostru, care a trecut prin toate, şi care este acum în cer pentru noi. Aceasta ne pune la adăpost şi ne asigură împotriva a orice şi în toate, pentru glorie.
Aici este singurul pasaj, din toată epistola, unde apostolul, pentru a introduce mijlocirea lui Hristos, vorbeşte de mijlocire: „Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi” (versetul 34). Hristos a coborât pe calea suferinţei în moartea şi ruina omului, pentru noi; şi înviat acum în putere şi învingător al morţii, ca om glorificat, El Se interesează de noi, mijloceşte pentru noi, făcându-ne să găsim ajutor în îndurarea de care avem nevoie: cine ne va despărţi deci de dragostea Lui? Aici, apostolul vorbeşte de dragostea lui Hristos, pentru ca noi să Îl cunoaştem, pe El şi dragostea Lui, ca om care a coborât în moarte şi care a urcat în cer ca om, interesându-Se întotdeauna de noi şi având grijă de noi.
În versetul 39, este vorba de dragostea lui Dumnezeu în Hristos, pentru ca noi să ştim că dragostea este divină, suverană, neschimbătoare, înălţată mai presus de tot ceea ce, în noi, ar putea să ne despartă de ea, mai puternică decât tot ceea ce, în afara noastră, ar putea să ne ispitească să ne despărţim de El.
Apostolul termină astfel învăţătura epistolei, aducându-ne în mod personal până la glorie, potrivit hotărârilor lui Dumnezeu, fără a merge totuşi mai departe decât locul nostru personal potrivit acestor hotărâri; şi acest loc este cu siguranţă destul de înalt şi de binecuvântat! Altminteri epistola nu trece dincolo de subiectul responsabilităţii omului pentru care legea este regula perfectă, şi despre care, chiar când răscumpărarea şi Duhul (când suntem morţi faţă de păcat şi suntem vii faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos) ne-au eliberat, Scriptura tot zice: Cerinţa dreaptă a legii este împlinită în noi care umblăm potrivit Duhului. Mijlocul de eliberare, este de a fi astfel morţi şi vii în Hristos. Dar nimeni nu poate citi versetul 14 din capitolul 6 şi capitolul 7, fără a recunoaşte că marea ţintă a apostolului, în aceste pasaje, este să arate că a fi în întregime scoşi de sub lege şi puşi sub Hristos - a fi eliberaţi de lege - este adevăratul mijloc de a trăi sănătos şi de a avea pacea; că legea, care nu dădea viaţă nouă, şi-i lăsa păcatului putere - este pusă în contrast cu faptul că, pentru credinţă, suntem morţi faţă de păcat, şi că suntem vii prin Isus Hristos şi prin puterea Duhului: obligaţia, păcatul şi chestiunea vieţii noi, ceea ce este starea noastră sub lege, sunt puse în contrast cu viaţa şi Duhul dându-ne (fiind morţi în păcat) puterea şi libertatea, deşi, cu toate că priceperea este înnoită, carnea rămâne exact aceeaşi.
În unul dintre cazuri, suntem încă, chiar dacă suntem înnoiţi, sub puterea păcatului şi robi ai păcatului; în celălalt, suntem eliberaţi pentru a trăi pentru Dumnezeu. Legea înseamnă robia păcatului; noul nostru loc este viaţă şi libertate, păcatul în carne fiind condamnat la cruce. Firile sunt aceleaşi; - dar a fi legaţi sub jugul celei rele şi a fi incapabili să ne eliberăm noi înşine, este un lucru cu totul diferit de a fi eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu şi a fi capabili să ţinem carnea supusă. Dar aceasta o avem într-adevăr chiar dacă Epistola către Romani se limitează la responsabilitatea omului şi la mijlocul prin care Dumnezeu a satisfăcut-o în har: îndreptăţirea omului şi eliberarea sa; cu o scurtă menţionare a hotărârilor divine, la sfârşit, pentru a introduce siguranţa noastră. Astfel întregul temei al poziţiei personale a credinciosului acum justificat - mântuirea lui Dumnezeu - este în mod minunat şi desăvârşit explorat, şi întemeiat pe lucrarea de har a lui Dumnezeu, de la starea totală de păcat a unui om îndepărtat de El, până la siguranţa desăvârşită a aceluia care este chemat, astfel încât nimic nu îl poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Această expunere are un preţ de nespus. Păcatul este pe deplin stabilit, cercetat şi pus în evidenţă; legea ca poruncă şi convingând de păcat, iertarea, îndreptăţirea, eliberarea de sub puterea păcatului, toate sunt trecute în revistă; problema de a şti cum poate fi un om drept faţă de Dumnezeu, este examinată din toate privinţele; judecata divină şi experinţa omului sunt tratate în amănunţime, şi dreptatea divină prin har este stabilită în mod eficace ca temelia pe care este aşezat credinciosul şi pe care nu o va pierde niciodată. Subiectul nu este urmărit până la hotărârile lui Dumnezeu şi până la privilegiile care sunt legate de statornicia gloriei lui Hristos ca şi Căpetenie sau Cap, dar poziţia noastră este revelată şi expusă prin argumentele Duhului Sfânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/