Categorie: Cartile Bibliei
În capitolul 6, apostolul abordează consecinţa practică a doctrinei pe care tocmai a expus-o; el trece în revistă din punct de vedere experimental starea şi condiţia credinciosului (acum că există eliberare de păcat) şi ne arată însemnătatea legii asupra problemei; şi astfel experienţa este introdusă. Învăţătura cu privire la felul în care suntem eliberaţi de puterea păcatului, este expusă în detaliu în al şaselea capitol. Înainte de a-l aborda remarcăm aici, că în prima diviziune a epistolei, care se întinde de la capitolul 1, versetul 18, la capitolul 5, versetul 11, nu avem conduita practică drept rol al harului. Găsim îndemnuri detaliate în capitolul 12 şi în capitolele următoare, ca rezultat al adevărului, şi în special capitolul 6; dar în prima parte, apostolul ne dă rezultatul purtării noastre, în judecată, fără vreo legătură între purtare şi harul de care vorbeşte. Avem deplina, completa îndreptăţire a păcătosului vinovat, toţi fiind dovediţi a fi sub păcat şi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu trage vreo consecinţă privitor la purtare. Dreptatea lui Dumnezeu este arătată în eliberarea de vinovăţie şi în iertare, în îndreptăţirea celui nelegiuit, având drept urmare pacea cu Dumnezeu, bunăvoinţa lui şi speranţa gloriei; ne bucurăm de Dumnezeu Însuşi, dar nu este vorba de umblare. Dumnezeu doar îl îndreptăţeşte pe cel nelegiuit, şi fiind îndreptăţit prin credinţă, cel care credea avea pacea cu El. Mântuirea este prezentată, la fel şi faptul că ne este dată prin har. Dar aici când este vorba de condiţie în capitolul 6, apostolul face un pas înainte în prezentarea subiectului său, şi vorbeşte de viaţa divină, nedându-ne detalii despre purtarea practică sub formă de îndemn, ci principiul vieţii divine în putere, care ne eliberează de păcat şi ne aşează în libertate divină în umblarea noastră, o libertate care vine de la Dumnezeu, şi în care ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca fiind făcuţi vii din morţi.
Punctul stabilit la sfârşitul capitolul 5, este că prin ascultare unui singur Om, cei „mai mulţi” care sunt asociaţi Lui sunt făcuţi drepţi. Dar lumea şi carnea ar vrea să tragă de aici concluzia că dacă este aşa, nu avem decât să rămânem în păcat. La aceasta apostolul răspunde în ceea ce urmează. Ascultarea lui Hristos a fost ascultare până la moarte, şi având parte de moartea lui Hristos, avem parte de această dreptate: dar a avea parte de moarte, înseamnă a muri, nu este un lucru care ne face să rămânem în cele faţă de care suntem morţi. „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în El” (capitolul 6:2)? Chiar mărturisirea creştinismului prin botez, era mărturisirea că eram botezaţi pentru moartea lui Hristos, că aveam parte de acea moarte, că eram identificaţi cu El în moartea Lui.
Apostolul vorbeşte aici de învierea noastră cu Hristos: aceasta implică unirea cu El; - dar am fost îngropaţi cu El prin botez, pentru moarte; omul cel vechi este un lucru judecat şi răstignit chiar prin mărturisirea de către noi a creştinismului, pentru ca, precum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, şi noi să umblăm în înnoirea vieţii. Aceasta nu era numai o viaţă sfântă şi preafericită în tot ce era bun, deşi aceasta a fost adevărat în viaţa lui Hristos aici jos; ci puterea divină a întervenit când Hristos era mort pentru noi, şi L-a introdus pe Hristos într-un loc nou ca om potrivit întregii glorii promise a Tatălui, dacă putem spune astfel, în învierea Lui, pentru ca viaţa noastră să fie o viaţă nouă în conformitate cu învierea Lui. Şi dacă este adevărat că am fost identificaţi cu El în asemănarea morţii Lui, această viaţă nouă va urma, la fel de sigur cum pentru El, viaţa în înviere prin gloria Tatălui a urmat morţii. În rezultatul ei deplin, această urmare este adevărată chiar şi cu privire la trupurile noastre: ea nu este încă împlinită; dar ca şi creştini noi am luat parte la moartea Lui pe faţă şi prin mărturisirea noastră, astfel încât moartea păcatului este partea noastră aici jos pe pământ.
Tragem concluzia cu privire la viaţă, din punct de vedere moral acum, şi în deplină putere mai târziu. Dar noi am luat pe faţă parte la moartea păcatului, „ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului” (versetul 16). „Trupul păcatului” cred că este, păcatul privit ca un tot. Cuvântul tradus prin „desfiinţat” înseamnă a face neputincios. Acest trup care, dacă este viu ca omul cel vechi, este sediul poftei şi autorul păcatului, este răstignit, ca în această calitate să fie pus de o parte şi desfiinţat: a luat sfârşit. „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (versetul 7). Nu este vorba aici de păcate, sau de vinovăţie: un om care este mort poate avea de răspuns pentru păcat, dar nu poate fi acuzat de păcat; el nu are nici pofte rele, nici voinţă perversă; şi de condiţia şi de starea noastră este vorba acum.
Puterea morţii a fost distrusă prin învierea lui Hristos. Hristos a înviat, El nu mai moare, moartea nu mai stăpâneşte asupra Lui, pentru că moartea Lui nu era o simplă urmare firească, dacă pot să mă exprim astfel, a stării Lui. El a venit pentru păcat, pentru a lua locul nostru de păcătoşi şi a murit faţă de păcat. Pentru acest obiectiv al harului faţă de noi, şi pentru păcat a murit El, şi a murit o dată, atunci când a trebuit să o facă pentru noi; dar a făcut-o odată pentru totdeaun. Era o lucrare pe care o avea de împlinit cu privire la păcat, şi a împlinit-o. El nu mai are de a face cu păcatul. Îi va judeca pe păcătoşi fără îndoială, dar a terminat-o cu păcatul, ocupându-se de el, odată pentru totdeauna. Până la cruce, El, Cel drept, a avut de-a face cu păcatul; la cruce, era vorba de păcat, deşi pentru gloria lui Dumnezeu a fost El făcut păcat; - dar acum a terminat-o cu păcatul, odată pentru totdeauna: El trăieşte fără a mai avea de aici înainte nimic de a face cu păcatul. Un singur lucru, chiar dacă noi Îl privim ca om, constituie viaţa Lui, un lucru care umple activitatea vieţii şi spre care ea este îndreptată, şi anume Dumnezeu. „În ceea ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu” (versetul 10).
În viaţa Lui aici jos, L-a slujit pe Dumnezeu în mod desăvârşit, şi a trăit prin Tatăl; şi fiecare pas al Lui era desăvârşit, pentru că Îl avea pe Dumnezeu Tatăl Său întotdeauna prezent înaintea duhului Său; dar peste tot în jurul Lui, găsea păcatul, şi avea de-a face cu păcatul; era hărţuit de el şi întristat, om al durerii din cauza păcatului; a trebuit să fie făcut păcat pentru noi - desăvârşit întotdeauna în dragoste, arătându-L pe Dumnezeu, desăvârşit în ascultare ca om venit pentru a face voia Lui. Cu toate acestea El a venit în privinţa păcatului şi a fost prin urmare asaltat din toate părţile de el şi în cele din urmă, cum am spus-o, a trebuit să fie făcut păcat pentru noi, când a fost pe deplin arătat fără păcat, El „care nu a cunoscut păcatul”. Dar acum, El a terminat-o cu păcatul pentru totdeauna. A murit faţă de păcat aici jos; împlinindu-Şi în mod desăvârşit lucrarea, a trecut prin moarte (în afara întregii scene în care a avut de-a face cu el), în înviere, într-o stare nouă ca om, unde în gândire, în scop şi în viaţă, are de-a face, privitor la starea Lui de viaţă, numai cu Dumnezeu: „În ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu”. Nu există nimic, acolo unde este, care să nu fie umplut de Dumnezeu, şi umplut în aşa măsură, încât nimic altceva nu are loc acolo în afară de ceea ce serveşte gloriei Sale. Nu este vorba numai de desăvârşirea hotărârii Sale neclintite (această hotărâre a fost întotdeauna la fel de desăvârşită ca umblarea Sa; - în acest sens El a trăit întotdeauna faţă de Dumnezeu), ci şi faţă de ce trăieşte, acolo unde pentru sufletul Lui nu mai există altceva. Este un gând preafericit despre viaţa acestui Om. Moartea Lui a fost o faptă unică în care El a murit faţă de păcat; viaţa Lui, un prezent perpetuu, în care Dumnezeu umple totul, de la sufletul până la intenţia Sa.
La fel, şi noi, trebuie să ne socotim morţi, omul nostru cel vechi fiind răstignit cu Hristos - morţi faţă de păcat, şi vii faţă de Dumnezeu, nu prin Adam în nici un caz ci prin Isus Hristos Domnul nostru. Viaţa pe care o trăim este astfel în întregime nouă, şi, considerându-ne morţi faţă de păcat, suntem complet liberi. Nu că păcatul din carne nu are poftele lui, dar credinciosul ca atare nu îl lasă să domnească în trupul său pentru a asculta de poftele acestuia văzând că este liber în puterea unei vieţi noi; pentru că astfel credinciosul este socotit liber să umble în puterea şi potrivit lucrurilor care aparţin acestei vieţi noi. El ţine hăţurile, şi nu îngăduie păcatului să se foloseasca de trupul lui pentru a-şi satisface poftele, poftele păcatului. Acest om liber nu-şi mai dă mădularele ca unelte ale nedretăţii păcatului, acest rău al cărui sclav era altădată: el se dă lui Dumnezeu, ca fiind făcut viu dintre morţi, deoarece cît despre viaţa lui născută din Adam, este mort faţă de păcat, dar trăieşte acum, şi se dă pe sine şi mădularele sale lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.
Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra noastră, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har (versetul 14). Aici este o declaraţie serioasă şi importantă. A fi sub lege mă lasă sub stăpânirea păcatului, pentru că „oricine practică păcatul”, spune Domnul, „este rob al păcatului” (Ioan 8:34 ). Legea nu dă nici viaţă, nici libertate, nici tărie, nici măcar o ţintă care să ne poată întoarce inimile în altă parte; ea doar interzice în mod drept şi necesar păcatele, dar ea nu dă nici viaţă, nici putere pentru bine. Dar sub har, avem putere: harul ne dă viaţa, el ne dă tărie, el ne dă o ţintă, lucruri pe care legea cum tocmai am văzut, nu le dă. Astfel, sub har, păcatul nu stăpâneşte peste mine; sub lege, stăpâneşte. Este frumos să vedem cum, când totul este sub har, suntem cu toate acestea chemaţi să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă adevărata libertate, în care păcatul nu stăpâneşte peste noi, şi cum, în timp ce puterea vine de sus, suntem cu adevărat eliberaţi şi liberi să ne dăm de bunăvoie şi deplin lui Dumnezeu.
Apostolul tratează deci aici acest subiect al libertăţii, şi îl discută - această libertate nu este în vechiul Adam păcătos; ci pentru că sunt viu faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos, sunt liber. Legea interzice păcatul şi pofta, dar nu eliberează. Eu nu sunt sub lege; sunt eliberat de stăpânirea păcatului pentru că nu sunt aşezat sub lege, ci sub har. Voi păcătui deci pentru că nu sunt sub o lege care interzice păcatul, şi care mă blesteamă dacă îl comit! Să nu se întâmple astfel!
Acum apostolul revine la principiul înalt al condiţiei păgânilor. Dacă mă dau pe mine însumi păcatului ca rob spre ascultare, sunt rob al păcatului; şi păcatul a domnit pentru moarte, fără să fie lege: moartea era plata firească rânduită păcatului, şi aceasta ca judecată a lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate”(versetul 16)? Nu am putea zice „ascultare spre viaţă”; pentru că dacă ascultăm, suntem vii faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru, şi avem rodul nostru în dreptate practică. Remarcaţi aici caracterul a ceea ce este pus în opoziţie cu păcatul: nu dreptatea în ea însăşi - a face binele aşa cum este el cunoscut prin conştiinţă sau prin lege - ci ascultarea: suntem vii faţă de Dumnezeu şi aceasta este, şi trebuie să fie întotdeauna ascultare. Nu putem trăi faţă de Dumnezeu astfel decât în ascultare. Aşa a trăit Hristos.
El a fost Omul ascultător; El a venit pentru a face voia lui Dumnezeu; voia Tatălui Său era motivul a tot ce făcea; El trăia cu orice cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu; drumul Lui prin urmare era dreptatea practică, şi modul sau expresia desăvârşită a acestei dreptăţi. Astfel apostolul aduce laudă lui Dumnezeu pentru că, atunci când erau robi ai păcatului, au ascultat din inimă modelul învăţăturii în care au fost instruiţi.
Aflăm aici sursa şi caracterul acestei ascultări: ea este „ascultarea credinţei”, primirea Cuvântului lui Dumnezeu în inimă. Cuvântul astfel primit formează legătura de ascultare între suflet şi Dumnezeu. Aceeaşi primire a Cuvântului împărtăşeşte viaţa: „Potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim cele dintâi roade ale făpturilor Sale” (Iacov 1:18 ). Aceasta este viaţa şi o viaţă ascultătoare - cu adevărat, viaţa lui Hristos în noi; şi Hristos este Omul ascultător. Astfel: „eliberaţi de păcat”, pentru că aceasta este marea chestiune pe care apostolul o scoate în evidenţă aici, cei care credeau, se dădeau pe ei înşişi spre ascultare, devenind robi ai dreptăţii. (Apostolul vorbeşte de robie în înţeles figurat şi se scuză pentru aceasta ca să zicem aşa, pentru că această „robie” este adevărata libertate; dar vorbeşte astfel, pentru a-şi face gândul clar pentru neputinţa inteligenţei cărnii); pentru că, după cum au dat altădată mădularele lor ca roabe ale necurăţiei şi nelegiuirii, doar pentru a fi liberi de orice piedică, pentru a da drum liber unei voinţe rele care nu aducea rod, la fel acum îi îndeamnă să îşi dea mădularele - pentru că erau liberi - ca roabe ale dreptăţii. Dar în acest caz, un rezultat foarte fericit - sfinţenia, o despărţire a inimii pentru Dumnezeu, în adevărata cunoaştere a Lui Însuşi, sufletul fiind reînnoit după chipul Său, cum citim în Coloseni 3:10 , şi Efeseni 4:23,24 , acolo, mai mult în firea sa, aici, mai mult într-o reînnoire practică, dar întotdeauna acelaşi adevăr general).
Apostolul continuă imaginea pe care a folosit-o şi face apel la sentimentul pe care îl aveau faţă de ce se întâmplase: ei fuseseră robi ai păcatului, dar liberi faţă de dreptate (versetul 20): ce rod aveau atunci în lucrurile de care acum le era ruşine? Nu fuseseră decât să se folosească în zadar de mădularele lor în independenţă; - şi sfârşitul acelor lucruri era moartea. Dar acum, fiind eliberaţi de păcat (aici este după cum am văzut subiectul înalt cu care se ocupă apostolul), adică eliberaţi de robia păcatului, nemaifiind robii lui (cuvintele apostolului nu au alt sens aici) şi devenind robi ai lui Dumnezeu, daţi în întregime lui ca robi pentru a-I sluji, îşi au rodul în sfinţenie; nu numai că aveau ca sfârşit viaţa eternă, ci, mergând către acest sfârşit creşteau în cunoaşterea lui Dumnezeu, în asemănarea Lui şi în despărţirea inimii de orice rău pentru El, potrivit cu ceea ce este El. Umblând astfel pe calea ascultării de Dumnezeu, şi cu Dumnezeu, sufletul este eliberat de puterea răului, care se oploşeşte în voinţă şi poftă, care nu reprezintă nici una nici cealaltă ascultare.
Această creştere în cunoaşterea lui Dumnezeu, şi în intimitatea cu El este o favoare imensă. Voinţa noastră nu ne poate aduce niciodată acolo: dar odată ce suntem aşezaţi în adevărata noastră poziţie înaintea lui Dumnezeu, creştem în cunoaşterea Lui, trăim mai mult în cele care sunt lângă El şi în care Îşi găseşte plăcerea; şi aceasta este sfinţenia. Ascultarea nu este sfinţenie, o inimă dată lui Dumnezeu pentru a asculta de El; dar ea este calea pe care simţăminte sfinte, care îşi au sursa în Dumnezeu şi care sunt libere înaintea Lui, sunt găsite. „Sfârşitul” este viaţa eternă, primită ca urmarea sa deplină în glorie, aşa cum este ea în hotărârea lui Dumnezeu. Dar această viaţă este darul lui Dumnezeu. Drumul care duce acolo este drumul ascultării şi al sfinţeniei; dar ea este darul lui Dumnezeu. Moartea, noi am adus-o asupra noastră; - ea este plata păcatului; - dar darul lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus Domnul nostru (versetul 23). Nu numai că viaţa eternă este darul lui Dumnezeu; ci darul lui Dumnezeu nu este nimic mai puţin decât viaţa eternă. Moartea este în mod intenţionat privită în caracterul ei simplu de moarte. Fără îndoială ea este judecata păcatului aici jos în această lume, şi ea implică, dacă nu intervine răscumpărarea, judecata care urmează apoi; ea este efectul prezent al judecăţii împotriva păcatului, şi reprezentantul divin şi martora păcatului, pentru a ne duce la judecată potrivit mâniei descoperite a cerului; - dar aici ea este sfârşitul vieţii, pe care păcatul fără rod o produce; ea duce la judecată, judecata faptelor făcute pe când trăiam. Dar Dumnezeu dă viaţă eternă.
Înainte să mergem mai departe, să recapitulăm acest important capitol. Am văzut, în primul rând, ca răspuns la întrebarea: „Să rămânem în păcat?” că luăm parte la moarte, moartea lui Hristos, pentru a fi îndreptăţit, nu înseamnă să continuăm viaţa de păcat, ci dimpotrivă. Hristos a murit, şi noi trebuie să ne considerăm morţi (a se compara 1. Petru 2:24 ; 4:1 ), creştinul fiind astfel viu faţă de Dumnezeu, în tăria unei vieţi noi. Primul principiu deci (în care judecata, pe care carnea o are despre efectul ascultării Unuia singur care ne face drepţi, este combătută cu tărie) este acesta: că noi avem parte din dreptate având parte din moarte, fiind ascociaţi cu Hristos în moartea Lui - în moartea Sa faţă de păcat, ceea ce evident nu înseamnă a continua să trăim în păcat. Trebuie să ne considerăm noi înşine morţi, şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos. Dar aici apare o dificultate. Nu suntem morţi cu adevărat, cu toate că suntem chemaţi să ne considerăm astfel: cum putem deci să fim eliberaţi de puterea păcatului? Aceasta aduce cu sine contrastul cu legea. Legea nu dădea putere asupra păcatului în carne; ea îi interzicea activitatea şi roadele cum trebuia să o facă, dar nu elibera nicidecum, nici nu dădea vreo tărie împotriva lui. Dar păcatul nu va stăpâni asupra noastră, care credem, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har; şi harul dă putere şi eliberează: nu trebuie să las păcatul să domnească; - şi aceasta mă eliberează de sub stăpânirea lui. Sunt eliberat de păcat, adică eliberat de robia păcatului; şi fiind liber, trebuie să mă dau pe mine însumi lui Dumnezeu şi dreptăţii, şi mădularele mele, altădată, unelte ale poftelor mele, să i le dau Lui ca unelte ale dreptăţii. Aceasta este eliberarea harului, şi viaţa divină în putere.
Învăţătura generală este deci aceasta: Hristos fiind mort, şi noi trebuie să ne considerăm morţi, ca şi cum am fi cu adevărat morţi. Cel care a devenit viaţa noastră, adevăratul „eu”, a murit: eu am murit, am fost răstignit cu El, ca şi creştin nu mai recunosc deloc carnea ca fiind în viaţă. Vorbesc de tot ce I s-a întâmplat lui Hristos, ca şi cum mi s-ar fi întâmplat mie, pentru că El a devenit viaţa mea şi eu trăiesc prin El. Vorbesc ca un fiu căruia tatăl nu numai că i-a plătit datoriile, dar l-a şi făcut asociatul său, şi care spune: „capitalul nostru, relaţiile noastre”, pentru că el este asociat, deşi nu a adus nimic, şi totul a fost făcut şi obţinut înainte ca el să devină asociat: eu vorbesc astfel în mod cât se poate de serios, din cauza legăturii mele vii cu Domnul; numai că, după cum am arătat, aici nu este vorba nici de înălţare, nici de unirea cu Hristos, nici de învierea cu El pe care o implică aceasta, ci apostolul ne prezintă moartea omului celui vechi şi viaţa în Hristos; şi astfel eliberarea de păcat - răspuns la afirmaţia că, a avea dreptate în El încuviinţează păcatul. Este important să observăm aici că adevărata problemă este o problemă de putere. O regulă despre ce este drept şi bine, nu este putere asupra unei firi rele. Mai departe vom afla mai multe despre această chestiune; dar aici aflăm deja că domnia păcatului în trupurile noastre muritoare, stăpânirea păcatului asupra noastră, este adevărata problemă care îl preocupă pe apostol. De fapt noi nu suntem sub lege; dar a spune aceasta şi a o recunoaşte, înseamnă a înlocui puterea în viaţă - harul care o dă - cu simpla deşi dreapta cerinţă impusă unei fiinţe păcătoase.
Primul răspuns la afirmaţia că a fi socotit drept prin ascultarea lui Hristos îngăduie păcatul, este că am fost identificaţi cu Hristos în asemănarea morţii Lui - că am fost răstigniţi cu El. Aceasta se aplică păcatului în fire. Dar apostolul dincolo de aceasta, ne-a arătat harul, în contrast cu legea, eliberând de sub stăpânirea păcatului şi din robia în care acesta ne ţinea - ceea ce legea nu făcea. Suntem liberi ca să trăim pentru Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/